ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 650/2016

Decizia nr. 650/2016 Asupra recursului de față; Circumstanțele cauzei; Cererea de chemare în judecată’ Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, astfel cum a fost completată ulterior, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat: - în principal, anularea Notificărilor din 2011 emise de pârâtă; - în subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea contestațiilor formulate împotriva notificărilor menționate, sub sancțiunea amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere și a despăgubirilor de întârziere. În argumentele prezentate în susținerea acțiunii, reclamanta a arătat că notificările emise de către B. privesc procentul contribuției, unele dintre acestea indicând și o pretinsă sumă estimată de plată a contribuției pentru trimestrele în discuție, reglementată prin art. 363 1 din Legea nr. 95/2006.

Consideră reclamanta că indicarea procentelor în vederea stabilirii ulterioare a contribuției claw-back, precum și indicarea în unele notificări a sumei estimate de plată a contribuției pretinse pentru trimestrele în discuție, nu respectă prevederile legale în materie, deoarece nu datorează contribuția claw-back, nefiind supusă obligației instituite de art. 363 din Legea nr. 95/2006. Notificările contestate au fost emise de B. cu nerespectarea prevederilor legale în materie, neîndeplinind nici condițiile unui act de stabilire a unei eventuale contribuții, fiind deopotrivă emise în condițiile în care există contestații formulate.

Reclamanta a mai arătat că, deși au trecut mai mult de 30 de zile de la data depunerii lor împotriva notificărilor, B. nu a dat curs soluționării lor, ceea ce, din perspectiva Legii nr. 554/2006, echivalează cu „nesoluționarea în termenul legal a cererii". Apărările formulate în cauză; Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția rămânerii fără obiect în privința cererii de anulare a Notificărilor din 2011, cu motivarea că aceste notificări au fost transmise din eroare către reclamantă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că au fost respectate dispozițiile legale în materie.

Hotărârile pronunțate în cauză â; Prin sentința nr. 549 din 6 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect, ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta să soluționeze contestațiile formulate de reclamantă împotriva notificărilor emise de B. și a respins cererea de aplicare a sancțiunii amenzii și de plată a despăgubirilor de întârziere, ca neîntemeiată. În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii de anulare a Notificărilor din 2011, prima instanță a constatat că este neîntemeiată având în vedere că pârâta nu a făcut dovada faptului că notificările au fost transmise din eroare către reclamantă și nici că ar fi fost informată că aceste notificări stabilesc contribuția de claw-back pentru SC A. SRL.

Pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că, potrivit reglementării legale în vigoare, contribuția datorată în conformitate cu art. 363 1 din Legea nr. 95/2006 are caracterul unei creanțe fiscale, contestarea notificărilor referitoare la valoarea contribuției fiind necesar să fie realizată în condițiile și procedura prevăzută de codul de procedură fiscală - O.G. nr. 92/2003. Întrucât în cauză, B. nu a soluționat contestațiile prin emiterea unei decizii, prima instanță a admis petitul subsidiar al acțiunii, obligând pârâta să soluționeze contestațiile formulate de reclamantă împotriva notificărilor. Cât privește capătul de cerere privind anularea notificărilor emise de către pârâtă, instanța apreciază că nu poate fi primit, nefiind posibilă analizarea temeiniciei acestuia decât în condițiile soluționării contestației de către organul competent, în temeiul art. 205 coroborat cu art. 218 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003. Referitor la cererea de aplicare a sancțiunii amenzii și de plată a despăgubirilor de întârziere, prima instanță a reținut că această sancțiune se aplică potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004, în caz de neexecutare a hotărârii irevocabile în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia. Dacă termenul nu este respectat, atunci se poate aplica amendă conducătorului autorității publice. A mai arătat că procedura de aplicare a sancțiunilor și a despăgubirilor reglementate de art. 24 este distinctă de aceea a fondului cauzei, hotărârea luându-se în camera de consiliu, deci prin excepție de la regula publicității ședinței de judecată.

