ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2486/2018

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 31.07.2013, sub nr. x/2013, reclamanții A., B., prin reprezentant legal A., C. prin reprezentant legal A., D., E., F., G., H. și I. au chemat în judecată pe pârâta S.C. J. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului rudei lor, K., în accidentul rutier produs la data de 10.03.2013 de către conducătorul auto L., după cum urmează: 500.000 euro cu titlu de daune morale pentru A., soția nelegitimă a victimei; 600.000 euro cu titlu de daune morale pentru B., fiica minoră a victimei; 600.000 euro cu titlu de daune morale pentru C., fiul minor al victimei; 500.000 euro cu titlu de daune morale pentru D., mama victimei; 400.000 euro cu titlu de daune morale pentru E., tatăl victimei; 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru F., sora victimei; 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru G., fratele victimei; 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru H., sora victimei; 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru I., fratele victimei; 15.000 euro cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării, organizarea parastaselor și a pomenilor.

Prin sentința civilă nr. 7246/18.12.2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâtă la daune morale către reclamanți, astfel:

- suma de 100.000 Euro pentru A., în calitate de soție nelegitimă supraviețuitoare;

- suma de 300.000 Euro pentru fiica minoră B., în vârstă de 7 ani;

- suma de 100.000 Euro pentru fiul C.;

- suma de 50.000 Euro pentru mama defunctului, D.;

- suma de 20.000 Euro pentru sora F.

A respins cererea de acordare daune morale către tatăl vitreg E. și restul fraților reclamanți, ca nefondată.

A respins, ca nefondată, cererea de acordare a daunelor materiale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 244/09.02.2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților și a admis apelul pârâtei, dispunând schimbarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul că:

A obligat pe pârâtă la plata către:

- reclamanta A. a sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale;

- reclamanta B., prin reprezentant A., a sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale;

- reclamantul C., prin reprezentant A., a sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale;

- reclamanta D. a sumei de 10.000 Euro cu titlu de daune morale.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții E., F., G., H. și I., având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

A menținut celelalte dispoziții din sentința atacată.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta.

I. Recurenții-reclamanți critică decizia atacată pentru următoarele motive:

Admiterea apelului pârâtei, reținându-se culpa defunctului K., reprezintă o încălcare a efectului devolutiv al apelului, având în vedere că această apărare nu a fost învederată de către pârâtă nici prin întâmpinarea depusă la instanța de fond și nici prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei. Aceeași încălcare se poate observa și cu privire la înlăturarea surorii F. de la acordarea daunelor, în condițiile în care pârâta nu a solicitat înlăturarea, ci reducerea daunelor acordate.

Astfel, susținerile apelantei în cadrul concluziilor orale sunt și nedovedite cu privire la o presupusă culpă/acceptare a urmărilor din partea defunctului, fiind pure speculații, fără nici un suport probatoriu în cauză.

Admiterea apelului pârâtei, reținându-se culpa defunctului, încalcă și principiul unicității căii de atac, regulă statornicită în jurisprudență, prin a cărei adoptare legală se evită orice posibilitate de abuz de drept procesual și se disciplinează conduita părților și desfășurarea procesului; în materia apelului, regula prevede obligația părților de a invoca toate motivele de netemeinicie și de nelegalitate existente la data declarării căii de atac, prin intermediul cererii de apel [art. 460 noul C. proc. civ.], obligație pe care pârâta nu a realizat-o nici prin întâmpinarea de la fond și nici prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei sau prin întâmpinarea depusă la motivele de apel ale reclamanților.

Cu privire la motivele de apel ale reclamanților, prin care se critica cuantumul sumelor acordate, având în vedere atât prejudiciul moral incomensurabil prin pierderea vieții unui membru de familie, ca și criteriu de cuantificare a daunelor, cât și criteriul echității, toate apărările invocate au fost ușor amintite de către instanța de apel, iar singura mențiune cu privire la respingerea apelului reclamanților a privit doar,,îmbogățirea fără justă cauză".

Faptul că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază rezultă din aceea că instanța de apel a respins apelul ca nefondat, din perspectiva tuturor motivelor de apel, doar menționând, fără a motiva în vreun fel, că "nu e fondat", deși cea care trebuia să se pronunțe asupra situației de fapt și de drept era instanța de apel, ca instanță devolutivă. Astfel, hotărârea este nemotivată, ceea ce echivalează cu o nepronunțare asupra apelului formulat de reclamanți.

