ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 650/2016

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 650/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 650/2016

Asupra recursului

de față;

Circumstanțele

cauzei;

Cererea

de chemare în judecată’

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, astfel cum a

fost completată ulterior, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta

B. a solicitat:

-

în principal, anularea Notificărilor din 2011 emise de pârâtă;

-

în subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea contestațiilor

formulate împotriva notificărilor menționate, sub sancțiunea

amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere și a

despăgubirilor de întârziere.

În

argumentele prezentate în susținerea acțiunii, reclamanta a

arătat că notificările emise de către B. privesc procentul

contribuției, unele dintre acestea indicând și o pretinsă

sumă estimată de plată a contribuției pentru trimestrele în

discuție, reglementată prin art. 363

1

din Legea nr. 95/2006.

Consideră

reclamanta că indicarea procentelor în vederea stabilirii ulterioare a

contribuției claw-back, precum și indicarea în unele notificări

a sumei estimate de plată a contribuției pretinse pentru trimestrele

în discuție, nu respectă prevederile legale în materie, deoarece nu

datorează contribuția claw-back, nefiind supusă obligației

instituite de art. 363 din Legea nr. 95/2006.

Notificările

contestate au fost emise de B. cu nerespectarea prevederilor legale în materie,

neîndeplinind nici condițiile unui act de stabilire a unei eventuale

contribuții, fiind deopotrivă emise în condițiile în care

există contestații formulate.

Reclamanta

a mai arătat că, deși au trecut mai mult de 30 de zile de la

data depunerii lor împotriva notificărilor, B. nu a dat curs

soluționării lor, ceea ce, din perspectiva Legii nr. 554/2006,

echivalează cu „nesoluționarea în termenul legal a cererii".

Apărările

formulate în cauză;

Prin

întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția

rămânerii fără obiect în privința cererii de anulare a Notificărilor

din 2011, cu motivarea că aceste notificări au fost transmise din

eroare către reclamantă, iar pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că au fost respectate

dispozițiile legale în materie.

Hotărârile

pronunțate în cauză â;

Prin

sentința nr. 549 din 6 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția

lipsei de obiect, ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B., a

obligat pârâta să soluționeze contestațiile formulate de

reclamantă împotriva notificărilor emise de B. și a respins

cererea de aplicare a sancțiunii amenzii și de plată a

despăgubirilor de întârziere, ca neîntemeiată.

În

ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii de anulare a

Notificărilor din 2011, prima instanță a constatat că este

neîntemeiată având în vedere că pârâta nu a făcut dovada

faptului că notificările au fost transmise din eroare către

reclamantă și nici că ar fi fost informată că aceste

notificări stabilesc contribuția de claw-back pentru SC A. SRL.

Pe

fondul cauzei, prima instanță a constatat că, potrivit

reglementării legale în vigoare, contribuția datorată în

conformitate cu art. 363

1

din Legea nr. 95/2006 are caracterul unei

creanțe fiscale, contestarea notificărilor referitoare la valoarea

contribuției fiind necesar să fie realizată în condițiile

și procedura prevăzută de codul de procedură fiscală -

O.G. nr. 92/2003.

Întrucât

în cauză, B. nu a soluționat contestațiile prin emiterea unei

decizii, prima instanță a admis petitul subsidiar al acțiunii,

obligând pârâta să soluționeze contestațiile formulate de

reclamantă împotriva notificărilor.

Cât

privește capătul de cerere privind anularea notificărilor emise

de către pârâtă, instanța apreciază că nu poate fi

primit, nefiind posibilă analizarea temeiniciei acestuia decât în

condițiile soluționării contestației de către organul

competent, în temeiul art. 205 coroborat cu art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Referitor

la cererea de aplicare a sancțiunii amenzii și de plată a

despăgubirilor de întârziere, prima instanță a reținut

că această sancțiune se aplică potrivit art. 24 din Legea nr.

554/2004, în caz de neexecutare a hotărârii irevocabile în termenul

prevăzut în cuprinsul acesteia. Dacă termenul nu este respectat,

atunci se poate aplica amendă conducătorului autorității

publice.