Recursul declarat de către SC A. SRL; Împotriva sentinței curții de apel a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, iar prin Decizia nr. 3865 din 17 octombrie 2014, Înalta Curte de Casației și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 549 din 6 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și, în consecință, a casat sentința atacată și trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a se pronunța astfel, instanța examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a înscrisurilor noi administrate în calea de atac, cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., luând act de faptul că intimata nu a formulat întâmpinare, Înalta Curtea reținut că recurenta a formulat contestații în cursul lunii noiembrie 2011, însă, potrivit declarației reprezentantului B. redată în practicaua acestei decizii, până la data soluționării recursului de față nu au fost soluționate. Mai reține instanța de control judiciar că soluția curții de apel pornește de la premisa greșită că notificările atacate sunt supuse procedurii de contestare reglementate de O.G. nr. 92/2003, pentru că suma datorată cu titlu de contribuție clawback ar avea caracterul unei creanțe fiscale.

Acțiunea judiciară înregistrată la data de 9 aprilie 2012, după epuizarea termenului legal de soluționare a contestației administrative și în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/20045, trebuia analizată pe fond, neexistând nicio rațiune pentru a repune instituția publică în situația de a aprecia asuprea oportunității revocării propriilor acte. De altfel, este de remarcat că nici intimata B. nu a susținut că în cauză ar fi incidentă procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale reglementată în Titlul IX din O.G. nr. 92/2002 privind codul de procedură fiscală, ci a invocat normele aprobate prin Ordinul comun nr. 928/591/2010 al ministrului sănătății și al președintelui B., care în cuprinsul art. 9 reglementează procedura de soluționare a contestațiilor de către o comisie constituită la nivelul B., instituind termene chiar mai scurte decât O.U.G.

nr. 77/2011. Sintetizând, Înalta Curte a reținut, în acord cu jurisprudența sa în materie (e.g. Decizia nr. 3569/2014), că notificările emise de B. sunt supuse procedurii administrative de contestare redate anterior, iar depășirea termenului legal de soluționare a contestației conferă dreptul persoanei vătămate de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru cenzurarea legalității lor. În consecință, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, al art. 312 alin. (1) și alin. (5) se va admite recursul, casându-se sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru a se pronunța asupra fondului cauzei.

În fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. nr. 1293 din 07 mai 2015, a respins ca nefondată excepția lipsei de obiect invocată de pârâtă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. și, în consecință, a anulat notificările din 2011. Totodată, a respins în rest cererea. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, în condițiile în care actele în litigiu subzistă în continuare în circuitul juridic, fiind susceptibile de a produce efecte juridice nu poate concluziona că acțiunea ar fi rămas în vreun fel fără obiect, revenind părții pârâte, prin prepușii acesteia, răspunderea sub aspectul caracterului deficitar al acelor notificări, precum și consecințele analizării pe fond a cererii de chemare în judecată.

P e fondul acțiunii, instanța a reținut că se poate interveni în anularea actului administrativ atunci când prin intermediul lui nu se atinge scopul vizat de legiuitor, respectiv acela de organizare a executării legii sau de executare în concret a legii, ci, dimpotrivă, se ajunge la încălcarea sau nerespectarea legii, determinând o vătămare unei persoane. Altfel spus, sancțiunea nulității devine incidentă dacă și în măsura în care la emiterea actului nu au fost respectate normele având forță juridică superioară edictate pentru întocmirea sa valabilă, vizând în principiu condiții anterioare sau concomitente emiterii actului. De altfel, și potrivit dreptului comun general nulitatea este sancțiunea ce afectează un act juridic - înțeles ca manifestare de voință menită a naște, modifica sau stinge drepturi și obligații -, încheiat cu nerespectarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă (a se vedea art. 1246 alin. (1) din N.C.C.).

C u privire la notificările din 21 octombrie 2011 (fila 29 din Dosarul Curții de Apel București nr. x/2/2012), din 15 noiembrie 2011 (fila 34 din Dosarul Curții de Apel București nr. x/2/2012), din 2011 (fila 54 din Dosarul Curții de Apel București nr. x/2/2012), din 2011 (fila 49 din dosarul Curții de Apel București din 2012), din 2011 (fila 44 din Dosarul Curții de Apel București nr. x/2/2012), din 2011 (fila 120 din dosarul Înaltei Curții de Casație și Justiție), din 2011 (fila 124 din dosarul Înaltei Curții de Casație și Justiție), din 2011 (fila 126 din dosarul Înaltei Curții de Casație și Justiție) , instanța a constatat că acestea indică drept destinatar pe «SC A. SRL București, Șos. București - Ploiești 1A», fiind omise de B. spre a fi consemnate elemente esențiale, anume denumirea completă și forma de organizare a societății căreia îi erau adresate.

