ÎCCJ, decizie (scj.ro #82699)

Răspundere civilă.Acțiune inadmisibilă, fondată pe dreptul comun, pentru plata unor daune, după anularea deciziei de imputare dată în baza Codului muncii Pretențiile care derivă din raporturile reglementate de Codul muncii pot și trebuie să fie valorificate numai pe căile și în termenele prevăzute de acest cod, fiind inadmisibilă acțiunea fondată pe dreptul comun. Secția civilă, decizia nr.4379 din 29 octombrie 2003 La data de 2 octombrie 2000 reclamanta Societatea comercială „I” a chemat în judecată pe pârâții N.L. și G.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se stabilească răspunderea civilă a acestora pentru daune aduse reclamantei și să fie obligați, în solidar, la plata sumei de 836.168.612 lei reprezentând prejudiciu creat prin gestionarea defectuoasă a patrimoniului societății.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că pârâtul N.L. a fost numit președinte al consiliului de administrație și director conform contractului de muncă din 3 decembrie 1997, iar pârâtul G.A.a fost numit director economic, însărcinat să execute control financiar preventiv, potrivit contractelor de muncă din 2 decembrie 1997. În funcțiile încredințate, cei doi pârâți au încheiat, în numele societății reclamante, trei contracte de furnizare cu S.C. „R.P.”, S.C. „T” S.A. și S.C. „I.S.” S.R.L. prin care au livrat o serie de materiale electrotehnice produse de reclamantă, în toate cele trei cazuri societățile beneficiare nu au achitat contravaloarea mărfurilor livrate.

Toate contractele au fost semnate de pârâți, fără ca ei să verifice bonitatea și solvabilitatea firmelor, fără a solicita garanții pentru plata prețului mărfurilor livrate și cu toate că livrările de produse s-au făcut succesiv, la diverse date, pârâții nu au urmărit încasarea prețului pe măsura livrării mărfurilor, pentru a fi stopată furnizarea în momentul constatării că beneficiarii sunt răi platnici. Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 34 din 27 februarie 2001, a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a respins acțiunea. Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 92 din 13 septembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut și motivat că prin hotărâri definitive și irevocabile cele trei societăți beneficiare ale mărfurilor livrate au fost obligate la suma totală de 836.168.612 lei reprezentând contravaloare produse și penalități de întârziere, astfel că reclamanta nu-și mai poate constitui un alt titlu pentru același debit, chiar dacă una dintre societățile debitoare este insolvabilă. Pe de altă parte, aceeași sumă (836.168.612 de lei) a fost imputată de reclamantă pârâților, ambele decizii de imputare fiind însă anulate prin hotărâri irevocabile ale instanțelor judecătorești.

Împotriva deciziei dată în apel a declarat recurs reclamanta susținând că, ca administratori ai societății, în calitate de mandatari ai acesteia, li se aplică atât normele generale ale mandatului de drept comun cât și a mandatului comercial, astfel că litigiul trebuia judecat de instanțele comerciale, iar nu de cele civile; că, întrucât societățile debitoare nu dispun de bani pentru achitarea debitului și nu dețin bunuri pentru valorificare, reclamanta fiind în imposibilitate de executare a titlurilor executorii, se impunea a fi antrenată răspunderea primilor doi pârâți; existența unor titluri executorii pentru debitul creat de pârâți, nu exclude răspunderea acestora pentru prejudiciile cauzate reclamantei.

Recursul nu este fondat. Între recurenta-reclamantă și pârâții N.L. și G.A. s-au încheiat contracte de muncă ce au fost înregistrate sub nr.216.201 și respectiv nr.216.202 din 3 decembrie 1997, la Direcția de Muncă și Ocrotiri Sociale a Județului Prahova. În considerarea raporturilor juridice de muncă ce au avut ca izvor cele două contracte, societatea reclamantă a imputat prin deciziile nr.26/10 noiembrie 1998 și nr.28/9 decembrie 1998 sumele de bani ce fac obiect al acțiunii în daune din prezentul litigiu, în considerentele deciziilor de imputare reclamanta făcând referire și la atribuțiile de serviciu defectuos îndeplinite de cei doi pârâți. Cu alte cuvinte, ceea ce a prevalat într-un prim demers de recuperare a daunei a fost calitatea de salariați a pârâților și nu funcția lor de administratori ai societății comerciale.

Ambele decizii de imputare au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile, reținându-se printre altele, că reclamanta are titluri executorii în contra societăților debitoare, beneficiare a livrărilor dispuse de cei doi pârâți. Pe cale de consecință, problema care se pune este aceea dacă societatea comercială care a pierdut dreptul de a-și recupera dauna conform prevederilor Codului muncii își poate valorifica aceleași pretenții pe calea acțiunii în justiție promovată în condițiile dreptului comun. Pretențiile care derivă din raporturi reglementate de Codul muncii pot și trebuie să fie valorificate numai pe căile și în termenele prevăzute de acest cod. În consecință, de lege lata, raporturilor juridice de muncă le sunt aplicabile dispozițiile speciale de fond și de procedură prin care s-a urmărit soluționarea, în anumite condiții și fără întârziere, a oricăror litigii de această natură.

Într-adevăr, nu pot exista două mijloace de a acționa, alternativ, pentru valorificarea aceleiași pretenții, născute dintr-un raport de muncă, calea prevăzută de Codul Muncii fiind exclusivă. Prin urmare, persoana care nu și-a valorificat o atare pretenție în condițiile Codului muncii, nu se va putea adresa instanței de drept comun pe calea acțiunii civile în valorificarea aceleiași pretenții, astfel că, în mod corect instanțele au calificat prezentul demers judiciar al reclamantei ca inadmisibil, litigiul nefiind, pentru considerentele arătate, nici de dreptul muncii și nici comercial. Față de cele ce preced, recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.