A

mai arătat că procedura de aplicare a sancțiunilor și a

despăgubirilor reglementate de art. 24 este distinctă de aceea a

fondului cauzei, hotărârea luându-se în camera de consiliu, deci prin

excepție de la regula publicității ședinței de

judecată.

Recursul

declarat de către SC A. SRL;

Împotriva

sentinței curții de apel a formulat recurs reclamanta SC A. SRL,

invocând dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, iar prin Decizia nr.

3865 din 17 octombrie 2014, Înalta Curte de Casației și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 549 din 6 februarie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, și, în consecință, a casat

sentința atacată și trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurentă, a înscrisurilor noi administrate

în calea de atac, cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ., luând act de faptul că intimata nu a formulat

întâmpinare, Înalta Curtea reținut că recurenta a formulat contestații

în cursul lunii noiembrie 2011, însă, potrivit declarației reprezentantului

B. redată în practicaua acestei decizii, până la data soluționării

recursului de față nu au fost soluționate.

Mai

reține instanța de control judiciar că soluția curții

de apel pornește de la premisa greșită că notificările

atacate sunt supuse procedurii de contestare reglementate de O.G. nr. 92/2003,

pentru că suma datorată cu titlu de contribuție clawback ar avea

caracterul unei creanțe fiscale.

Acțiunea

judiciară înregistrată la data de 9 aprilie 2012, după epuizarea

termenului legal de soluționare a contestației administrative și

în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/20045, trebuia analizată pe fond, neexistând nicio

rațiune pentru a repune instituția publică în situația de a

aprecia asuprea oportunității revocării propriilor acte.

De

altfel, este de remarcat că nici intimata B. nu a susținut că în

cauză ar fi incidentă procedura de soluționare a contestațiilor

formulate împotriva actelor administrativ fiscale reglementată în Titlul

IX din O.G. nr. 92/2002 privind codul de procedură fiscală, ci a

invocat normele aprobate prin Ordinul comun nr. 928/591/2010 al ministrului

sănătății și al președintelui B., care în

cuprinsul art. 9 reglementează procedura de soluționare a

contestațiilor de către o comisie constituită la nivelul B.,

instituind termene chiar mai scurte decât O.U.G. nr. 77/2011.

Sintetizând,

Înalta Curte a reținut, în acord cu jurisprudența sa în materie (e.g.

Decizia nr. 3569/2014), că notificările emise de B. sunt supuse

procedurii administrative de contestare redate anterior, iar

depășirea termenului legal de soluționare a contestației conferă

dreptul persoanei vătămate de a se adresa instanței de contencios

administrativ pentru cenzurarea legalității lor.

În

consecință, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, al art.

312 alin. (1) și alin. (5) se va admite recursul, casându-se sentința

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru

a se pronunța asupra fondului cauzei.

În fond

după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. nr. 1293 din 07 mai 2015, a

respins ca nefondată excepția lipsei de obiect invocată de

pârâtă, a admis în parte cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. și,

în consecință, a anulat notificările din 2011.

Totodată,

a respins în rest cererea.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța a reținut că, în

condițiile în care actele în litigiu subzistă în continuare în

circuitul juridic, fiind susceptibile de a produce efecte juridice nu poate

concluziona că acțiunea ar fi rămas în vreun fel fără

obiect, revenind părții pârâte, prin prepușii acesteia,

răspunderea sub aspectul caracterului deficitar al acelor notificări,

precum și consecințele analizării pe fond a cererii de chemare

în judecată.