În aceste condiții, actele menționate sunt afectate de un viciu esențial de legalitate, deoarece, la emiterea acestora, B. nu a indicat un destinatar cert, omițând să menționeze aspecte elementare și esențiale spre identificarea neîndoielnică a celui căruia i s-a adresat, chestiuni neremediate nici măcar ulterior constatării viciului în discuție de către emitent, astfel încât există echivoc dacă respectivele notificări sunt menite a produce efecte juridice prin prisma datelor comunicate în raport de SC A. SRL sau de SC C. SRL, societăți a căror existență o atestă partea pârâtă prin întâmpinare, unde arată de altfel că a făcut confuzie între acestea.

Pe cale de consecință, Curtea va anula notificările menționate, dată fiind necesitatea ca actul administrativ, pentru a produce efecte juridice prin el însuși, trebuie să indice în mod exact subiectul de drept căruia i se adresează, urmând a fi reținute și considerentele ce se vor arăta în analiza efectuată în continuare. Mai subliniază Curtea, în sensul că revine părții reclamante calitatea procesuală activă în cauză din moment ce i-au fost comunicate acele notificări la sediu, iar denumirea destinatarului notificărilor conține elemente proprii denumirii societății reclamante. Reține instanța că partea reclamantă ca să fie debitor al contribuției trimestriale, este necesar să rezulte faptul că realizează încasări din comercializarea în România a medicamentelor respective.

Or, un astfel de aspect este dovedit din coroborarea înregistrărilor în evidențele B. a vânzărilor de medicamente pentru care SC A. SRL este deținător al autorizației de punere pe piață cu declarațiile 2a și 2b depuse la B. sub semnătura reprezentantului părții reclamante, a cărei ștampilă este aplicată pe acele înscrisuri (a se vedea filele 145 și 146 din Dosarul nr. x/2/2012, unde se identifică impresiunea ștampilei cu mențiunile acestei societăți). Totodată, instanța a mai constatat că SC A. SRL este menționat ca realizând venituri din comercializarea acestor medicamente în trim. I și II 2010 (filele 174 - 189 din Dosarul nr. x/2/2012).

Deși partea reclamantă pretinde că vânzările de medicamente s-ar fi făcut din afara teritoriului României de către SC D. SRL, totuși nu explică în mod rezonabil și credibil motivul pentru care este cea care figurează menționată în respectivele declarații ca realizând veniturile declarate, astfel că sub acest aspect criticile părții reclamante sunt lipsite de temei. În ce privește medicamentele pentru care este datorată contribuția, acestea sunt: (a) medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, (b) medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, și (c) medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc (art. 363 1 alin. (1) din Legea nr. 95/2006).

Susține instanța că deși partea reclamantă pretinde că se datorează contribuția exclusiv pentru medicamentele vândute direct către farmacii sau unități sanitare cu paturi, totuși nu poate împărtăși o asemenea interpretare. Instanța a mai reținut că textul legal de la art. 363 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 se interpretează ca impunând obligația de plată în sarcina acelei verigi din lanțul de vânzare care aduce pe piața din România și în sistemul finanțat din asigurările sociale de sănătate acele medicamente. În continuare, instanța a reținut că partea reclamantă critică în esență mecanismul legal rezultat din art. 363 1 și urm. din Legea nr. 95/2006 și Ordinul comun al ministrului Sănătății/B.