Așa cum s-a decis în practica judiciară, nemotivarea sau motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Însă, așa cum rezultă din analiza deciziei recurate, nu numai că instanța de apel nu a dat vreun răspuns detaliat, dar nu a acordat nici un răspuns criticilor aduse de reclamanți prin motivele de apel.

Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să respingă fără nici o motivare calea de atac.

Analiza făcută de către instanța de apel, din perspectiva culpei soțului/tatălui/fratelui decedat în accidentul de circulație, în calitatea sa de pasager, alături de culpa conducătorului auto suspectat de consum de băuturi alcoolice, este greșită, în afara normelor răspunderii delictuale, cât și în opoziție cu cele ale asigurărilor de răspundere civilă obligatorie, față de faptul că niciuna dintre aceste legi, care prevăd dezdăunări pentru daune materiale și morale, nu introduce, ca și condiție de evaluare de daune și condiție de plată, culpa victimei cazului asigurat.

Dimpotrivă, prevederile art. 49 și 50 din Legea asigurărilor, Normele speciale aplicabile la această lege, ca și condițiile din materia răspunderii delictuale, norme legale reprezentând temeiul de drept al cauzei, statuează asupra criteriilor de cuantificare a daunelor materiale și morale, fără ca vreuna din aceste norme să includă referiri la culpa concurentă, în măsură să lipsească pe beneficiarii legali de drepturile lor la dezdăunare.

Este o adăugare nepermisă la lege, făcută de instanță cu ocazia interpretării art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât acea lege se referă la un conducător auto ce a condus sub influenta băuturilor alcoolice. Or, soția și fiica, respectiv nora/nepoata decedate în acel accident de circulație erau pasageri în autoturismul implicat în situația nefastă și nu i se aplicau normele nici ale Codului rutier și nici ale celui penal.

Este, de asemenea, o greșeală, printr-o interpretare abuzivă, faptul că limita de despăgubire prevăzută în Normele la legea asigurărilor introduse prin Ordinul CSA nr. 20/2008, în valoare de 5.000.000 EURO, care corespunde și cererii în cauză, ar fi proprie, deci ar funcționa în caz de catastrofe rutiere cu un număr mare de persoane.

Aceste norme, în art. 24 alin. (1), vorbesc de limite minime de despăgubiri stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, iar în art. 24 alin. (3) se precizează că "Pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește la un nivel de 5.000.000 euro." Or, aceste norme nu pot fi contestate și neaplicate, deoarece sunt date în detalierea și aplicarea Legii asigurărilor și reasigurărilor nr. 136/1995, fiind stabilite și aplicate în acord cu normele europene ce trebuie recunoscute și în România.

Întrucât este esențial ca instanța să tindă pentru respectarea acestui principiu, aplicarea normelor sus-arătate intră în criteriile ce se subordonează conotației de apreciere pe o baza echitabilă și corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs și care este în mâna și la dispoziția judecătorului.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și sub aspectul aplicării/interpretării greșite a dispozițiilor art. 1391 alin. (2) Noul C. civ.

Deși instanța reține aplicabilitatea, în cauză, a acestor dispoziții legale, în sensul că prejudicial nepatrimonial se prezumă și nu trebuie dovedit în cazul ascendenților/descendenților, respinge totuși apelul sub aspectul sumelor solicitate de către frați/surori.

În mod greșit, reține instanța de apel faptul că din dovezile administrate rezultă că "nu existau sentimente de afecțiune și atașament între frați."

Dimpotrivă, martorii audiați la fond au relevat faptul că defunctul era foarte apropiat de sora F., cu care se ajuta, asta neînsemnând că nu existau sentimente de afecțiune față de restul fraților, care locuiau în altă localitate, căci nu se poate susține că relațiile dintre frați se distrug odată cu mutările în altă localitate a unuia. Și cu toate aceste depoziții, deși pârâta nu a cerut acest lucru, inclusiv cu privire la sora F. se respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Totodată, hotărârea este lipsită de fundament juridic.

În ceea ce privește micșorarea sumelor acordate soției, copiilor și mamei defunctului, de asemenea hotărârea este nelegală.

Reducerea sumelor atât de mult, la aproximativ 1/6 pentru fiica defunctului, ca de altfel pentru toți cei patru reclamanți, fără nici un fel de justificare în afară de faptul că s-ar transforma într-o îmbogățire fără justă cauză, este, de asemenea, nelegală și nemotivată.

