ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1201/2016

Decizia nr. 1201/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cadrul procesual;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. anularea următoarelor notificări emise de pârâtă : - din 2011 privind procentul contribuției și a sumei estimate de plată a contribuției aferente trim. II al anului 2010; - din 2011 privind procentul contribuției și a sumei estimate de plată a contribuției aferente trim. I al anului 2010; - din 2011 privind procentul contribuției aferente trim. I al anului 2010; - din 2011 privind procentul contribuției aferente trim. II al anului 2010; - din 2011 privind procentul contribuției aferente trim. III al anului 2010.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea contestațiilor formulate împotriva notificărilor menționate.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că nu datorează contribuția clawback, apreciind că nu este supusă obligației instituite de art. 3631 din Legea nr. 95/2006.

Prin sentința nr. 468 din 24 aprilie 2013 Curtea de Apel București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a C. (introdusă în cauză la solicitarea pârâtei), a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele B. și C., a anulat Notificările din 2011 și a respins capătul de cerere privind anularea Notificării din 2011.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că deși cele 4 notificări au fost emise în baza Legii nr. 95/2006 și a Ordinului ministrului Sănătății și al președintelui B. nr. 928/591/2010, ele nu conțin motivele de fapt și nici nu indică textele legale incidente, decât la nivel general prin indicarea generică a actelor normative.

A mai constatat instanța de fond că reclamanta este o societate care nu are sediul în România, care a și invocat faptul că nu comercializează în România medicamente, cu atât mai puțin direct către furnizorii de medicamente în sistem ambulatoriu și către unitățile sanitare cu paturi, iar pârâta nu a depus nicio dovadă în sensul că reclamanta realizează venituri din comercializarea în România a unor medicamente pentru care deține autorizație de punere pe piață.

Împotriva sentinței menționate au declarat recurs pârâtele B. și C., ambele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 1132 din 12 mai 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de B. și C. împotriva sentinței nr. 1468 din 24 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., a respins acțiunea formulată împotriva acestei autorități pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei B. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut, din coroborarea tuturor probatoriilor administrate, că sentința recurată este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 363

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006, apreciindu-se în mod eronat că reclamanta a transmis dreptul de comercializare în România a medicamentelor care figurează în declarațiile 2a și 2b.

Împrejurarea vânzării medicamentelor către societăți deținătoare ale autorizației de distribuție nu echivalează cu transmiterea dreptului de comercializare în România a medicamentelor, ce se realizează după o anume procedură prevăzută de lege.

Reclamanta, fiind deținătoarea unei autorizații de punere pe piață a medicamentelor, nu poate invoca faptul că nu comercializează în România medicamentele incluse în liste sau că locul vânzării nu este în România.

Esențial pentru stabilirea calității de subiect plătitor al contribuției este obținerea de încasări din comercializarea în România a medicamentelor incluse în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Cum reclamanta a obținut astfel de încasări, neavând relevanță dacă a vândut direct sau prin intermediul unor distribuitori angro din România medicamentele incluse în program, instanța de control judiciar a apreciat că societatea datorează contribuția stabilită prin notificările contestate.

În ceea ce privește recursul declarat de C., s-a constatat că autoritatea pârâtă nu este emitentul notificărilor a căror anulare s-a cerut, iar faptul că administrează creanțele începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 77/2011 nu îi conferă calitate procesuală, neexistând o identitate între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

Împotriva Deciziei nr. 1132 din 12 mai 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, SC A. SRL a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și rejudecarea recursului B., în sensul respingerii acestuia și menținerii soluției instanței de fond.

În motivarea căii de atac exercitate, contestatoarea a arătat că soluția pronunțată este rezultatul unor erori materiale evidente, săvârșite de instanța de recurs, prin omiterea sau confundarea unor elemente și date materiale importante ale cauzei.

A apreciat contestatoarea că reprezintă eroare materială în sensul art. 318 C. proc. civ. reținerea instanței de recurs potrivit căreia SC A. SRL ar fi deținătoare de autorizație de punere pe piața de medicamente și nu poate invoca faptul că nu a vândut medicamente în România.

