ÎCCJ, decizie (scj.ro #82699)

Răspundere civilă.Acțiune inadmisibilă,

fondată pe dreptul comun, pentru plata unor daune, după anularea deciziei de

imputare dată în baza Codului muncii

Pretențiile care derivă din

raporturile reglementate de Codul muncii pot și trebuie să fie valorificate

numai pe căile și în termenele prevăzute de acest cod, fiind inadmisibilă

acțiunea fondată pe dreptul comun.

Secția civilă, decizia nr.4379 din 29

octombrie 2003

La data de 2 octombrie 2000 reclamanta Societatea comercială „I”   a

chemat în judecată pe pârâții N.L. și G.A. pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se stabilească răspunderea civilă a acestora pentru daune aduse

reclamantei și să fie obligați, în solidar, la plata sumei de 836.168.612 lei

reprezentând prejudiciu creat prin gestionarea defectuoasă a patrimoniului

societății.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că pârâtul N.L. a fost numit

președinte al consiliului de administrație și director conform contractului de

muncă din 3 decembrie 1997, iar pârâtul G.A.a fost numit director economic,

însărcinat să execute control financiar preventiv, potrivit contractelor de

muncă din 2 decembrie 1997. În funcțiile încredințate, cei doi pârâți au

încheiat, în numele societății reclamante, trei contracte de furnizare cu S.C.

„R.P.”, S.C. „T” S.A. și S.C. „I.S.” S.R.L.  prin care  au livrat o

serie de  materiale electrotehnice produse de reclamantă, în toate cele

trei cazuri societățile beneficiare nu au achitat contravaloarea mărfurilor

livrate. Toate contractele au fost semnate de pârâți, fără ca ei să verifice

bonitatea și solvabilitatea firmelor, fără a solicita garanții pentru plata

prețului mărfurilor livrate și cu toate că livrările de produse s-au făcut

succesiv, la diverse date, pârâții nu au urmărit încasarea prețului pe măsura

livrării mărfurilor, pentru a fi stopată furnizarea în momentul constatării că

beneficiarii sunt răi platnici.

Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 34 din 27 februarie 2001,

a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a respins

acțiunea.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 92

din 13 septembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut și motivat că prin hotărâri

definitive și irevocabile cele trei societăți beneficiare ale mărfurilor

livrate au fost obligate la suma totală de 836.168.612 lei reprezentând

contravaloare produse și penalități de întârziere, astfel că reclamanta nu-și

mai poate constitui un alt titlu pentru același debit, chiar dacă una dintre

societățile debitoare este insolvabilă. Pe de altă parte, aceeași sumă

(836.168.612 de lei) a fost imputată de reclamantă pârâților, ambele decizii de

imputare fiind însă anulate prin hotărâri irevocabile ale instanțelor

judecătorești.

Împotriva deciziei dată în apel a declarat recurs reclamanta susținând că, ca

administratori ai societății, în calitate de mandatari ai acesteia, li se

aplică atât normele generale ale mandatului de drept comun cât și a mandatului

comercial, astfel că litigiul trebuia judecat de instanțele comerciale, iar nu

de cele civile; că, întrucât societățile debitoare nu dispun de bani pentru

achitarea debitului și nu dețin bunuri pentru valorificare, reclamanta fiind în

imposibilitate de executare a titlurilor executorii, se impunea a fi antrenată

răspunderea primilor doi pârâți; existența unor titluri executorii pentru

debitul creat de pârâți, nu exclude răspunderea acestora pentru prejudiciile

cauzate  reclamantei.

Recursul nu este fondat.

Între recurenta-reclamantă și pârâții N.L. și G.A. s-au încheiat

contracte de muncă ce au fost înregistrate sub nr.216.201 și respectiv

nr.216.202 din 3 decembrie 1997, la Direcția de Muncă și Ocrotiri Sociale a

Județului Prahova.

În considerarea raporturilor juridice de muncă ce au avut ca izvor cele

două contracte, societatea reclamantă a imputat prin deciziile nr.26/10

noiembrie 1998 și nr.28/9 decembrie 1998 sumele de bani ce fac obiect al

acțiunii în daune din prezentul litigiu, în considerentele deciziilor de

imputare reclamanta făcând referire și la atribuțiile de serviciu defectuos

îndeplinite de cei doi pârâți. Cu alte cuvinte, ceea ce a prevalat într-un prim

demers de recuperare a daunei a fost calitatea de salariați a pârâților și nu

funcția lor de administratori ai societății comerciale.

Ambele decizii de imputare au fost anulate prin hotărâri judecătorești

irevocabile, reținându-se printre altele, că reclamanta are titluri executorii

în contra societăților debitoare, beneficiare a livrărilor dispuse de cei doi

pârâți.

Pe cale de consecință, problema care se pune este aceea dacă societatea

comercială care a pierdut dreptul de a-și recupera dauna conform prevederilor

Codului muncii își poate valorifica aceleași pretenții pe calea acțiunii în

justiție promovată în condițiile dreptului comun.

Pretențiile care derivă din raporturi reglementate de Codul muncii pot și

trebuie să fie valorificate numai pe căile și în termenele prevăzute de acest

cod. În consecință,

de lege lata,

raporturilor juridice de muncă le sunt

aplicabile dispozițiile speciale de fond și de procedură prin care s-a urmărit

soluționarea, în anumite condiții și fără întârziere, a oricăror litigii de

această natură. Într-adevăr, nu pot exista două mijloace de a acționa,

alternativ, pentru valorificarea aceleiași pretenții, născute dintr-un raport

de muncă, calea prevăzută de Codul Muncii fiind exclusivă.

Prin urmare, persoana care nu și-a valorificat o atare pretenție în condițiile

Codului muncii,  nu se va putea adresa instanței de drept comun pe calea

acțiunii civile în valorificarea aceleiași pretenții, astfel că, în mod corect

instanțele au calificat prezentul demers judiciar al reclamantei ca

inadmisibil, litigiul nefiind, pentru considerentele arătate, nici de dreptul

muncii și nici comercial.

Față de cele ce preced, recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.