Deși nicio sumă de bani nu poate acoperi pierderea tragică pe care familia a suferit-o, suferințele omenești neputând fi evaluate în bani, instanța trebuia să cuantifice prejudicial moral în raport de gravitatea și importanta lui, având în vedere faptul că gravitatea acestui prejudiciu s-a soldat cu decesul.

Din probele administrate se poate reține că reclamanții au suferit un grav prejudiciu moral, suferința resimțită prin pierderea soțului/tatălui în condiții dramatice.

Având în vedere literatura și practica judiciare, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.

Pe lângă gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizației destinate reparării daunelor morale trebuie apelat la un criteriu orientativ, și anume criteriul echității.

De aceea, dacă gravitatea prejudiciului moral este mare și indemnizația ce trebuie acordată trebuie să fie substanțială. Indemnizația trebuie să fie justă, rațională, echitabilă, adică în așa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensație suficientă a prejudiciului moral suferit.

Deosebit de important în stabilirea acestor sume este împrejurarea că pierderea defunctului a însemnat pentru familie pierderea echilibrului, pierderea a ceea ce iubeau, fiind o familie frumoasă și unită. Nimic nu va mai fi ca înainte pentru reclamanți, care vor rămâne marcați pe viață de această tragedie. Este vorba de o tânără mamă care a rămas fără nici un ajutor în creșterea copiilor, din care unul cu o gravă problemă de sănătate, sindrom Down.

Susținerea instanței de apel, cu privire la faptul că, în ceea ce o privește pe fiica defunctului, bolnavă de sindrom Down, nu s-a făcut dovada accentuării problemelor de sănătate, iar boala o avea de dinainte de moartea tatălui, nu poate fi reținută. În primul rând, nu s-a susținut că fiica nu era bolnavă de dinaintea pierderii tatălui. Dimpotrivă, chiar martorii au arătat, în fața instanței de fond, că datorită nevoilor speciale ale minorei, de aceasta se ocupa îndeosebi tatăl, de la educație, hrană, medicamente, doctori, grădinița, cursuri, etc., fiind binecunoscut faptul ca aceste nevoi speciale implică acordarea de atenție specială, pe care minora o primea în special de la tată, mama trebuind să aibă grijă și de gospodărie și de fratele acesteia.

Pentru mama și surorile defunctului este foarte greu să realizeze că persoana care a luat parte la cele mai multe amintiri, cu care aveau o relație foarte strânsă, nu mai există și că acum trebuie să se obișnuiască cu gândul că prezenta lui va fi doar în amintire.

Daunele materiale solicitate reprezintă cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării defunctului, precum și a parastaselor. În mod neîntemeiat, instanța de apel nu a acordat nici un fel de sumă cu titlu de cheltuieli materiale, deși evidența suportării unor asemenea cheltuieli este de netăgăduit. Este de necontestat că asemenea evenimente incumbă efectuarea de cheltuieli, iar aceste cheltuieli efectuate în astfel de împrejurări nu pot fi întotdeauna cuantificate, respectiv dovedite în integralitatea lor.

Mai mult, conform dispozițiilor art. 250 C. proc. civ. "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din propria inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege." Or, exact acest lucru s-a întâmplat prin dovedirea cheltuielilor cu proba testimonială administrată în cauză, declarația martorei audiată în fata instanței de fond relevând clar realitatea cheltuielilor suportate de familie cu ocazia înmormântării.

Spre deosebire de despăgubirile materiale, despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată, care trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic și psihic, importanta valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele, măsura în care situația familială, profesională și socială a fost afectată. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă cu echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei.

La aprecierea tuturor daunelor morale, trebuie să se țină cont atât de legăturile strânse de familie ale reclamanților cu defunctul, de vârsta tânără a acestuia, cât și de caracterul violent al survenirii decesului, toate acestea fiind aspecte de natură a accentua trauma psihică a tuturor reclamanților.

Este fără îndoială faptul că reclamanții au resimțit în mod negativ dispariția prematură a soțului/tatălui/fratelui, suferind un șoc emoțional puternic.

Trauma psihică pe care aceștia o traversează este de natură a conduce la instalarea unor sechele emoționale ireversibile, ce își vor pune amprenta asupra existenței lor pe viitor.