P

e fondul acțiunii,

instanța a reținut că se

poate interveni în anularea actului

administrativ atunci când prin intermediul lui nu se atinge scopul vizat de

legiuitor, respectiv acela de organizare a executării legii sau de

executare în concret a legii, ci, dimpotrivă, se ajunge la încălcarea

sau nerespectarea legii, determinând o vătămare unei persoane. Altfel

spus, sancțiunea nulității devine incidentă dacă

și în măsura în care la emiterea actului nu au fost respectate

normele având forță juridică superioară edictate pentru

întocmirea sa valabilă, vizând în principiu condiții anterioare sau

concomitente emiterii actului. De altfel, și potrivit dreptului comun

general nulitatea este sancțiunea ce afectează un act juridic -

înțeles ca manifestare de voință menită a naște,

modifica sau stinge drepturi și obligații -, încheiat cu

nerespectarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa

valabilă (a se vedea art. 1246 alin. (1) din N.C.C.).

C

u privire la

notificările

din 21 octombrie 2011 (fila 29 din Dosarul Curții de

Apel București nr. x/2/2012), din 15 noiembrie 2011 (fila 34 din Dosarul Curții

de Apel București nr. x/2/2012), din 2011 (fila 54 din Dosarul Curții

de Apel București nr. x/2/2012), din 2011 (fila 49 din dosarul Curții

de Apel București din 2012), din 2011 (fila 44 din Dosarul Curții de Apel

București nr. x/2/2012), din 2011 (fila 120 din dosarul Înaltei Curții

de Casație și Justiție), din 2011 (fila 124 din dosarul Înaltei Curții

de Casație și Justiție), din 2011 (fila 126 din dosarul Înaltei Curții

de Casație și Justiție)

, instanța a constatat că

acestea indică drept destinatar pe «SC A. SRL București, Șos.

București - Ploiești 1A», fiind omise de B. spre a fi consemnate

elemente esențiale, anume denumirea completă și forma de

organizare a societății căreia îi erau adresate.

În

aceste condiții, actele menționate sunt afectate de un viciu esențial

de legalitate, deoarece, la emiterea acestora, B. nu a indicat un destinatar

cert, omițând să menționeze aspecte elementare și

esențiale spre identificarea neîndoielnică a celui căruia i s-a

adresat, chestiuni neremediate nici măcar ulterior constatării

viciului în discuție de către emitent, astfel încât există

echivoc dacă respectivele notificări sunt menite a produce efecte

juridice prin prisma datelor comunicate în raport de SC A. SRL sau de SC C. SRL,

societăți a căror existență o atestă partea pârâtă

prin întâmpinare, unde arată de altfel că a făcut confuzie între

acestea.

Pe

cale de consecință, Curtea va anula notificările

menționate, dată fiind necesitatea ca actul administrativ, pentru a

produce efecte juridice prin el însuși, trebuie să indice în mod

exact subiectul de drept căruia i se adresează, urmând a fi

reținute și considerentele ce se vor arăta în analiza

efectuată în continuare.

Mai

subliniază Curtea, în sensul că revine părții reclamante

calitatea procesuală activă în cauză din moment ce i-au fost

comunicate acele notificări la sediu, iar denumirea destinatarului

notificărilor conține elemente proprii denumirii societății

reclamante.

Reține

instanța că

partea reclamantă ca să fie debitor al

contribuției trimestriale, este necesar să rezulte faptul că

realizează încasări din comercializarea în România a medicamentelor

respective.

Or,

un astfel de aspect este dovedit din coroborarea înregistrărilor în

evidențele B. a vânzărilor de medicamente pentru care SC A. SRL este

deținător al autorizației de punere pe piață cu

declarațiile 2a și 2b depuse la B. sub semnătura

reprezentantului părții reclamante, a cărei ștampilă

este aplicată pe acele înscrisuri (a se vedea filele 145 și 146 din Dosarul

nr. x/2/2012, unde se identifică impresiunea ștampilei cu

mențiunile acestei societăți).

Totodată,

instanța a mai constatat că SC A. SRL este menționat ca

realizând venituri din comercializarea acestor medicamente în trim. I și

II 2010 (filele 174 - 189 din Dosarul nr. x/2/2012).

Deși

partea reclamantă pretinde că vânzările de medicamente s-ar fi

făcut din afara teritoriului României de către SC D. SRL, totuși

nu explică în mod rezonabil și credibil motivul pentru care este cea

care figurează menționată în respectivele declarații ca

realizând veniturile declarate, astfel că sub acest aspect criticile părții

reclamante sunt lipsite de temei.

