ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2084/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/23.04.2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Mureș, anularea parțială a Deciziei nr. 554/22.11.2012 și a Deciziei nr. 20/14.01.2013, ambele emise de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 135 din data de din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Mureș, având ca obiect anularea parțială a Deciziei nr. 554/22.11.2012 și a Deciziei nr. 20/14.01.2013, ambele emise de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și anularea parțială a deciziei nr. 554/22.11.2012 în ceea ce privește angajarea răspunderii în solidar cu debitoarea S.C. B. S.R.L. și anularea deciziei nr. 20/14.01.2013

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, s-a susținut de către recurent că instanța de fond a dat o interpretare greșită și contradictorie prevederilor art. 23 și art. 27 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, realizând o apreciere eronată a condițiilor răspunderii civile, în opinia recurentului, în cauză, fiind vorba despre o răspundere cu caracter special reglementată de dispozițiile menționate.

Astfel, s-a apreciat că, în mod greșit, instanța de fond, pornind de la o analiză greșită a activității din perioada în care reclamantul a îndeplinit funcția de administrator al societății în discuție, a considerat că în realitate reclamantul ar fi cauzat denaturarea bazei impozabile în perioada 2009-2011, ceea ce ar fi determinat controlul din anul 2012 și consecințele acestuia.

S-a mai susținut că prin decizia de soluționare a contestației s-a realizat o modificare a temeiului juridic reținut în decizia inițială, iar, prin menționarea în cuprinsul acestei decizii a faptului că reclamantul se face vinovat întrucât nu a procedat la stabilirea, declararea și achitarea corectă și cu bună credință a obligațiilor fiscale datorate pentru perioada cât a fost administrator al societății, s-a sugerat că ar fi incidentă și teza I din art. 27 alin. (2) lit. d din Codul de procedură fiscală, respectiv determinarea nedeclarării obligațiilor fiscale.

Cu privire la acest aspect s-a criticat de către recurent hotărârea atacată considerându-se că judecătorul fondului a încălcat sau a interpretat greșit textele legale în discuție reținând succint că nu există o alterare a temeiului juridic în recursul grațios, deși a recunoscut că organul fiscal a făcut referire la ambele ipoteze - nedeclarare și neachitare - în cuprinsul deciziei nr. 20/2013, aceasta reprezentând și o argumentare contradictorie.

De asemenea, s-a apreciat că în prezentul dosar s-a produs o agravare a situației reclamantului în calea de atac reprezentată de promovarea acțiunii în contencios administrativ, prin includerea unor temeiuri și argumentări noi din partea instanței de judecată care trebuia să se pronunțe exclusiv asupra legalității actelor administrative fiscale criticate.

În fine, s-a susținut de către recurentul - reclamant că, în mod nelegal, s-a respins acțiunea și s-a menținut atragerea răspunderii acestuia, întrucât nu a cauzat nicio faptă ilicită care să fi generat vreun prejudiciu societății, neavând nicio implicare în activitatea acesteia anterior datei de 30.05.2012 și mai ales după pierderea calității de administrator.

A apreciat recurentul că nu poate fi reținută răspunderea sa, având în vedere că la momentul la care au fost întocmite actele administrativ fiscale prin care s-au stabilit obligațiile de plată ale societății acesta nu mai avea calitatea de administrator. Totodată, în ceea ce privește condiția cerută de textul de lege, respectiv existența relei-credințe, s-a arătat că aceasta nu a fost analizată de prima instanță și nici dovedită, în condițiile în care la data scadenței, respectiv 5.09.2012 nu mai indplinea această funcție.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimata - pârâtă nu a formulat întâmpinare la recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 septembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 27 februarie 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 135 din 25 noiembrie 2014 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării și la dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

6.1 Argumente relevante

În fapt, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 554/22.11.2012 și a Deciziei nr. 20/14.01.2013, ambele emise de către pârâta D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Mureș.

Potrivit R.I.F. nr. x/2.08.2012 și Deciziei de Impunere nr. x/2.08.2012, în sarcina S.C. B. S.R.L. au fost stabilite obligații fiscale în cuantum total de 1.568.647 RON, perioada supusă verificării fiind, în ceea ce privește T.V.A.-ul și impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice, 1-01-2009 - 31.12.2011 și pentru impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, 1.01.2009 - 31.12.2009, inspecția fiscală fiind desfășurată în perioada 11.06.2012-1.08.2012.

Împotriva acestor acte administrativ fiscale, reclamantul a formulat contestație respinsă prin Decizia nr. 393/29.11.2012, iar acțiunea în contencios administrativ formulată de S.C. B. S.R.L. a fost anulată prin sentința nr. 3465/30.09.2013 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosar nr. x/2013; aceasta rămânând irevocabilă prin nerecurare.

