ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 598/2016

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 iunie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. al Municipiului București, C., D. și E., anularea adresei din 2 martie 2011 și obligarea pârâților la plata daunelor morale în cuantum de 240.000 euro. Prin sentința civilă nr. 1767 din 25 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile menționate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La data de 17 aprilie 2015, în cadrul recursului declarat, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 191/2005, a Legii nr. 80/1995, în integralitatea sa, a dispozițiilor art. 413-437 C. pen., precum și a dispozițiilor art. 33, 34, 35 și 73 din Legea nr. 80/1995, față de prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5), art. 11, art. 15, art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 22, art. 23 alin. (11) și (12), art. 24 alin. (1), art. 29 alin. (1) și (2), art. 30 alin. (1) și (2), art. 31 alin. (1) și (2), art. 51, art. 61, art. 73 alin. (3) lit. t), art. 115 alin. (6), art. 124 și art. 146 lit. d) din Constituția României.

Hotărârea instanței de fond; Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 29 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 191/2005, a Legii nr. 80/1995, în integralitatea sa, a dispozițiilor art. 413-437 C. pen., precum și a dispozițiilor art. 33, 34, 35 și 73 din Legea nr. 80/1995. Instanța de fond a constatat că în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele legale obligatorii pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale, prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. În concret, instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită cerința esențială ca normele vizate de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 413-437 C. pen., instanța de fond a reținut că nu există legătură cu cauza dedusă judecății întrucât obiectul acesteia îl constituie anularea unei măsuri cu caracter administrativ care nu intră sub incidența C. pen. Referitor la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 80/1995, în integralitate, prima instanță a constatat, de asemenea, că nu există legătură cu litigiul, întrucât nu se pune în discuție statutul reclamantului iar măsura administrativă contestată în cauză nu este reglementată de acest act normativ, ci de art. 55 din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. M/26/2009, cu privire la care s-a respins, în mod irevocabil, excepția de nelegalitate invocată tot de reclamant în Dosarul nr. x/2/2012. Nici din perspectiva excepției de neconstituționalitate invocate în mod distinct, prin raportare la dispozițiile art. 33, art. 34, art. 35 și art. 73 din Legea nr. 80/1995, legătura nu există, întrucât aceste dispoziții se referă la sancțiunile disciplinare, la constituirea consiliilor de onoare și la aprecierile de serviciu, or, măsura contestată de reclamant nu se încadrează în categoria actelor emise potrivit dispozițiilor legale invocate și nu a fost aplicată de consiliul de onoare. Și în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 191/2005, prima instanță a constatat că nu este îndeplinită cerința prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, având în vedere că actul normativ menționat reglementează procesul de profesionalizare a serviciilor pentru situații de urgență și că măsura administrativă contestată de reclamant nu este întemeiată pe acest act normativ și nu are nicio legătură cu prevederile acestei ordonanțe de urgență. În plus, nu există legătură nici între Ordinul ministrului Apărării Naționale nr. 26/2009, în temeiul căruia a fost aplicată atenționarea contestată și O.U.G. nr. 191/2005.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva încheierii de ședință pronunțată la 29 iunie 2015 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În cuprinsul cererii de recurs, în esență, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a exercitat prerogativele Curții Constituționale, încălcând astfel, prevederile art. 146 lit. (d) din Constituția României. O altă critică invocată de recurentul-reclamant se referă la faptul că, prin soluția pronunțată, prima instanță a încălcat cu rea-credință prevederile art. 6 alin. (1), art. 13, art. 14, art. 3 și art. 2 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, instanța de fond a încălcat și prevederile art. 1 și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Organizația Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, precum și prevederile art. 2 pct. 1 și pct. 3 lit. a), art. 7 și art. 14 pct. 1 din Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice.

Apărările intimatului B. București-Ilfov; Intimatul-pârât B. București-Ilfov a formulat întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, susținerile formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

La data de 25 februarie 2016, recurentul-reclamant A., a depus la dosar cerere de suspendare a judecării recursului până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, sesizare admisă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 180 din 2 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză; Analizând, cu prioritate, cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că este nefondată, urmând a o respinge, pentru argumentele expuse în continuare. Potrivit art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Primul caz de suspendare facultativă a judecății presupune că soluția din proces depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți și care, odată stabilit prin hotărâre irevocabilă, poate fi invocat cu efectele lucrului judecat în orice alt proces. Or, după cum se poate constata, solicitarea recurentului-reclamant nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile legale enunțate întrucât, soluționarea prezentei cauze nu depinde de dreptul ce face obiectul unei alte judecăți, în speță, de soluția dată excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, încheierea recurată în raport de criticile invocate în cererea de recurs și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante; Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, nu poate fi reținut. Prima instanță a analizat cererea de sesizare a Curții Constituționale, în raport de cerințele de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. Această analiză este obligatorie, și în niciun caz nu poate fi interpretată ca o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât instanța nu a stabilit reguli noi și nu a adăugat la lege. Prin urmare, Înalta Curte nu poate reține critica referitoare la faptul că instanța de fond a încălcat principiul separației puterilor în stat, câtă vreme aceasta a procedat doar la interpretarea și aplicarea legii, în conformitate cu dispozițiile anterior enunțate, adoptând o soluție legală și temeinică, în limitele puterii judecătorești. Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate. Examinând cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, curtea de apel nu a reținut legătura normelor vizate de excepția de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Se observă că o nemotivare a excepției de neconstituționalitate, nu permite judecătorului cauzei să examineze condițiile de admisibilitate și, ca atare, în această situație este exclusă sesizarea Curții Constituționale. Nefiind posibilă verificarea criticilor părții, respectiv în ce măsură aceste critici vizează un fine de neconstituționalitate, o interpretare a dispozițiilor legale sau o omisiune a legiuitorului pozitiv, doar în primul caz sesizarea fiind admisibilă, prima instanță a constatat că cererea de sesizare cu privire la excepția de neconstituționalitate a normelor invocate nu întrunește condițiile de admisibilitate pretinse de Legea nr. 47/1992. "Legătura cu soluționarea cauzei" privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța în procesul pendinte, adică a obiectului procesului aflat pe rolul instanței judecătorești. Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, după cum a subliniat și prima instanță, pe de o parte, existența unei legături directe între norma contestată și soluția ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curții în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conținutului hotărârii judecătorului. Nici în recurs recurentul-reclamant nu a argumentat în nici un fel care este relevanța normelor legale a căror neconstituționalitate a solicitat a se constata în cauza cu care a învestit instanța de judecată și nici nu a probat conexiunea acestora cu actele comunitare pe care le-a invocat ca fiind încălcate. Înalta Curte constată, astfel, că încheierea recurată este temeinică și legală și că, în mod judicios, prima instanță a considerat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 191/2005, a Legii nr. 80/1995, în integralitatea sa, a dispozițiilor art. 413-437 C. pen., precum și a dispozițiilor art. 33, art. 34, art. 35 și art. 73 din Legea nr. 80/1995, este contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, respingând-o ca inadmisibilă în raport cu obiectul cauzei. 2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății recursului formulată de reclamant, ca nefondată. În baza art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.