Prejudiciul moral creat reclamanților este de o gravitate incomensurabilă, iar acoperirea acestuia în mod efectiv este imposibilă, astfel că, pentru stabilirea indemnizației destinate reparării daunelor morale, este imperios necesar să se dea eficiență criteriului echității, iar indemnizația acordată să fie una substanțială și susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.

Este adevărat că nu există criterii morale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane dragi și apropiate, traumele create în această situație fiind incomensurabile, însă instanța va trebui să țină cont în stabilirea acestora de caracteristicile concrete ale spetei. Dată fiind schimbarea radicală a cursului vieții pentru reclamanți, cuantumul daunelor morale trebuie să urmărească o ameliorare efectivă a vieții pe care sunt nevoiți să o înfrunte cu acest handicap în suflet, sens în care a statuat și ICCJ, secția penală, prin decizia nr. 1323/01.03.2006.

Este esențial ca evaluarea prejudiciului să se realizeze sub aspectul efectelor negative suferite de persoanele lezate pe plan fizic și psihic, astfel încât să nu se rezume la determinarea "prețului suferinței" - care este inestimabilă, valoarea supremă, respectiv viața, fiind lezată, ci să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului pe termen lung și a implicației acestuia pe toate planurile vieții persoanelor prejudiciate.

Instanța trebuie să aprecieze prejudiciul moral în raport de gravitatea sa incomensurabilă și importanța lui la nivelul la care sunt percepute de reclamanți, fiind imperios necesar să dea eficiență și celui de-al doilea criteriu în stabilirea daunelor, respectiv criteriului echității, iar indemnizația acordată să fie una substanțială și susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.

Astfel, indemnizația trebuie să fie justă, rațională, echitabilă, adică în așa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensație suficientă a prejudiciului moral suferit, având în vedere ceea ce reclamanții au pierdut pe plan fizic, psihic, social și familial, raportat la ceea ce ar însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceștia în momentul respectiv, dar și în viitor.

Drept urmare, reducerea drastică a sumelor acordate de către instanța de fond apare nelegală, iar suma stabilită de instanța de apel cu titlu de daune morale este lipsita de orice semnificație reparatorie prin prisma cuantumului său, iar determinarea acesteia prin raportare la infracțiuni de altă natură, fără nici o legătură cu speța, reduce la nivel derizoriu pierderea suferită.

Pentru toate aceste motive, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului și acordarea sumelor solicitate prin cererea introductivă.

II. Recurenta-pârâtă, invocând, în drept, dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., critică decizia recurată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că acesta este prea mare, pentru următoarele motive:

Deși instanța de apel a redus cuantumul daunelor morale acordate la fond, raportat la elementele obiective invocate prin motivele de apel, reținute și în actele de urmărire penală, totuși, față de practica și jurisprudența în materie, despăgubirile morale acordate sunt exagerate.

Instanța de apel, deși reține, în mod corect, că la determinarea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere o serie de elemente obiective, acordă sumele de bani respective deși reclamanții nu au propus sau administrat nici un fel de probatoriu în acest sens.

Este adevărat că jurisprudența instanței supreme este unanimă în a aprecia că despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru terța persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

În prezenta cauză nu există, însă, dovezi (rapoarte psihologice, depoziții de martori, etc.) care să reliefeze aceste traume, dacă ele au existat și care a fost intensitatea lor. Mai concret, care au fost repercusiunile tragicului eveniment în viața reclamanților, cum s-a schimbat modul lor de viață, care au fost consecințele acestor victime mediate ale accidentului rutier respectiv.

Or, pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

Sumele acordate cu titlu de daune morale (în total 160.000 euro) exced despăgubirilor de acest fel evidențiate în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivității și tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Liberaților Fundamentale, care arată că: "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Totodată, apreciind că acest Ghid cuprinde elemente obiective prin analiza tuturor soluțiilor pronunțate de către curțile de apel din România, recurenta-pârâtă solicită să se aibă în vedere că, prin luarea în considerare a concluziilor sale, se poate preveni o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Liberaților Fundamentale.

În aceeași idee de dovedire a prejudiciului personal nepatrimonial, care, odată recunoscut în condițiile legii (art. 1391 alin. (2) C. civ.), reprezintă o problemă de apreciere a circumstanțelor de fapt în măsura în care au fost dovedite, Înalta Curte constată că "instanța de apel nu a negat, în principiu, dreptul unei astfel de rude de a i se acorda daune morale, ci a analizat circumstanțele factuale în care acest drept a fost pretins și situația concretă a fiecărei persoane ce a afirmat că a suferit un prejudiciu, apreciind că nu a fost făcută o dovadă a suferințelor morale" (extras din decizia 1617/2014 a ICCJ, secția I civilă) .