În

ce privește medicamentele pentru care este datorată contribuția,

acestea sunt: (a) medicamentele incluse în programele naționale de

sănătate, (b) medicamentele de care beneficiază asigurații

în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție

personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de

asigurări sociale de sănătate, și (c) medicamentele de care

beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc (art. 363

1

alin. (1) din Legea nr. 95/2006).

Susține

instanța că deși partea reclamantă pretinde că se

datorează contribuția exclusiv pentru medicamentele vândute direct

către farmacii sau unități sanitare cu paturi, totuși nu

poate împărtăși o asemenea interpretare.

Instanța

a mai reținut că textul legal de la art. 363

1

alin. (1)

și (2) din Legea nr. 95/2006 se interpretează ca impunând

obligația de plată în sarcina acelei verigi din lanțul de

vânzare care aduce pe piața din România și în sistemul finanțat

din asigurările sociale de sănătate acele medicamente.

În

continuare, instanța a reținut că partea reclamantă

critică în esență mecanismul legal rezultat din art. 363

1

și urm. din Legea nr. 95/2006 și Ordinul comun al ministrului Sănătății/B.

nr. 928/591/2010 sub aspectul a ceea ce înseamnă volum de vânzări

și total venituri trimestriale obținute, deși nici textul legal

nu a fost declarat neconstituțional și nici cel din norma

metodologică nu a fost anulat pentru vreo pretinsă nelegalitate.

În

schimb, instanța a apreciat întemeiat motivul de anulare ținând de

emiterea notificării de către B. în lipsa depunerii de către

partea reclamantă a declarațiilor prevăzute în Anexa 2a

1

și 2b

1

la Ordinul nr. 928/591/2010.

În

acest sens, a reținut că nu

se poate calcula contribuția în

raport de volumul vânzărilor, ci numai de volumul încasărilor. În

măsura în care reclamanta își încălca obligația de a

declara volumul încasărilor, pârâta nu avea dreptul (nu există nicio

dispoziție legală în acest sens, nici în art. 363

1

și

urm. din Legea nr. 95/2006 și nici în Ordinul nr. 928/591/2010) de a

calcula și de a stabili în sarcina acesteia contribuția în raport de

volumul vânzărilor. Astfel, sancțiunea trebuie să fie

prevăzută de lege, iar procedeul abordat să își

găsească un temei legal.

Or,

prin notificarea contestată în speță, B. a stabilit suma de

plată (și implicit baza de calcul pentru contribuție) prin

raportare la declarațiile depuse de reclamantă referitoare la volumul

vânzărilor (corespunzătoare declarațiilor 2a și 2b), nedepunându-se

și declarațiile 2a

1

și 2b

1

anterior

emiterii notificărilor din 15 noiembrie 2011.

Întrucât

singurele declarații la care s-a raportat B. pentru emiterea

notificării litigioase atacate sunt cele privind volumul vânzărilor,

aceasta încalcă art. 5 alin. (4) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 928/591/2010,

dispoziție potrivit căreia contribuția datorată se

stabilește în funcție de datele raportate prin declarațiile 2a

1

și 2b

1

.

Ca

atare, potrivit legii, procentul contribuției se aplică asupra valorii

încasărilor de medicamente, raportate prin declarațiile 2a

1

și 2b

1

. Această concluzie rezultă clar și din art.

4 alin. (2), corelat cu art. 1 lit. b) din Ordin, în sensul că procentul

contribuției se aplică asupra totalului veniturilor trimestriale obținute,

adică, potrivit definiției din Ordin, asupra încasărilor

trimestriale. Or, în lipsa datelor pe care reclamanta nu le-a raportat, prin

declarațiile 2a

1

si 2b

1

, B. a aplicat procentul de

contribuție asupra volumului vânzărilor, iar prin aceasta, notificările

în discuție sunt contrare Legii nr. 95/2006 și Ordinului comun nr. 928/591/2010.

Calea de atac

exercitată;

Împotriva sentinței

nr. 1293 din 07 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs

pârâta B.

