ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 118/2017

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată sub nr. x/43/2014, pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. Joseni, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea notei din 2013, privind compensarea debitelor, cu cheltuieli de judecată. Prin cererea înregistrată sub nr. x/43/2014, pe rolul pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. Joseni, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea notei din 2013 privind compensarea debitelor și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 30 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția conexității și, pe cale de consecință, s-a dispus conexarea Dosarului nr. x/43/2014, la Dosarul nr. x/43/2014. Prin cererea înregistrată sub nr. x/43/2014, pe rolul pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. Joseni, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea notei din 2013 privind compensarea debitelor și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată. Ulterior, prin încheierea de ședință din data de 13 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția conexității și, pe cale de consecință, s-a dispus și conexarea Dosarului nr. x/43/2014, la Dosarul nr. x/43/2014.

Soluția instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 30 din data de 10 martie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea introductivă, formulată de reclamantul A. Joseni, în Dosar nr. x/43/2014 și, respectiv Dosarele nr. x/43/2014 și nr. x/43/2014, în contradictoriu cu pârâta B. și în consecință, a anulat Notele de compensare din 12 noiembrie 2013, din 13 septembrie 2013 și din 12 noiembrie 2013 emise de pârâta B., obligând totodată pârâta B. la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A. Joseni.

Cererea de recurs și motivele înfățișate; Împotriva sentinței civile nr. 30 din data de 10 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că instanța de fond a reținut că, „procesul-verbal din 2013 a fost anulat prin sentința nr. 5242 din 11 decembrie 2013 a Tribunalului Harghita, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3064 din 22 mai 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, dar a fost anulată și Decizia nr. 2478034 din 25 iunie 2009 (ce a stat la baza emiterii procesului-verbal din 2013), prin sentința nr. 2470 din 05 octombrie 2011 a Tribunalului Harghita, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4053 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș”. De la momentul la care Direcția Economică a intrat în posesia sentinței civile nr. 5242 din 11 decembrie 2013, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 3064/R din 22 mai 2014, s-au depus toate diligențele necesare în vederea remedierii erorilor tehnice care nu au permis efectuarea operațiunilor de stornare din evidențele contabile a notelor de compensare, în sensul că s-a realizat de urgență sesizarea de remediere către dezvoltatorul de soft, cu privire la modificarea denumirii beneficiarului din A. Joseni în C. Această solicitare a fost necesară întrucât documentele care stau la baza stornării din evidențele contabile a obligației de plată nu cuprindeau date similare în ceea ce privește identificarea beneficiarului, mai ales că aceste documente vor sta la baza solicitării de fonduri în vederea returnării sumelor compensate, pentru care Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, prevede aplicarea vizelor controlului financiar preventiv propriu și a controlului financiar preventiv delegat. A precizat recurenta că în sarcina instituției recurente nu poate fi reținută vreo culpă, neglijență sau rea-credință, în condițiile în care și la data formulării plângerii prealabile din 10 aprilie 2014, împotriva Notei de compensare din 12 noiembrie 2013, instituția nu deținea o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă cu privire la anularea titlului de creanță reprezentat de procesul verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare din 2013, emis de Centrul Județean B. Harghita. S-a mai învederat că, Nota de compensare din 12 noiembrie 2013 prin care s-a efectuat compensarea obligațiilor de plată scadente și neachitate de către intimatul-reclamant A. Joseni, în temeiul procesului-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare din 2013, emis de Centrul Județean B. Harghita, prin care a fost stabilit în sarcina acestuia un debit în cuantum de 877.885,35 lei, a fost stornată, așa cum rezultă din adresa Direcției Economice din 08 ianuarie 2015 și sub acest aspect apreciază că acțiunea intimatului reclamant prin care a solicitat anularea notei de compensare sus menționată, a rămas fără obiect. În fine, a mai arătat recurenta că, prin notele scrise, depuse până la primul termen de judecată în fond, a invocat lipsa de obiect a acțiunii reclamantului intimat, pe motiv că notele de compensare atacate, din 12 noiembrie 2013, din 13 septembrie 2013 și din 12 noiembrie 2014 au fost stornate, însă instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la această excepție care ar fi condus și la exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată. Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect.

Apărările formulate în cauză; Prin întâmpinarea formulată, intimatul A. Joseni solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

Procedura derulată în recurs; În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 23 martie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 29 iunie 2016 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților la data de 20 ianuarie 2017.