Într-o altă decizie de speță, Curtea de Apel București, făcând referire la practica judiciară, arată că:

" la stabilirea cuantumului daunelor morale se poate avea în vedere și criteriul obiectiv constând în sumele acordate în practica judiciară, în cazuri similare. Se poate avea în vedere crearea continuă a practicii judiciare, în sensul că stabilirea unei sume medii, pentru cazuri similare, s-ar afla atât sub protecția principiului egalității părților în fața legii, cât și sub protecția principiului non discriminării și, de asemenea, ar reprezenta un parametru echitabil și echidistant care, deși creat prin unirea unor multiple elemente subiective similare, s-ar afla în cea mai mare măsură într-o zonă incontestabilă" (extras din dec. CA București nr. 110/22.03.2013, nepublicată).

Pe de altă parte, art. 1391 alin. (1) C. civ. arată că, sub aspectul acordării daunelor morale, este obligatorie dovedirea nemijlocită a prejudiciului. Or, reclamanții nu au făcut nici un fel de dovadă în acest sens.

În acest sens, se invocă și art. 6 din CEDO, reluat și în interpretarea cauzelor Prez contra Franței (GC) nr. 47287/99, parag. 80 CEDO, 2004, Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9.12.1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19.02.1998, prin care instanțele de judecată sunt obligate să motiveze hotărârile și să ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților.

Ca urmare, acordarea acestor despăgubiri morale trebuie raportată la măsura în care este dovedit prejudiciul pretins, sens în care se face trimitere la jurisprudența ICCJ, citându-se din deciziile nr. 366/2017, 1045/2014 și 2075/2015.

Or, nu există nici un element sau vreo probă în acest dosar care să reflecte relațiile personale dintre reclamanți și victime, raporturile dintre aceștia, consecințele ulterioare accidentului asupra vieții reclamanților.

Pe de altă parte, despăgubirile acordate de instanță trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din Convenția europeană.

Nu mai puțin importantă este și interpretarea recentă a naturii și esenței prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, astfel cum rezultă din decizia RIL a ICCJ nr. 12/2016, în care se arată că:

"

Prin prejudiciu înțelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este un element important al răspunderii civile delictuale, este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat."

Raportat la jurisprudența în materie, sumele solicitate de către reclamanți, menite a compensa prejudiciul personal patrimonial suferit, nu pot în nici un caz să se situeze la nivelul daunelor morale acordate de către instanța de apel, solicitându-se astfel diminuarea daunelor morale acordate.

Învestită cu soluționarea recursurilor, Înalta Curte de Casație și Justiție a derulat procedura de filtru, a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului și comunicarea acestuia, pentru ca părțile să formuleze puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de ședință din 22 februarie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate de reclamanți și de pârâtă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru judecarea pe fond.

Examinând recursurile exercitate în cauză, în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamanților:

Recurenții-reclamanți susțin că admiterea apelului pârâtei, reținându-se culpa defunctului K., reprezintă o încălcare a efectului devolutiv al apelului, având în vedere că această apărare nu a fost invocată de pârâtă nici prin întâmpinarea depusă la fond, nici prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei. De asemenea, susțin că aceeași încălcare rezultă și din înlăturarea surorii F. de la acordarea despăgubirilor, întrucât pârâta nu a solicitat înlăturarea, ci reducerea daunelor acordate.

Conform art. 476 C. proc. civ., apelul are caracter devolutiv, în sensul că, dacă este exercitat în termen, provoacă o nouă judecată asupra fondului, limitele în care se face din nou judecata în fond fiind arătate în art. 477 și 478 C. proc. civ.

Art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", iar art. 478 prevede la alin. (2) că "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare (…)", respectiv la alin. (3) că "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi."

Raportat la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului doar cu privire la aspectele criticate de apelant.

Raportat la art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., rezultă că, în cazul unui apel motivat, motivelor, mijloacelor de apărare și dovezilor invocate la prima instanță apelantul le va putea adăuga, prin criticile formulate, alte motive, mijloace de apărare și dovezi, cu condiția ca acestea să nu conducă la schimbarea calității părților, a cauzei sau a obiectului cererii deduse judecății sau să nu constituie o pretenție nouă în apel.