Recurenta - pârâtă

a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței

civile nr. 1293/2012, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată,

ca neîntemeiată.

În drept a

invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 363

1

alin. (1)

și (2) din Legea nr. 95/200-5 privind reforma în domeniul

sănătății, cu modificările și completările

ulterioare, O.U.G. nr. 104/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.

95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, Ordinul

comun al ministrului sănătății și al

președintelui B. nr. 928/591/2010 pentru aprobarea Normelor privind organizarea

evidenței pe plătitori.

În

esență, a susținut că, în mod eronat instanța de fond

a respins excepția rămânerii fără obiect a cererii

reclamantei, având în vedere că, din Notificările contestate de

reclamantă reiese fără echivoc faptul că acestea erau

adresate lui SC C. SRL, cu atât mai mult cu cât chiar autoritatea emitentă

a acestora a recunoscut, atât prin întâmpinare, cât și prin concluziile

orale faptul că acestea au fost direcționate în mod greșit

către SC A. SRL, ca urmare a asemănării denumirii acestei

societăți cu SC C. SRL.

Cu privire la

legalitatea notificărilor aferente trim. I și II 2010 emise de B.,

raportat la modul de stabilire a contribuției trimestriale în funcție

de volumul încasărilor și nu de volumul vânzărilor, a

susținut că următoarele:

Instanța

de fond a reținut și hotărât netemeinic și nelegal că

notificările emise de către B. nu corespund exigențelor cuprinse

în Ordinul comun al ministrului sănătății și ui

președintelui B. nr. 928/591/2010 pentru aprobarea Normelor privind

organizarea evidenței pe plătitori, declararea, constatarea și

controlul contribuțiilor prevăzute la art. 363ind. (1) și (2)

din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul

sănătății', cu modificările și completările

ulterioare, cu motivarea că B. nu avea temei să stabilească

astfel de atribuții în sarcina reclamantei la sume estimate.

De asemenea, a

arătat faptul că legiuitorul a prevăzut la art. 5 din Ordinul

comun al ministrului sănătății și al

președintelui B. nr. 928/591/2010, cu modificările și

completările ulterioare faptul că în primele 5 zile ale lunii

următoare încheierii unui trimestru, persoanele prevăzute ta art. 3

au obligația să depună la B., pe suport hârtie și informat

electronic, declarațiile prevăzute în anexele nr. 2a și 2b,

respectiv vânzările și 2a*1 și 2bAl, respectiv încasările.

Mai

susține faptul că reclamanta, și-a îndeplinit doar parțial

obligațiile în sarcina sa, întrucât a depus la sediul B. numai

declarațiile referitoare la volumul vânzărilor corespunzătoare

declarațiilor 2 a și 2b, fără a depune și

declarațiile 2aAl și 2bAJ, respectiv încasările, prevăzute

în Ordinul comun al ministrului sănătății și al

președintelui B. nr. 928/591/2010, cu modificările și

completările ulterioare.

Mai

susține recurenta că există contradicții evidente între

ceea ce a declarat reclamanta cu privire la încasări și faptul

că aceste medicamente au fost decontate furnizorilor de servicii medicale

aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de

sănătate.

În ceea ce

privește susținerile instanței de fond cu privire la faptul

că taxa clawback a fost stabilită în funcție de întregul volum

al vânzărilor realizate de SC A. SRL către terți și de

încasările aferente fără a stabili cu certitudine, pe baza

datelor din interiorul sistemului, aflate la dispoziția

autorități/or, că toate medicamentele introduse de

rec/amantă pe piața farmaceutică din România și

comercializate în acest mod au ajuns să fie comercializate în sistemul de

asigurări sociale de sănătate, a arătat faptul că sunt

înscrisuri din care reiese că consumul de medicamente al reclamantei

pentru trim. I și II2010, eliberate prin farmaciile cu circuit deschis pe

bază de prescripție medicală în sistemul de asigurări

sociale de sănătate pentru trim. 1 și II ale anului 2010.

