ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4379/2003

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

La data

de 2 octombrie 2000 reclamanta S.C. I. SA Câmpina a chemat în judecată pe

pârâții N.L. și G.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

stabilească răspunderea civilă a acestora pentru daune aduse reclamantei și să

fie obligați, în solidar, la plata sumei de 836.168.612 lei reprezentând

prejudiciu creat prin gestionarea defectuoasă a patrimoniului societății.

În

motivarea acțiunii reclamanta a învederat că pârâtul N.L. a fost numit

Președinte al consiliului de administrație și Director conform contractului de

muncă din 3 decembrie 1997, iar pârâtul G.A. a fost numit Director economic,

însărcinat să exercite control financiar preventiv, potrivit contractului de

muncă din 2 decembrie 1997. În funcțiile încredințate, cei doi pârâți au

încheiat, în numele societății reclamante, trei contracte de furnizare cu S.C.

R.P. S.A. București, S.C. T. S.A. Tîrgoviște și S.C. I.S. S.R.L. Constanța prin

care  au livrat o serie de  materiale electrotehnice produse de reclamantă, iar

în toate cele trei cazuri societățile beneficiare nu au achitat contravaloarea

mărfurilor livrate.

A

susținut reclamanta că toate cele trei contracte au fost semnate de pârâți,

fără ca ei să verifice bonitatea și solvabilitatea firmelor, fără a solicita

garanții pentru plata prețului mărfurilor livrate și cu toate că livrările de

produse s-au făcut succesiv, la diverse date, pârâții nu au urmărit încasarea

prețului pe măsura livrării mărfurilor, pentru a fi stopată furnizarea în

momentul constatării că beneficiarii sunt răi platnici.

În

ședința publică din 10 ianuarie 2001, la cererea celor doi pârâți, au fost

introduși în cauză de Tribunalul Prahova și numiții  C.M. și M.G., ceilalți doi

administratori ai societății, fără ca societatea reclamantă, titulară a

acțiunii, să fi formulat o cerere scrisă sau să i se fi pus în discuție măsura

luată.

Învestit

cu soluționarea cauzei, Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 34

din 27 februarie 2001, a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de

pârâții N.L. și G.A. și a respins acțiunea reclamantei față de acești pârâți în

temeiul excepției. Aceeași instanță, a constatat că pârâții C.M. și M.G. nu au

calitate procesuală pasivă și a respins acțiunea față de aceștia în temeiul

unui atare considerent.

Apelurile

declarate împotriva acestei sentințe de reclamanta S.C. I.  S.A. Câmpina și de

pârâții N.L. și G.A. au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 92 din 13

septembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Pentru

a hotărî astfel instanțele au reținut și motivat că, prin hotărâri definitive

și  irevocabile, cele trei societăți beneficiare ale mărfurilor livrate au fost

obligate la suma totală de 836.168.612 lei reprezentând contravaloare produse

și penalități de întârziere, astfel că reclamanta nu-și mai poate constitui un

alt titlu pentru același debit, chiar dacă una dintre societățile debitoare

este insolvabilă. Pe de altă parte, aceeași sumă de 836.168.612 lei a fost

imputată de reclamantă pârâților N.L. și G.A., ambele decizii de imputare fiind

însă anulate prin hotărâri irevocabile ale instanțelor judecătorești.

Cu

referire la pârâții C.M. și M.G. s-a hotărât că aceștia nu au calitate

procesuală pasivă, deoarece, conform art. 150 din Legea nr. 31/1990, numai

adunarea generală a asociaților este aceea care decide împotriva căror

administratori se pornește acțiunea în răspundere pentru prejudicii aduse

societății.

Împotriva

deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen

legal au declarat recurs reclamanta S.C. I. S.A. Câmpina și pârâtul N.L.

În

motivarea recursului reclamanta a susținut următoarele motive de casare:

pârâților N.L. și G.A.ca administratori ai societății, în calitate de mandatari

ai acesteia, li se aplică atât normele generale ale mandatului de drept comun

cât și a mandatului comercial, astfel că litigiul trebuia judecat de instanțele

comerciale, iar nu de cele civile; întrucât societățile debitoare nu dispun de

bani pentru achitarea debitului și nu dețin bunuri pentru valorificare,

reclamanta fiind în imposibilitate de executare a titlurilor executorii, se

impunea a fi antrenată răspunderea primilor doi pârâți; existența unor titluri

executorii pentru debitul creat de pârâți, nu exclude răspunderea acestora

pentru prejudiciile cauzate  reclamantei.