Or, în speță, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, în apelul pârâtei, în dezvoltarea criticii referitoare la cuantumul daunelor morale acordat la fond, se invocă, astfel cum rezultă din cererea de apel a pârâtei, dosar CAB, circumstanțele concrete ale producerii accidentului rutier în care și-a pierdut viața K., respectiv faptul că atât șoferul, cât și K., pasager dreapta față în autovehiculul implicat în accident, consumaseră alcool înainte de accident, imputându-se instanței de fond nu a avut în vedere aceste elemente obiective în cuantificarea daunelor morale acordate.

Prin urmare, reținând ca relevante în soluționarea apelului pârâtei și împrejurările în care s-a produs accidentul rutier în care și-a pierdut viața K., respectiv faptul că atât defunctul K., cât și șoferul autorurismului consumaseră băuturi alcoolice, instanța de apel s-a pronunțat în limitele criticilor formulate de apelanta-pârâtă, respectând astfel limitele efectului devolutiv al apelului, neavând nicio relevanță, sub acest aspect, faptul că apărările în discuție nu au fost invocate prin întâmpinarea depusă la fond de pârâtă, deoarece nu este vorba despre apărări care să conducă la schimbarea calității părților, a cauzei sau a obiectului cererii deduse judecății sau care să configureze o pretenție nouă în apel, spre a nu putea fi invocate direct prin motivele de apel.

Cât privește susținerea din recurs, în sensul că este nedovedită culpa/acceptarea urmărilor din partea defunctului K., aceasta nu poate fi analizată, întrucât repune în discuție situația de fapt în raport de probele administrate, tinzând la reevaluarea acestora, ceea ce nu este permis în recurs, cale extraordinară de atac în care pot fi valorificate, conform art. 488 C. proc. civ., numai motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie a hotărârii atacate.

De asemenea, nici faptul că instanța de apel a înlăturat-o pe reclamanta F., sora defunctului K., de la acordarea despăgubirilor nu încalcă limitele efectului devolutiv al apelului, în condițiile în care apelul pârâtei a vizat diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate la fond, or diminuarea poate merge până la înlăturarea totală a despăgubirilor.

Pe de altă parte, recurenții-reclamanți susțin că prin admiterea apelului pârâtei, reținându-se culpa defunctului K. în absența formulării unor critici în acest sens prin cererea de apel a pârâtei, se încalcă și principiul unicității căii de atac, care implică, în materia apelului, obligația părților de a invoca toate motivele de netemeinicie și de nelegalitate existente la data declarării căii de atac, prin intermediul cererii de apel.

Critica nu poate fi primită, cât timp se întemeiază pe premisa greșită că apelul pârâtei nu cuprinde critici care să vizeze culpa defunctului K., recurenții-reclamanți ignorând apărările din cuprinsul cererii de apel formulate de pârâtă, legate de circumstanțele concrete ale producerii accidentului în care și-a pierdut viața defunctul K., care vizau tocmai culpa acestuia.

Recurenții-reclamanți susțin, în mod neîntemeiat, că hotărârea recurată este nemotivată deoarece instanța de apel doar ar fi amintit apărările invocate de ei prin care criticau cuantumul daunelor acordate, fără a avea în vedere prejudiciul moral incomensurabil prin pierderea vieții unui membru de familie ca și criteriu de cuantificare a daunelor, cât și criteriul echității, respingându-le apelul ca nefondat, din perspectiva tuturor motivelor de apel, fără a motiva în vreun fel această soluție, deși cea care trebuia să se pronunțe asupra situației de fapt și de drept era instanța de apel, ca instanță devolutivă.

Din analiza considerentelor deciziei atacate reiese faptul că instanța de apel, investită fiind atât de reclamanți, cât și de pârâtă cu critici referitoare la cuantumul daunelor morale acordat la fond (reclamanții susținând că acest cuantum este prea mic, iar pârâta că este prea mare), a analizat împreună aceste critici, raportat la care a adus argumente de fapt și de drept în justificarea soluției date fiecărui apel.