nr. 928/591/2010 sub aspectul a ceea ce înseamnă volum de vânzări și total venituri trimestriale obținute, deși nici textul legal nu a fost declarat neconstituțional și nici cel din norma metodologică nu a fost anulat pentru vreo pretinsă nelegalitate. În schimb, instanța a apreciat întemeiat motivul de anulare ținând de emiterea notificării de către B. în lipsa depunerii de către partea reclamantă a declarațiilor prevăzute în Anexa 2a 1 și 2b 1 la Ordinul nr. 928/591/2010. În acest sens, a reținut că nu se poate calcula contribuția în raport de volumul vânzărilor, ci numai de volumul încasărilor. În măsura în care reclamanta își încălca obligația de a declara volumul încasărilor, pârâta nu avea dreptul (nu există nicio dispoziție legală în acest sens, nici în art. 363 1 și urm. din Legea nr. 95/2006 și nici în Ordinul nr. 928/591/2010) de a calcula și de a stabili în sarcina acesteia contribuția în raport de volumul vânzărilor.

Astfel, sancțiunea trebuie să fie prevăzută de lege, iar procedeul abordat să își găsească un temei legal.

Or, prin notificarea contestată în speță, B. a stabilit suma de plată (și implicit baza de calcul pentru contribuție) prin raportare la declarațiile depuse de reclamantă referitoare la volumul vânzărilor (corespunzătoare declarațiilor 2a și 2b), nedepunându-se și declarațiile 2a 1 și 2b 1 anterior emiterii notificărilor din 15 noiembrie 2011. Întrucât singurele declarații la care s-a raportat B. pentru emiterea notificării litigioase atacate sunt cele privind volumul vânzărilor, aceasta încalcă art. 5 alin. (4) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 928/591/2010, dispoziție potrivit căreia contribuția datorată se stabilește în funcție de datele raportate prin declarațiile 2a 1 și 2b 1 . Ca atare, potrivit legii, procentul contribuției se aplică asupra valorii încasărilor de medicamente, raportate prin declarațiile 2a 1 și 2b 1 . Această concluzie rezultă clar și din art. 4 alin. (2), corelat cu art. 1 lit. b) din Ordin, în sensul că procentul contribuției se aplică asupra totalului veniturilor trimestriale obținute, adică, potrivit definiției din Ordin, asupra încasărilor trimestriale.

Or, în lipsa datelor pe care reclamanta nu le-a raportat, prin declarațiile 2a 1 si 2b 1 , B. a aplicat procentul de contribuție asupra volumului vânzărilor, iar prin aceasta, notificările în discuție sunt contrare Legii nr. 95/2006 și Ordinului comun nr. 928/591/2010. Calea de atac exercitată; Împotriva sentinței nr. 1293 din 07 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâta B. Recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței civile nr. 1293/2012, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., art. 363 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/200-5 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 104/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, Ordinul comun al ministrului sănătății și al președintelui B. nr. 928/591/2010 pentru aprobarea Normelor privind organizarea evidenței pe plătitori. În esență, a susținut că, în mod eronat instanța de fond a respins excepția rămânerii fără obiect a cererii reclamantei, având în vedere că, din Notificările contestate de reclamantă reiese fără echivoc faptul că acestea erau adresate lui SC C. SRL, cu atât mai mult cu cât chiar autoritatea emitentă a acestora a recunoscut, atât prin întâmpinare, cât și prin concluziile orale faptul că acestea au fost direcționate în mod greșit către SC A. SRL, ca urmare a asemănării denumirii acestei societăți cu SC C. SRL.

Cu privire la legalitatea notificărilor aferente trim. I și II 2010 emise de B., raportat la modul de stabilire a contribuției trimestriale în funcție de volumul încasărilor și nu de volumul vânzărilor, a susținut că următoarele: Instanța de fond a reținut și hotărât netemeinic și nelegal că notificările emise de către B. nu corespund exigențelor cuprinse în Ordinul comun al ministrului sănătății și ui președintelui B. nr. 928/591/2010 pentru aprobarea Normelor privind organizarea evidenței pe plătitori, declararea, constatarea și controlul contribuțiilor prevăzute la art. 363ind. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății', cu modificările și completările ulterioare, cu motivarea că B. nu avea temei să stabilească astfel de atribuții în sarcina reclamantei la sume estimate.