În

dezvoltarea recursului pârâtul N.L. critică soluția adoptată în cauză

referitoare la lipsa calității procesuale active a celorlalți doi

administratori C.M. și M.G.

Cu

privire la recursul reclamantei, constată următoarele:

Din

înscrisurile aflate la dosarul de fond rezultă că între recurenta-reclamantă și

pârâtul N.L. s-a încheiat  un contract de muncă ce a fost înregistrat sub nr.

216.201 din 3 decembrie 1997 la Direcția de Muncă și Ocrotiri Sociale a

Județului Prahova. Din înscrisul aflat la   același dosar se constată că între

recurenta-reclamantă și pârâtul G.A.(A.) s-a încheiat, de asemenea, un contract

de muncă înregistrat la Direcția de Muncă și Ocrotiri Sociale a Județului

Prahova sub nr. 216.202 din 3 decembrie 1997. Ambele acte juridice cuprind

clauze referitoare la drepturile și obligațiile angajatorului și ale

angajatului, precum și la răspunderile părților contractante.

Tocmai

în considerarea raporturilor juridice de muncă ce au avut ca izvor cele două

contracte, societatea reclamantă a imputat, prin deciziile nr. 26/10 noiembrie

1998 și nr.28/9 decembrie 1998 sumele de bani ce fac obiect al acțiunii în

daune din prezentul litigiu, în considerentele deciziilor de imputare

reclamanta făcând referire și la atribuțiile de serviciu defectuos îndeplinite

de cei doi pârâți. Cu alte cuvinte, ceea ce a prevalat într-un prim demers de

recuperare a daunei a fost calitatea de salariați a pârâților și nu funcția lor

de administratori ai societății comerciale.

Este

necontestat în cauză că, ambele decizii de imputare au fost anulate prin

hotărâri judecătorești irevocabile, reținându-se, printre altele, că reclamanta

are titluri executorii în contra societăților debitoare, beneficiare a

livrărilor dispuse de cei doi pârâți.

Pe cale

de consecință, problema care se pune în litigiul de față este aceea dacă

societatea comercială care a pierdut dreptul de a-și recupera dauna conform

prevederilor Codului Muncii își poate valorifica aceleași pretenții pe calea

acțiunii în justiție promovată în condițiile dreptului comun.

Pretențiile

care derivă din raporturi reglementate de Codul Muncii pot și trebuie să fie

valorificate numai pe căile și în termenele prevăzute de acest cod. În

consecință,

de lege lata,

raporturilor juridice de muncă le sunt

aplicabile dispozițiile speciale de fond și de procedură prin care s-a urmărit

soluționarea, în anumite condiții și fără întârziere, a oricăror litigii de

această natură. Într-adevăr, nu pot exista două mijloace de a acționa,

alternativ, pentru valorificarea aceleași pretenții, născute dintr-un raport de

muncă, calea prevăzută de Codul Muncii fiind exclusivă.

Prin

urmare, în temeiul unei jurisprudențe constante, persoana care nu și-a

valorificat o atare pretenție în condițiile Codului Muncii  nu se va putea

adresa instanței de drept comun pe calea acțiunii civile în valorificarea

aceleași pretenții, astfel că, în mod corect instanțele au calificat prezentul

demers judiciar al reclamantei față de primii doi pârâți ca inadmisibil,

litigiul nefiind, pentru considerentele arătate, nici de dreptul muncii și nici

comercial.

Față de

cele ce preced, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

Având

în vedere că prin hotărârile date în cauză instanțele nu au pronunțat nici o

„condamnare” față de pârâtul N.L. și întrucât prin motivele de casare ale

acestui pârât se urmărește antrenarea răspunderii unor persoane nechemate în

judecată de reclamantă, recursul pârâtului se privește ca nefondat și va fi

respins în consecință.

Văzând

și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de reclamanta S.C. I. S.A. Câmpina și de pârâtul N.L.

împotriva deciziei nr.92 din 13 septembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă.

Obligă

pe recurenta reclamantă și pe recurentul pârât să plătească intimatului pârât

G.A. suma de 5.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și intimaților

pârâți C.M. și M.G. suma de 5.000.000 lei cu același titlu.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2003.