SC A. SRL este persoană juridică olandeză și nu poate fi considerată plătitoare a contribuției claw-back și deținătoare a autorizației de punere pe piața din România a medicamentelor în discuție, întrucât din listele depuse de B. în recurs intitulate „Consum de medicamente eliberate prin farmaciile cu circuit deschis pe bază de prescripție medicală în sistemul de asigurări sociale de sănătate în perioada trim. I 2010 - trim II 2010, rezultă cu evidență că în lista Depunătorilor de Autorizații de Punere pe Piață nu este menționată societatea olandeză, ci alte două societăți distincte SC A. SRL Romania și SC A. SRL Marea Britanie.

O altă eroare materială invocată de societatea contestatoare se referă greșita reținere a instanței de recurs a deținerii unei autorizații de punere pe piață și a obținerii unor încasări din comercializarea în Romania a medicamentelor incluse în programul național de sănătate.

Această reținere este combătută tocmai de C. (autoritatea ce deține în prezent calitatea de administrator/executor al acestei contribuții), care a specificat expres faptul entitățile nerezidente care desfășoară exclusiv activități de comercializare de medicamente către distribuitori angro stabiliți în România nu intră în categoria contribuabililor care realizează activități de comercializare de medicamente în sisternul de asigurări sociale de sănătate din România, suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, motiv pentru care nici acestea nu au obligația declarării și, implicit, nu datorează obligații fiscale accesorii, aceasta fiind situația SC A. SRL pentru întreaga perioadă vizată de notificările contestate.

Pe de altă parte, instanța de recurs nu a observat faptul că la dosar nu exista dovada vreunor încasari realizate din vânzarea de medicamente, ci doar declarațiile 2a și 2b depuse la B., prin care societatea a transmis faptul că nu comercializează în România medicamente în sisternul asigurărilor sociale de sănătate către furnizori de medicamente în tratamentul ambulatoriu și/sau către unitățile sanitare cu paturi, ci doar către unii distribuitori. În acest context, tot în mod eronat, instanța de recurs a interpretat noțiunea de „angro” și a reținut faptul că societatea nu ar fi transmis dreptul de comercializare în Romania către distribuitorii angro.

A apreciat contestatoarea că s-a făcut o confuzie între dreptul de comercializare obținut de producător atunci când creează un nou medicament și, urmare tuturor procedurilor de verificare, testare, medicamentul este aprobat și se permite comercializarea acestuia și dreptul de comercializare rezultat în urma relațiilor comerciale, prin relațiile comerciale, vânzarea de medicamente către distribuitorii angro implicând în mod necesar și transmiterea dreptului de comercializare a acelor medicamente.

Intimata B. a depus întâmpinare și a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, aceasta neîndeplinind condițiile impuse de dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Autoritatea intimată a apreciat că susținerile contestatoarei nu se circumscriu textului de lege invocat, se invocă „greșeli de fond” și nu „greșeli materiale”, solicitându-se, practic, reanalizarea probelor și pronunțarea unei soluții favorabile societății.

Intimata C. a depus, la rândul său, întâmpinare. A solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, având în vedere și faptul că societatea nu a formulat critici în ceea ce privește soluția dată de instanța de recurs excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități.

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 318 C. proc. civ., conform căruia: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”

Motivele contestației în anulare sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Prima ipoteză a textului, invocată de contestatoare, vizează numai greșelile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs, ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. Greșeala instanței de recurs trebuie să fie una de fapt și nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu demonstrează existența unor greșeli materiale care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, în sensul dispozițiilor citate ale art. 318 teza I C. proc. civ., care au în vedere o greșeală materială evidentă în legătură cu aspecte formale ale judecății, un „defect fundamental”, de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs.

Instanța de control judiciar a analizat recursurile promovate pe baza probelor administrate, a făcut aprecieri asupra acestora, a interpretat dispozițiile legale incidente și le-a aplicat situației concrete în care s-a aflat societatea contestatoare.

Din examinarea motivelor contestației în anulare, redate detaliat la pct. 3 al prezentei decizii, în cuprinsul cărora sunt reiterate și argumente expuse în fața instanțelor de fond și de recurs, Înalta Curte constată că societatea invocă o interpretare eronată a anumitor termeni, texte de lege sau probe administrate în cauză, ceea ce nu reprezintă, însă, o greșeală materială în sensul textului de lege invocat, care să impună anularea deciziei instanței de recurs.

Prin criticile formulate, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere a fondului cauzei, ceea ce contravine normelor procedurale interne, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel/recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui „defect fundamental” (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, etc).

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 1132 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2016.