Apărările

formulate în cauză;

Prin

întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă SC A. SRL, a solicitat

respingerea recursului ca nefondat cu obligarea recurentei la plata

cheltuielilor de judecată.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând

cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile

formulate de recurentă, precum și de reglementările legale

incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Așa

cum reiese din actele dosarului, intimata-reclamantă SC A. SRL a învestit instanța

de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea unui

număr de zece notificări emise de recurenta-pârâtă B., aferente

anilor 2010 și 2011.

Intimata

a formulat contestații în cursul lunii noiembrie 2011, însă,potrivit

declarației reprezentantului până la data soluționării recursului

formulat de reclamantă nu au fost soluționate.

Nelegalitatea

notificărilor a fost incorect constată de judecătorul fondului față

de emiterea acestora cu încălcarea dispozițiilor legale care au fost

indicate ca temei juridic și care erau în vigoare la data faptului juridic

generator al obligației de plată pentru contribuția claw-back: art.

363

1

din Legea nr. 95/2006 și art. 4 - 5 din Normele aprobate

prin Ordinul comun nr. 928/591/2010 al ministrului Sănătății

și al președintelui B., modificat și completat prin Ordinul

comun nr. 351/464/2011.

Legea

nr. 95/2006 a fost modificată prin O.U.G. nr. 104/2009, în sensul

introducerii art. 363

1

, prin care s-a reglementat obligația

deținătorilor de autorizații de punere pe piață a

medicamentelor incluse în programele naționale de sănătate, de

care beneficiază bolnavii în ambulatoriu sau spitale sau a persoanelor

juridice care au obținut dreptul de comercializare în România, direct de

la deținătorul autorizației sau a celor care au primit direct

sau indirect, de la deținătorul autorizației, dreptul de a

transmite către terți dreptul de comercializare a medicamentelor în

România.

Urmare

a acestor prevederi legale, B. a transmis reclamantei un număr de 10

notificări prin care i-a comunicat nivelul procentului de contribuție

datorat în raport de volumul vânzărilor rezultat din declarațiile

depuse.

Instanța

de fond a considerat că taxa reglementată de art. 363

1

din

Legea nr. 95/2006, denumită claw-back, se plătește numai de

acele persoane care încasează prețul medicamentelor de la furnizorii

de servicii medicale, că textul respectiv nu ar fi suficient de clar.

Contrar

soluției primei instanțe, interpretarea logică și

gramaticală a prevederilor art. 363

1

din Legea nr. 95/2006

fundamentează în mod neechivoc sfera de aplicare a acestei taxe,

adică sfera de cuprindere a medicamentelor pentru care se datorează

plata contribuției și sfera subiecților plătitori,

după cum se va arăta în continuare.

Sfera

de cuprindere;

Astfel,

taxa de claw-back se aplică pentru medicamentele incluse în programele

naționale de sănătate de care beneficiază asigurații,

în tratament ambulatoriu cu sau fără contribuție personală,

pe bază de prescripție medicală, precum și pentru medicamentele

de care beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc.

Așa

cum s-a explicat și în considerentele Deciziei Curții de Conturi a

României nr. 1007/2012, obligativitatea plății contribuției

trimestriale se întemeiază pe faptul că prețul acestor

medicamente este suportat din E. și din bugetul F..

Sfera

plătitorilor;

Din

analiza prevederilor art. 363

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006

rezultă că obligația de plată a taxei trimestriale

subzistă numai în sarcina deținătorilor autorizațiilor de

punere pe piață a medicamentelor sau dacă aceștia nu

desfășoară în România activități de comercializare,

contribuția se datorează de persoanele juridice care realizează

încasări din comercializarea în România a medicamentelor, ca urmare a

obțineri dreptului de comercializare direct de la deținătorul

autorizației de punere pe piață a medicamentelor sau de la

persoana care a primit de la deținătorul autorizației, direct

sau indirect, dreptul de a transmite către terți dreptul de

comercializare în România a medicamentelor.