De asemenea, a arătat faptul că legiuitorul a prevăzut la art. 5 din Ordinul comun al ministrului sănătății și al președintelui B. nr. 928/591/2010, cu modificările și completările ulterioare faptul că în primele 5 zile ale lunii următoare încheierii unui trimestru, persoanele prevăzute ta art. 3 au obligația să depună la B., pe suport hârtie și informat electronic, declarațiile prevăzute în anexele nr. 2a și 2b, respectiv vânzările și 2a*1 și 2bAl, respectiv încasările. Mai susține faptul că reclamanta, și-a îndeplinit doar parțial obligațiile în sarcina sa, întrucât a depus la sediul B. numai declarațiile referitoare la volumul vânzărilor corespunzătoare declarațiilor 2 a și 2b, fără a depune și declarațiile 2aAl și 2bAJ, respectiv încasările, prevăzute în Ordinul comun al ministrului sănătății și al președintelui B. nr. 928/591/2010, cu modificările și completările ulterioare.

Mai susține recurenta că există contradicții evidente între ceea ce a declarat reclamanta cu privire la încasări și faptul că aceste medicamente au fost decontate furnizorilor de servicii medicale aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate. În ceea ce privește susținerile instanței de fond cu privire la faptul că taxa clawback a fost stabilită în funcție de întregul volum al vânzărilor realizate de SC A. SRL către terți și de încasările aferente fără a stabili cu certitudine, pe baza datelor din interiorul sistemului, aflate la dispoziția autorități/or, că toate medicamentele introduse de rec/amantă pe piața farmaceutică din România și comercializate în acest mod au ajuns să fie comercializate în sistemul de asigurări sociale de sănătate, a arătat faptul că sunt înscrisuri din care reiese că consumul de medicamente al reclamantei pentru trim.

I și II2010, eliberate prin farmaciile cu circuit deschis pe bază de prescripție medicală în sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru trim. 1 și II ale anului 2010. Apărările formulate în cauză; Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă SC A. SRL, a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Așa cum reiese din actele dosarului, intimata-reclamantă SC A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea unui număr de zece notificări emise de recurenta-pârâtă B., aferente anilor 2010 și 2011. Intimata a formulat contestații în cursul lunii noiembrie 2011, însă,potrivit declarației reprezentantului până la data soluționării recursului formulat de reclamantă nu au fost soluționate. Nelegalitatea notificărilor a fost incorect constată de judecătorul fondului față de emiterea acestora cu încălcarea dispozițiilor legale care au fost indicate ca temei juridic și care erau în vigoare la data faptului juridic generator al obligației de plată pentru contribuția claw-back: art. 363 1 din Legea nr. 95/2006 și art. 4 - 5 din Normele aprobate prin Ordinul comun nr. 928/591/2010 al ministrului Sănătății și al președintelui B., modificat și completat prin Ordinul comun nr. 351/464/2011.

Legea nr. 95/2006 a fost modificată prin O.U.G. nr. 104/2009, în sensul introducerii art. 363 1 , prin care s-a reglementat obligația deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor incluse în programele naționale de sănătate, de care beneficiază bolnavii în ambulatoriu sau spitale sau a persoanelor juridice care au obținut dreptul de comercializare în România, direct de la deținătorul autorizației sau a celor care au primit direct sau indirect, de la deținătorul autorizației, dreptul de a transmite către terți dreptul de comercializare a medicamentelor în România. Urmare a acestor prevederi legale, B. a transmis reclamantei un număr de 10 notificări prin care i-a comunicat nivelul procentului de contribuție datorat în raport de volumul vânzărilor rezultat din declarațiile depuse.

Instanța de fond a considerat că taxa reglementată de art. 363 1 din Legea nr. 95/2006, denumită claw-back, se plătește numai de acele persoane care încasează prețul medicamentelor de la furnizorii de servicii medicale, că textul respectiv nu ar fi suficient de clar. Contrar soluției primei instanțe, interpretarea logică și gramaticală a prevederilor art. 363 1 din Legea nr. 95/2006 fundamentează în mod neechivoc sfera de aplicare a acestei taxe, adică sfera de cuprindere a medicamentelor pentru care se datorează plata contribuției și sfera subiecților plătitori, după cum se va arăta în continuare. Sfera de cuprindere; Astfel, taxa de claw-back se aplică pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate de care beneficiază asigurații, în tratament ambulatoriu cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, precum și pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc.