Sub acest aspect, hotărârea instanței de apel este conformă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că expune situația de fapt, rezultată în urma reevaluării probelor administrate, precum și motivele pe care se întemeiază soluția referitoare la cuantumul daunelor morale, din perspectiva criteriilor jurisprudențiale după care se recunoaște și se cuantifică un prejudiciu moral, răspunzând astfel și criticilor din apelul reclamanților referitoare la cuantumul daunelor morale, pe care le-a apreciat ca neîntemeiate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți formuleză critici cu privire atât la daunele morale, cât și la daunele materiale.

Criticile referitoare la daunele materiale nu pot fi primite.

Astfel, în mod corect, curtea de apel a reținut că apelul reclamanților a vizat doar soluția dată de prima instanță cu privire la daunele morale, prin motivele de apel formulate de reclamanți nefiind adusă nicio critică soluției pronunțate de prima instanță cu privire la daunele materiale, situație în care, față de limitele stabilite prin cererea de apel formulată de reclamanți, nu era posibilă rejudecarea cauzei în apel sub aspectul soluției date de prima instanță cu privire la daunele materiale.

Aceasta întrucât, raportat la dispozițiile art. 477 C. proc. civ., apelul este devolutiv în limitele stabilite de apelant, ceea ce înseamnă că instanța de apel este ținută să judece numai în limitele criticilor formulate prin cererea de apel și să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite. Practic, dacă hotărârea primei instanțe este atacată numai cu privire la soluția dată unor capete de cerere, ceea ce nu s-a atacat dobândește autoritate de lucru judecat.

Or, în speță, cât timp reclamanții nu au formulat prin cererea de apel critici cu privire la daunele materiale, soluția dată pe acest aspect de prima instanță a intrat sub autoritatea lucrului judecat, nemaiputând fi, astfel, repusă în discuție, motiv pentru care criticile din recurs referitoare la daunele materiale nu pot fi primite.

Cu privire la daunele morale, recurenții-reclamanți contestă, în primul rând, analiza instanței de apel din perspectiva culpei defunctului K., în calitatea sa de pasager, alături de culpa conducătorului auto, susținând că aceasta se situează în afara normelor răspunderii civile delictuale și a celor în materia asigurărilor de răspundere civilă obligatorie.

Aceste critici sunt nefondate, hotărârea recurată, prin care s-a avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale, și culpa victimei în producerea accidentului, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie.

Astfel, art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (în vigoare la data producerii accidentului - 10.03.2013), prevede că daunele morale în caz de deces se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În prezent, la nivel legislativ nu există criterii obiective, abstracte, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel că în conformitate cu jurisprudența, instanțele se ghidează după criterii subiective, variabile de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete ale speței, așa încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Prin urmare, din perspectivă jurisprudențială, nu pot fi ignorate împrejurările concrete ale cauzei, context în care, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale și împrejurările producerii accidentului, sens în care a luat în considerare și culpa victimei în producerea accidentului, alături de celelalte împrejurări de fapt rezultate din probele administrate, care relevă aspectele în care vătămările produse s-au exteriorizat, pronunțând astfel o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele sus-evocate.

Aserțiunile din recurs referitoare la interpretarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice nu au legătură cu soluția și argumentele instanței de apel, culpa victimei accidentului nefiind reținută din perspectiva dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2002, ci, așa cum s-a arătat deja, din perspectiva dispozițiiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, incidente în cauză.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, faptul că art. 24 alin. (2) lit. b) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 prevede o limită de despăgubire de 5.000.000 euro pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, iar pretențiile formulate de ei prin cererea de chemare în judecată se încadrează în aceste limite, nu justifică admiterea în totalitate a pretențiilor lor, critica în acest sens nefiind fondată.

Textul evocat instituie o limită maximă de despăgubire pentru toate prejudiciile cauzate pentru vătămare corporală sau deces, deci atât pentru prejudiciile materiale, cât și pentru cele morale, produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate. Aceasta nu înseamnă, însă, că, automat, adică necondiționat și nedovedit, victima sau un terț păgubit poate să obțină de la asigurător integral această sumă, deoarece daunele morale se acordă, cum s-a arătat, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În acest sens, curtea de apel, având a aprecia asupra cuantumului daunelor morale, în mod just a reținut faptul că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză mare de aproximare, urmând a fi avute în vedere circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale în materie.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge, însă, în situația îmbogățirii fără just temei.

În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că, prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Or, în speță, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a ținut cont în aprecierea cuantumului daunelor morale de importanța valorii lezate, dar și de intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanți prin pierderea rudei lor, deci de gravitatea prejudiciului, precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire fără just temei, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite, dând eficiență principiilor echității și proporționalității, pentru asigurarea unui just echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea acordată.