Ca

urmare a acestor prevederi legale, sunt plătitori ai taxei

comercianții care au calitatea de deținător al autorizației

de punere pe piață a medicamentelor în România, pentru medicamentele

prevăzute la art. 363

1

alin. (1) respectiv acele medicamente

incluse în programele naționale de sănătate, precum și

pentru cele a căror c/valoare este suportată din E. și din

bugetul F.

Aceeași

calitate de plătitori ai taxei de claw-back o au și persoanele

juridice care realizează încasări în România din comercializarea

medicamentelor de mai sus, ca efect al obținerii dreptului de

comercializare direct de la deținătorul autorizației de punere

pe piață sau a dreptului de a transmite către terți dreptul

de comercializare.

Ca

urmare, sfera plătitorilor este definită de legiuitor, care are

dreptul exclusiv de a stabili subiecții taxelor fiscale și

parafiscale, legiuitorul având o marjă de apreciere la implementarea

politicilor economice și sociale.

Astfel

cum s-a relevat și în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauza Stere împotriva României) un stat contractant se bucură

de o largă marjă de apreciere, sub condiția menținerii

justului echilibru între interesele generale și cele private.

Având

în vedere finalitatea taxei, aceasta se înscrie în marja de apreciere a

statului și menține un just echilibru între interesele generale

și cele private.

În

concluzie, cele stabilite de prima instanță privind subiecții

plătitori, creează o premisă care nu este reglementată de

lege, deoarece obligația plății taxei trimestriale nu are

legătură cu vânzarea directă a medicamentelor către

farmacii sau spitale, condițiile pentru a fi plătitorul taxei au fost

expuse mai sus, fiind subsumate autorizației de punere pe piață.

Mai

precis, nu orice persoană care comercializează în România medicamente

de natura celor cuprinse în alin. (1) al art. 373

1

din Legea nr. 95/2006

datorează taxa de claw-back, ci numai acelea care dețin

autorizația de punere pe piață a medicamentelor respective sau

dacă deținătorii de autorizații nu

desfășoară activități de comercializare în România,

taxa se datorează persoanelor juridice care realizează venituri din

comercializarea în România a acelor medicamente, dar ca urmare a obținerii

drepturilor de comercializare direct de la deținătorii

autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor.

Așa

cum s-a relevat și mai sus, reclamantei i s-a transmis dreptul de

comercializare în România de către deținătorii autorizației

de punere pe piață, motiv pentru care, în baza art. 363

1

alin.

(2) din Legea nr. 95/2006 aceasta are calitatea de plătitor al taxei.

Reclamanta-intimată

nu a contestat că ar deține autorizația de punere pe

piață sau că ar avea drept de comercializare în România a

medicamentelor pentru care se plătește taxa trimestrială, ci

dimpotrivă, reiese chiar din actele dosarului precum și din

considerentele sentinței că în

raport de precizările

părții reclamante și înscrisurile administrate (filele 79 - 95

și 144 - 192 din Dosarul nr. x/2/2012, respectiv filele 24 - 25 din Dosarul

nr. x/2/2012*), reclamanta SC A. SRL este deținător al

autorizației de punere pe piață pentru o serie de medicamente,

aspect confirmat prin depunerea de partea reclamantă la termenul din 02

aprilie 2015 a listei acelor medicamente (filele 24 - 25 din Dosarul nr. x/2/2012*).

Ca

urmare a prevederilor art. 363

2

din Legea nr. 95/2006, calitatea de

plătitor al taxei trimestriale o are reclamanta și nu distribuitorii

pentru că aceasta a primit dreptul de a vinde în România medicamente

pentru care se datorează taxa.

Cu

privire la legalitatea notificărilor;

Notificările

a căror anulare s-a cerut prin acțiune se referă la trim.

I-III/2011, perioadă în care era în vigoare O.U.G. nr. 104/2009 și

Ordinul nr. 928/581/2010.

Prin

normele de punere în aplicare a prevederilor art. 363

1

alin. (1)

și (2), respectiv art. 4 din Ordinul nr. 928/591/2010, s-a prevăzut

care este procentul contribuției și cum se determină valoarea

contribuției, respectiv prin aplicarea unui procent asupra totalului

veniturilor obținute trimestrial, după deducerea T.V.A.