Așa cum s-a explicat și în considerentele Deciziei Curții de Conturi a României nr. 1007/2012, obligativitatea plății contribuției trimestriale se întemeiază pe faptul că prețul acestor medicamente este suportat din E. și din bugetul F.. Sfera plătitorilor; Din analiza prevederilor art. 363 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 rezultă că obligația de plată a taxei trimestriale subzistă numai în sarcina deținătorilor autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor sau dacă aceștia nu desfășoară în România activități de comercializare, contribuția se datorează de persoanele juridice care realizează încasări din comercializarea în România a medicamentelor, ca urmare a obțineri dreptului de comercializare direct de la deținătorul autorizației de punere pe piață a medicamentelor sau de la persoana care a primit de la deținătorul autorizației, direct sau indirect, dreptul de a transmite către terți dreptul de comercializare în România a medicamentelor.

Ca urmare a acestor prevederi legale, sunt plătitori ai taxei comercianții care au calitatea de deținător al autorizației de punere pe piață a medicamentelor în România, pentru medicamentele prevăzute la art. 363 1 alin. (1) respectiv acele medicamente incluse în programele naționale de sănătate, precum și pentru cele a căror c/valoare este suportată din E. și din bugetul F. Aceeași calitate de plătitori ai taxei de claw-back o au și persoanele juridice care realizează încasări în România din comercializarea medicamentelor de mai sus, ca efect al obținerii dreptului de comercializare direct de la deținătorul autorizației de punere pe piață sau a dreptului de a transmite către terți dreptul de comercializare.

Ca urmare, sfera plătitorilor este definită de legiuitor, care are dreptul exclusiv de a stabili subiecții taxelor fiscale și parafiscale, legiuitorul având o marjă de apreciere la implementarea politicilor economice și sociale. Astfel cum s-a relevat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Stere împotriva României) un stat contractant se bucură de o largă marjă de apreciere, sub condiția menținerii justului echilibru între interesele generale și cele private. Având în vedere finalitatea taxei, aceasta se înscrie în marja de apreciere a statului și menține un just echilibru între interesele generale și cele private.

În concluzie, cele stabilite de prima instanță privind subiecții plătitori, creează o premisă care nu este reglementată de lege, deoarece obligația plății taxei trimestriale nu are legătură cu vânzarea directă a medicamentelor către farmacii sau spitale, condițiile pentru a fi plătitorul taxei au fost expuse mai sus, fiind subsumate autorizației de punere pe piață. Mai precis, nu orice persoană care comercializează în România medicamente de natura celor cuprinse în alin. (1) al art. 373 1 din Legea nr. 95/2006 datorează taxa de claw-back, ci numai acelea care dețin autorizația de punere pe piață a medicamentelor respective sau dacă deținătorii de autorizații nu desfășoară activități de comercializare în România, taxa se datorează persoanelor juridice care realizează venituri din comercializarea în România a acelor medicamente, dar ca urmare a obținerii drepturilor de comercializare direct de la deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor.

Așa cum s-a relevat și mai sus, reclamantei i s-a transmis dreptul de comercializare în România de către deținătorii autorizației de punere pe piață, motiv pentru care, în baza art. 363 1 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 aceasta are calitatea de plătitor al taxei.

Reclamanta-intimată nu a contestat că ar deține autorizația de punere pe piață sau că ar avea drept de comercializare în România a medicamentelor pentru care se plătește taxa trimestrială, ci dimpotrivă, reiese chiar din actele dosarului precum și din considerentele sentinței că în raport de precizările părții reclamante și înscrisurile administrate (filele 79 - 95 și 144 - 192 din Dosarul nr. x/2/2012, respectiv filele 24 - 25 din Dosarul nr. x/2/2012*), reclamanta SC A. SRL este deținător al autorizației de punere pe piață pentru o serie de medicamente, aspect confirmat prin depunerea de partea reclamantă la termenul din 02 aprilie 2015 a listei acelor medicamente (filele 24 - 25 din Dosarul nr. x/2/2012*).