Întrucât creanțele fiscale nu au putut fi încasate, ca urmare a procedurilor de executare silită, s-a procedat de către organele fiscale la încheierea procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/28.09.2012, și, ulterior, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu S.C. B. S.R.L., fiind emisă în acest sens de către organele fiscale Decizia nr. 455/22.11.2012 reținându-se că administratorii societății, reclamantul A. și numitul C., deși aveau cunoștință despre situația fiscală a societății, și a cuantumului obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, cu rea credință, au determinat neachitarea la scadență a acestora, fiind realizată ipoteza legală prevăzută de art. 27 alin. (1) lit. d din O.G. nr. 92/2003.

Contestația formulată de reclamant, împotriva acestei decizii, a fost respinsă prin Decizia nr. 24/14.01.2013.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

De altfel, din parcurgerea motivelor de recurs nu rezultă că recurentul a susținut vreo critică care să se circumscrie acestui caz de casare, neputându-se reține incidența acestui motiv de nelegalitate.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Inalta Curte reține că, în esență, criticile formulate de către recurentul - reclamant, nu privesc greșita aplicare de către curtea de apel a normelor de drept material, fiind practic reiterate susținerile dezvoltate în motivarea acțiunii.

În ceea ce privește presupusa schimbare a temeiului juridic, respectiv, că prin Decizia nr. 20/14.01.2013, de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 554/22.11.2012 s-ar fi reținut incidența art. 27 alin. (2) lit. d teza a II-a din O.G. nr. 92/2003, în loc de teza I a aceluiași articol, în acord cu soluția pronunțată de prima instanță, se constată că situația de fapt reținută de organul fiscal se referă atât la neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale cât și la efectuarea unor operațiuni economice care au avut drept consecință diminuarea obligațiilor fiscale reale datorate de către debitoare și, implicit, a stării de insolvabilitate a acesteia.

Referitor la acest aspect, prin sentința atacată s-a statuat cu caracter definitiv, în condițiile în care pârâta nu a formulat cale de atac, că în speță, nu este realizată prima teză a art. 27 alin. (2) lit. d din O.G. nr. 92/2003.

Față de aceste considerente, nu se poate reține depășirea cadrului prevăzut de art. 213 din O.G. nr. 92/2003 și crearea în soluționarea contestației a unei situații mai grea a contestatorului în propria cale de atac.

Nu poate fi primită nici teoria recurentului reclamant potrivit căreia nu poate fi antrenată răspunderea solidară decât de la momentul scadenței, care ar fi luna următoare a comunicării deciziei de impunere, în condițiile în care dispozițiile art. 23 din O.G. nr. 92/2003 reglementează nașterea obligațiilor fiscale la momentul constituirii bazei de impunere care le generează, cu ocazia prestării de servicii, acestea fiind exigibile lunar.

Or pentru perioada supusă controlului, respectiv 1.01.2009 - 31.12.2011, calitatea de administrator al debitoarei îi revenea recurentului, deținând-o până la data revocării - 30.05.2012 - adică în perioada anterioară desfășurării inspecției fiscale.

Modalitatea în care reclamantul a înțeles să exercite calitatea de reprezentant, împrejurarea că a îndeplinit această funcție doar scriptic, acceptând să fie întocmită o ștampilă cu semnătura sa, nu poate constitui un temei al exonerării de răspundere.

Culpa (vinovăția) reprezentantului se apreciază potrivit art. 27 din O.G. nr. 92/2003 după criteriul obiectiv al bunului administrator indiferent de pregătirea și comportamentul general al celui desemnat, din această perspectivă neprezentând relevanță probatorie nici soluția pronunțată în dosarul penal nr. x/2014, depus ca probă, instanța penală analizând vinovăția prin prisma răspunderii penale.

Astfel cum a apreciat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 71 din 28 februarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c și d) din Codul de procedură fiscală, alegerea făcută de legiuitor cu privire la persoanele care trebuie să achite obligațiile restante ale debitorului este justificată de legătura strânsă între acestea și debitorul declarat insolvabil. S-a arătat prin aceeași decizie că patrimoniul administratorului este strâns legat cu cel al debitorului, de multe ori confundându-se.

Or, administratorului îi incumbă o obligație de diligență izvorâtă, pe de o parte, din lege, actul constitutiv sau hotărârea adunării generale, iar pe de altă parte, din contractul încheiat, astfel că răspunderea sa față de societate este atât o răspundere civilă delictuală, pentru neîndeplinirea culpabilă a atribuțiunilor legale cât și una civilă contractuală, pentru neîndeplinirea culpabilă a unor alte atribuțiuni ce țin de exercitarea atribuțiunilor generice rezultate din mandat, diferențele între acestea două fiind nesemnificative în dreptul societar.

6.2 Temeiul legal al soluției adoptate

În temeiul prevederilor art. 496 teza a II-a C. proc. civ., constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 135 din 25 noiembrie 2014 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 iunie 2017.