Același

ordin prevede în art. 5 că în primele 5 zile ale lunii următoare

încheierii unui trimestru, plătitorii taxei au obligația de a depune

la B. declarația prevăzută în Anexa 2a și 2b, iar în

primele 5 zile ale lunii următoare celei în care au fost încasate în

totalitate veniturile aferente unui trimestru, au obligația să

depună declarațiile prevăzute în Anexa 2a

1

și 2b

1

.

În

consecință, toate dispozițiile acestui act infralegislativ au

rămas aplicabile în circuitul normativ, având putere obligatorie, ca

și actul normativ superior, în baza căruia a fost emis.

Ca

urmare a prevederilor art. 5 din Ordinul nr. 928/2010 reclamanta avea

obligația de a depune la B., atât declarațiile din Anexele 2a și

2b, cât și cele din Anexele 2a

1

și 2b

1

, în

termenele prevăzute de art. 5 din ordin.

În

speța prezentă, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația

prevăzută de art. 5 din Ordinul nr. 928/2010.

În

raport de atitudinea reclamantei care nu și-a îndeplinit integral

obligațiile legale, respectiv nu a depus declarațiile prevăzute

în Anexele 2a

1

și 2b

1

privind încasările, B. a

procedat corect, pentru că prin nedepunerea celor 2 declarații se

tinde și chiar s-a ajuns la neaplicarea legii.

Stabilirea

prin estimare a bazei de impunere și a obligației de plată nu

poate fi apreciată ca nelegală, din moment ce reclamanta nu și-a

îndeplinit obligația legală de a depune declarația prin volumul

încasărilor, cu precizarea că textul art. 5 din Norme prevede

obligația de a depune declarațiile respective.

Notificările

reprezintă o estimare provizorie, după cum rezultă chiar din

cuprinsul acestora.

Din

conținutul normativ a art. 363

1

din Legea nr. 95/2006, al

Ordinului nr. 928/2010 și interpretarea dată de Curtea

Constituțională rezultă că taxa de claw-back este o

creanță bugetară căreia i se aplică normele din

dreptul material și procedural fiscal.

Astfel,

potrivit art. 1 și 67 C. proc. fisc., organele care stabilesc

obligații aferente diferitelor bugete au dreptul de a stabili baza de

impunere, prin estimare, dacă contribuabilul nu își îndeplinește

obligațiile legale.

Această

bază de impunere poate fi contestată și reanalizată

după îndeplinirea obligației de a se depune declarațiile din

Anexa 2a

1

și 2b

1

.

De

asemenea, notificările conțin toate elementele obligatorii, respectiv

emitentul, destinatarul obligației și temeiul legal.

În

raport de considerentele prezentei decizii, se constată că în mod

greșit prima instanță a apreciat că notificările sunt

nelegale.

Referitor

la motivul de recurs privind greșita respingere a lipsei de obiect

invocată de pârâta B., Înalta Curte reține ca fiind legitimă

constatarea curții de apel în sensul că recurenta, B. nu a demonstrat

că ar fi emis vreun alt act administrativ prin care să rectifice

pretinsele erori materiale la care s-a referit, lămurind destinatarul

notificărilor în discuție, sau să le revoce, câtă vreme

actele în litigiu subzistă în continuare în circuitul juridic, fiind

susceptibile de a produce efecte juridice.

Așadar,

nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că acțiunea

ar fi rămas fără obiect.

Temeiul

legal al soluției instanței de recurs;

Pentru

considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., se va

admite recursul pârâtei B.

Constatând,în

temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, că actele administrative normative

atacate sunt legale, se va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii

ca neîntemeiată.

Totodată,

se menține soluția privind excepția lipsei de obiect

invocată de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1293 din 07

mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică

în parte sentința atacată, în senul că respinge acțiunea

formulată de reclamanta SC A. SRL, ca neîntemeiată.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 09 martie 2016.