Ca urmare a prevederilor art. 363 2 din Legea nr. 95/2006, calitatea de plătitor al taxei trimestriale o are reclamanta și nu distribuitorii pentru că aceasta a primit dreptul de a vinde în România medicamente pentru care se datorează taxa. Cu privire la legalitatea notificărilor; Notificările a căror anulare s-a cerut prin acțiune se referă la trim. I-III/2011, perioadă în care era în vigoare O.U.G. nr. 104/2009 și Ordinul nr. 928/581/2010. Prin normele de punere în aplicare a prevederilor art. 363 1 alin. (1) și (2), respectiv art. 4 din Ordinul nr. 928/591/2010, s-a prevăzut care este procentul contribuției și cum se determină valoarea contribuției, respectiv prin aplicarea unui procent asupra totalului veniturilor obținute trimestrial, după deducerea T.V.A.

Același ordin prevede în art. 5 că în primele 5 zile ale lunii următoare încheierii unui trimestru, plătitorii taxei au obligația de a depune la B. declarația prevăzută în Anexa 2a și 2b, iar în primele 5 zile ale lunii următoare celei în care au fost încasate în totalitate veniturile aferente unui trimestru, au obligația să depună declarațiile prevăzute în Anexa 2a 1 și 2b 1 . În consecință, toate dispozițiile acestui act infralegislativ au rămas aplicabile în circuitul normativ, având putere obligatorie, ca și actul normativ superior, în baza căruia a fost emis. Ca urmare a prevederilor art. 5 din Ordinul nr. 928/2010 reclamanta avea obligația de a depune la B., atât declarațiile din Anexele 2a și 2b, cât și cele din Anexele 2a 1 și 2b 1 , în termenele prevăzute de art. 5 din ordin.

În speța prezentă, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 5 din Ordinul nr. 928/2010. În raport de atitudinea reclamantei care nu și-a îndeplinit integral obligațiile legale, respectiv nu a depus declarațiile prevăzute în Anexele 2a 1 și 2b 1 privind încasările, B. a procedat corect, pentru că prin nedepunerea celor 2 declarații se tinde și chiar s-a ajuns la neaplicarea legii. Stabilirea prin estimare a bazei de impunere și a obligației de plată nu poate fi apreciată ca nelegală, din moment ce reclamanta nu și-a îndeplinit obligația legală de a depune declarația prin volumul încasărilor, cu precizarea că textul art. 5 din Norme prevede obligația de a depune declarațiile respective.

Notificările reprezintă o estimare provizorie, după cum rezultă chiar din cuprinsul acestora. Din conținutul normativ a art. 363 1 din Legea nr. 95/2006, al Ordinului nr. 928/2010 și interpretarea dată de Curtea Constituțională rezultă că taxa de claw-back este o creanță bugetară căreia i se aplică normele din dreptul material și procedural fiscal. Astfel, potrivit art. 1 și 67 C. proc. fisc., organele care stabilesc obligații aferente diferitelor bugete au dreptul de a stabili baza de impunere, prin estimare, dacă contribuabilul nu își îndeplinește obligațiile legale. Această bază de impunere poate fi contestată și reanalizată după îndeplinirea obligației de a se depune declarațiile din Anexa 2a 1 și 2b 1 . De asemenea, notificările conțin toate elementele obligatorii, respectiv emitentul, destinatarul obligației și temeiul legal.

În raport de considerentele prezentei decizii, se constată că în mod greșit prima instanță a apreciat că notificările sunt nelegale. Referitor la motivul de recurs privind greșita respingere a lipsei de obiect invocată de pârâta B., Înalta Curte reține ca fiind legitimă constatarea curții de apel în sensul că recurenta, B. nu a demonstrat că ar fi emis vreun alt act administrativ prin care să rectifice pretinsele erori materiale la care s-a referit, lămurind destinatarul notificărilor în discuție, sau să le revoce, câtă vreme actele în litigiu subzistă în continuare în circuitul juridic, fiind susceptibile de a produce efecte juridice. Așadar, nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că acțiunea ar fi rămas fără obiect.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs; Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei B. Constatând,în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, că actele administrative normative atacate sunt legale, se va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Totodată, se menține soluția privind excepția lipsei de obiect invocată de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1293 din 07 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în senul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 09 martie 2016.