Soluția instanței de recurs; Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, față de prevederile legale aplicabile, dar și prin prisma probatoriului administrat, raportat la obiectul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, nefiind incident în cauză motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Instanța de fond, legal investită cu soluționarea celor 3 cereri ale reclamantului A. Joseni, privind anularea a 3 note de compensare a debitelor, emise de autoritatea pârâtă și expres indicate, cereri conexate astfel cum s-a arătat la pct. 1 din prezenta decizie, a examinat în manieră clară și cuprinzătoare, raportat la situația de fapt rezultând din hotărârile judecătorești indicate, situația debitelor și respectiv a plăților efectuate de reclamant, respectiv a celor anulate și a compensărilor intervenite. Instanța de fond a admis acțiunea reclamantului și a anulat notele de compensare atacate, reținând în esență că operațiunea de stornare din evidentele contabile a sumelor stabilite de plată, la care a făcut referire autoritatea recurentă prin adresa din 9 mai 2014 (fila 55 dosar de fond), nu este de natură să producă consecințe fiscale ci reprezintă îndreptarea unor înregistrări eronate ori restabilirea unei situații reale economico-financiare, neputând conduce, în sine, la stingerea unor debite de natura celor cuprinse în notele de constatare. Considerentele decisive ale sentinței, redate rezumativ anterior, sunt corecte, fiind însușite de instanța de control judiciar în urma demersului propriu de analiză asupra modului in care a fost evaluat probatoriul administrat și totodată a fost aplicat cadrul normativ la elementele factuale ale cauzei. Trecând la analiza punctuală a motivelor de recurs ale recurentei pârâte B., Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că prin cererea de recurs, recurenta, preponderent, a reluat situația de fapt, reiterând apărările înfățișate și cu ocazia judecății în fond, fără a indica în concret motivele de nelegalitate si nici prevederile legale încălcate de către prima instanță în soluționarea cauzei, de natură a conduce la admiterea recursului. Singura critică efectivă înfățișată de recurenta pârâtă vizează împrejurarea că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de obiect a cererii reclamantului, pe care a invocat-o, în raport de stornarea notelor de compensare pe care a realizat-o. Nu este fondată această critică în opinia instanței de recurs, întrucât din modalitatea în care judecătorul fondului a analizat cauza și a hotărât asupra cererii reclamantului, rezultă că, cel puțin în manieră implicită, pretinsa lipsă de obiect a cererii reclamantului invocată de autoritatea recurentă a fost avută în vedere, întrucât raportat la susținerile ambelor părți problema de drept ce s-a impus a fi dezlegată în cauză a vizat determinarea naturii juridice și a efectelor operațiunii de stornare, chestiune asupra căreia instanța de fond neîndoios s-a pronunțat. Mai mult, este de remarcat că în chiar cuprinsul întâmpinării formulate în cauză (filele 80-84 dosar fond), recurenta pârâtă, deși menționează că a efectuat operațiunea de stornare, insistând asupra lipsei culpei sau neglijentei autorității in ceea ce privește susținerile reclamantului, solicită in final respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată și nicidecum ca lipsită de obiect. Instanța de recurs împărtășește opinia judecătorului fondului în sensul că stornarea este o operațiune contabilă care presupune rectificarea unor înregistrări contabile greșite, în vreme ce litigiul de față poartă asupra unor note de compensare, ca acte juridice generatoare de efecte juridice și care nu pot fi stornate. Recurenta pârâtă a arătat și prin cererea de recurs că a stornat niște note contabile, dar în acord cu susținerile intimatului-reclamant, este de reținut că, în adevăr, în măsura în care recurenta dorea în adevăr ca litigiul sa rămână fără obiect se impunea emiterea unor acte juridice simetrice prin care să fie anulate notele de compensare în litigiu. De altfel, recurenta pârâtă, după cum s-a învederat și cu ocazia judecății în fond, nu a comunicat reclamantului intimat efectuarea operațiunii de stornare a notelor contabile după cum nici nu a făcut plățile sumelor restante către acesta, împrejurări de fapt în raport de care, în mod evident, soluția instanței de fond apare ca fiind întemeiată, apărările și susținerile recurentei pârâte vizând chestiuni de ordin formal și nu chestiuni ce țin de cuantumul sumelor propriu-zise, rezultând din hotărârile judecătorești definitive, obligatorii, la care a făcut referire și judecătorul fondului si care îi sunt opozabile și respectiv din cuprinsul notelor de compensare a căror anulare a fost solicitată. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul ar. 20 alin (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 C. proc. civ. se va respinge recursul de față ca nefondat.