Din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate, prin raportare și la consecințele negative suferite de victimele evenimentului rutier asigurat.

Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare a cauzei, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor, fiind de natură să asigure o reparație justă și echitabilă a daunelor morale suferite de reclamanți.

În consecință, constatând că instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, referitoare la legislația și jurisprudența din România, urmează a se reține caracterul nefondat al criticilor prin care se invocă nesocotirea criteriilor de stabilire a daunelor morale.

Sub un alt aspect, este de observat că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o evaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel ca urmare a aplicării criteriilor jurisprudențiale raportat la circumstanțele particulare ale speței, stabilite pe baza probelor administrate în cauză, reprezintă rezultatul aprecierii acestei instanțe și, în consecință, vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunțate, necenzurabilă în recurs.

Din această perspectivă, susținerile recurenților-reclamanți referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și solicitarea de majorare a sumei acordate cu titlu de daune morale în funcție de probele care relevă gravitatea prejudiciului, relativ la suferințele psihice pe care le-au suportat în urma decesului rudei lor, nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate.

În fine, recurenții-reclamanți invocă pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., critică ce nu este fondată.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., instanța judecătorească va putea să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu.

Este adevărat că instanța de apel a interpretat aceste dispoziții legale în sensul că instituie o prezumție în ceea ce privește durerea încercată prin moartea victimei, suportată de ascendenții, descendenții, frații, surorile și soțul acesteia, prejudiciul nepatrimonial fiind, în aceste cazuri, presupus a decurge din simpla legătură de rudenie dintre persoana decedată și categoriile de rude specificate de text.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța de apel nu putea reține inexistența prejudiciului nepatrimonial în ceea ce îi privește pe frații/surorile defunctului, raportat la probele administrate în cauză, în condițiile în care art. 328 alin. (2) C. proc. civ. prevede că prezumția legală poată fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

Textul instituie regula că prezumțiile legale au caracter relativ, deci pot fi combătute și înlăturate prin proba contrară, în lipsa unei prevederi legale contrare.

Or, susținând că instanța de apel era obligată să acorde sumele solicitate de frații și surorile defunctului, neputând reține inexistența prejudiciului nepatrimonial raportat la declarațiile martorilor audiați în cauză, sub motiv că acest prejudiciu "se prezumă și nu trebuie dovedit" în cazul fraților/surorilor defunctului, recurenții-reclamanți ignoră caracterul relativ al prezumției instituite de art. 1391 alin. (2) C. civ.

Fiind vorba despre o prezumție relativă, ce poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, în lipsa unei prevederi contrare, nu se poate imputa instanței de apel că a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, inexistența prejudiciului nepatrimonial reclamat de frații și surorile defunctului, adică tocmai răsturnarea prezumției instituite de art. 1391 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește situația de fapt stabilită de instanța de apel pe baza probelor administrate, în raport de care s-a reținut inexistența prejudiciului nepatrimonial în cazul fraților/surorilor defunctului (potrivit căreia, nu existau sentimente de afecțiune și atașament reciproc între defunct și frații/surorile acestuia), aceasta nu poate fi reevaluată de instanța de recurs, cum urmăresc, în realitate recurenții-reclamanți, deoarece reevaluarea situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac a recursului de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., nefiind o problemă de legalitate, ci de temeinicie a hotărârii.

Față de considerentele prezentate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

II. Cu privire la recursul pârâtei:

Cu titlu prioritar, este de observat că recurenta-pârâtă invocă formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nedezvoltând nicio critică de natură a se subsuma vreuneia dintre ipotezele acestui motiv de nelegalitate - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă își exprimă nemulțumirea față de cuantumul daunelor morale acordate, susținând că acesta este prea mare, sens în care reia aspectele de fapt ale litigiului, arătând că reclamanții nu au administrat nicio probă care să releve trauma suferită și intensitatea acesteia, consecințele ulterioare accidentului asupra vieții reclamanților, nedovedind astfel prejudiciul reclamat.

Aserțiunile referitoare la nedovedirea prejudiciului, care repun în discuție probele administrate în cauză cu privire la impactul și consecințele suferite de reclamanți urmare a decesului rudei lor, vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, astfel că nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

De asemenea, recurenta-pârâtă evocă, cu trimitere la decizii de speță, crite