ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 753/2017

Decizia nr. 753/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1378A din 1 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul pârâtului A. împotriva sentinței civile nr. 5374 din 03 noiembrie2014 a Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantul B. a sumei de 75.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru daune morale și către reclamanta C. a sumei de 200.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins apelul declarat de apelanții B. și C. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

În motivare, referitor la apelul formulat de reclamanți, a reținut că acesta este nefondat și că nu se justifică admiterea în tot a pretențiilor reclamanților și nici măcar o majorare a acestora, în raport de cuantumul reținut de către instanța de fond.

Instanța de apel a apreciat ca fondat apelul pârâtului, față de cuantumul daunelor morale acordate reclamanților.

În cazul daunelor morale solicitate pentru reclamantă, în raport cu unchiul său decedat, curtea a considerat că acordarea acestora a intervenit în mod neîntemeiat, pentru că nu s-a probat existența unei legături afective în măsură să genereze suferință morală și un prejudiciu moral bine conturat. Prin urmare, curtea a considerat că daunele morale acordate reclamantei de instanța de fond, în raport cu unchiul său, nu se justifică.

În legătură cu daunele morale acordate reclamantului, curtea de apel a considerat că tribunalul a dispus în acest sens numai în raport cu decesul numitei D., iar nu și în raport cu fratele acesteia.

Pe de altă parte, instanța a reținut că la momentul decesului, între reclamant și defunctă nu existau relații de soț-soție, divorțul intervenind anterior, ci numai de concubinaj, care nu ar implica o afecțiune în măsură să genereze o suferință morală la nivelul relațiilor de familie directe.

Or, deși tribunalul a reținut relația de concubinaj, nu a făcut și distincția necesară sub aspectul stabilirii nivelului daunelor morale în corelație cu această situație.

Sub acest aspect, curtea de apel, reținând că pentru stabilirea cuantumului daunelor morale nu se poate face o evaluare în bani a suferinței de ordin moral, ci se are în vedere numai scopul compensatoriu, față de care devine posibilă și raportarea la criterii valoric obiective, inclusiv nivelul economic general și al veniturilor de nivel mediu în societate, a apreciat că se impune reducerea daunelor morale acordate reclamantului, la suma de 75.000 lei, mai apropiată de cerința unei juste și integrale despăgubiri.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții B. și C.

Prin cererea de recurs, recurenții reclamanți au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a lipsit de efecte juridice prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (3). C. proc. civ.

Astfel, recurenții reclamanți au susținut că apelul formulat de pârât a fost nemotivat pe capătul de cerere privind daunele morale acordate reclamantei C. Aceste aspecte au fost invocate de reclamanți prin întâmpinare, ulterior și pe cale de excepție, solicitând decăderea pârâtului din termenul de a mai motiva acest capăt de cerere.

În cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a admis excepția invocată de reclamanți. Cu toate acestea, ulterior, a admis și apelul pârâtului, pe aspectul daunelor morale acordate reclamantei C.

Față de aceste aspecte, reclamanții susțin că hotărârea instanței de apel este nelegală, pentru că a fost admis un motiv de apel după ce instanța l-a soluționat pe cale de excepție.

Ulterior, pârâtul A. a formulat recurs incident, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat că reclamantului nu i se cuvin despăgubiri morale, solicitând ca instanța, în urma admiterii recursului, să respingă în totalitate despăgubirile primite de B.

În opinia pârâtului, cuantumul daunelor morale este exagerat de mare, cu atât mai mult cât reclamantul nu mai avea o relație de familie cu victima, fiind divorțați.

A invocat și greșita aplicare în cauză a Rezoluției Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1965, în materia prejudiciului corporal.

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul formulat de reclamanții C. și B. este nefondat.

Potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ. „În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”, iar art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.

În cauză, la termenul de judecată din data de 1 octombrie 2015, când instanța a și rămas în pronunțare asupra apelurilor formulate de reclamanții B. și C. și de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 5374 din 03 noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții au invocat excepția decăderii pârâtului din dreptul de a motiva apelul său, în ceea ce privește punctul prin care a solicitat respingerea daunelor morale acordate reclamantei.

Instanța a admis excepția invocată, și a reținut, cu privire la efectele acesteia, că în lipsa motivării acestui capăt de apel, va avea în vedere susținerile invocate la prima instanță.

Reclamanții au formulat recurs pe acest aspect, susținând că instanța de apel a greșit când a admis apelul pârâtului, după ce anterior admisese excepția invocată și îl decăzuse pe pârât din dreptul de a motiva capătul de apel referitor la daunele morale acordate reclamantei în calitate de nepoată a victimei E.

Înalta Curte reține că această susținere este nefondată, deoarece efectul admiterii excepției de decădere din dreptul de a mai motiva un capăt de cerere este cel prevăzut în art. 476 alin. (2) C. proc. civ., citat mai sus și nu înseamnă că a fost soluționat și motivul de apel la care se referea, cum greșit au susținut reclamanții. Așadar, efectul decăderii din dreptul de a motiva un capăt de cerere al apelului nu are ca efect și soluționarea apelului propriu zis.

Din textele de lege invocate mai sus, Înalta Curte a reținut că apelul este devolutiv indiferent dacă este motivat sau nu. O eventuală motivare are influență doar asupra limitelor devoluțiunii, iar un apel nemotivat nu poate fi anulat pe acest motiv.

Mai mult, în situația în care apelul nu este motivat, devoluțiunea este totală, dar instanța de apel se va pronunța numai pe baza a ceea ce s-a invocat la prima instanță de către toate părțile, cum rezultă din art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de judecată a procedat legal când, în lipsa motivării capătului de cerere privind respingerea daunelor morale acordate reclamantei în calitate de nepoată a victimei E., a avut în vedere cele susținute de pârât prin întâmpinarea depusă în dosarul tribunalului.

Recursul declarat de pârâtul A. este, de asemenea, nefondat.

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reține că este nefondată excepția nulității motivului de recurs referitor la cuantumul daunelor morale, invocată de recurenții reclamanți prin întâmpinare.

Pârâtul critică decizia recurată, în esență, pentru cuantumul nejustificat de mare al daunelor morale primite de B., întrucât acesta nu a dovedit relațiile de familie cu victima, de care divorțase încă din data de 6 iunie 2012, precum și prin raportare la Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal.

Înalta Curte constată că stabilirea cuantumului daunelor morale se face prin aplicarea principiilor de drept, cum ar fi cel al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei și cel al proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, în speța de față și prin raportare la rezoluția menționată mai sus. Așa cum s-a reținut și prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, însușit de completul de judecată, aceste critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți, ca urmare a decesului numitei D.

Înalta Curte va înlătura și critica pârâtului referitoare la greșita aplicare a Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal, pe motiv că reclamanții nu se regăsesc printre titularii unor astfel de daune, așa cum sunt prevăzuți în respectiva rezoluție. În mod contrar acestei susțineri, Înalta Curte relevă că singura condiție pentru acordarea acestor daune morale este cea a stabilirii unor legături de afecțiune strânse existente între persoana titularului și victima decesului, anterior intervenirii evenimentului asigurat. Or, în regimul juridic statuat de Legea nr. 36/1995, nu este limitată sfera persoanelor îndreptățite la daune morale la persoanele care au calitatea de părinți, soți sau copii ai victimei.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursurile declarate de reclamanți și pârât sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C. și B. și de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 1378/A din data de 1 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2017.