ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2625/2016

Decizia nr. 2625/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.05.2014 sub nr. x/2/2014, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, obligarea acestuia ca, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea aplicării conducătorului unității amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, să emită decizia de soluționare a contestației formulate împotriva notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 prin care au fost stabilite următoarele valori ale corecției financiare; obligarea pârâtului ca, în termen de 5 zile de la rămânerea definitiva a hotărârii, sub sancțiunea aplicării conducătorului unității amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, să emită decizia de soluționare a contestației prin care a solicitat înlăturarea obligațiilor fiscale stabilite în sarcina sa prin înscrisul nr. 278885 din 05 decembrie 2013, pct. 2.6 și 2.7, precum și obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat în esență că, în temeiul dispozițiilor art. 46, art. 47 și art. 50 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, a formulat contestație administrativa împotriva notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 și a pct. 2.6 și 2.7 din înscrisul nr. 278885 din 05 decembrie 2013, pe care a comunicat-o Ministerului Economiei - Organismului Intermediar pentru Energie, prin poștă, în data de 23.12.2013, fără ca această contestație să fi fost soluționată până la momentul redactării cererii de chemare în judecată.

De asemenea, a arătat că, în raport de prevederile art. 42 și 43 din O.U.G. nr. 66/2011, nota de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 împotriva căreia a formulat contestație reprezintă titlu executoriu, iar neplata obligațiilor fiscale cuprinse în acesta produce dobânzi în sarcina reclamantei, precum și faptul că legiuitorul a instituit o procedură prealabilă obligatorie anterior sesizării instanței de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 58, art. 21, art. 46, art. 50, art. 42, art. 43, art. 47-49, art. 50, art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011, art. 1, art. 2, art. 8, art. 18, art. 24, art. 7 din Legea nr. 554/2004, art. 94, art. 38, art. 451-453 C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O., art. 1, art. 3 din O.U.G. nr. 9/2014.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 2351 din 11 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, a obligat pârâtul să soluționeze, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, contestația formulată de reclamantă împotriva notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013, precum și contestația formulată de aceasta împotriva obligațiilor fiscale stabilite prin înscrisul nr. 278885 din 05 decembrie 2013 pct. 2.6 și 2.7, respingând în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Totodată, prin aceeași hotărâre instanța de fond a obligat pârâta la plată către reclamantă a sumei de 3.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 100 lei reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 3.000 lei reprezintă onorariu avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a pronunța această soluție, instanța fondului a reținut că, potrivit art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011 „(1) Autoritatea publică emitentă a titlului de creanță în aplicarea prevederilor art. 21 se va pronunța prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestației sau la respingerea ei, în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestației sau a completării acesteia conform art. 48 alin. (1), după caz. (2) Autoritatea publică competentă cu soluționarea contestației poate suspenda, prin decizie motivată, procedura de soluționare atunci când: a) structura de control care a efectuat activitatea de verificare prevăzută la art. 21 a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, a cărei constatare ar avea o influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă; b) soluționarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți; c) soluționarea cauzei depinde de reanalizarea cererii de plată și a tuturor documentelor ce au stat la baza emiterii titlului de creanță pentru beneficiarii persoane fizice sau juridice îndreptățite să primească, numai pe baza unei cereri de plată, subvenții ori ajutoare care sunt finanțate din fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora în cadrul politicii agricole comune și din Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013. (3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea. (4) În cazul admiterii contestației, se decide anularea titlului de creanță atacat și, după caz, emiterea unui nou titlu, care va avea în vedere strict considerentele deciziei. (5) Prin soluționarea contestației nu se poate crea contestatarului o situație mai grea în propria sa cale de atac. (6) Decizia autorității se va comunica debitorului în termen de 5 zile lucrătoare de la pronunțare. (7) Introducerea contestației pe calea administrativă nu suspendă executarea titlului de creanță. (8) Prevederile alin. (7) nu aduc atingere dreptului contestatarului sau al împuternicitului acestuia de a cere suspendarea executării titlului de creanță, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. (9) Instanța competentă poate suspenda executarea dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate.”, iar art. 51 din același act normativ stabilește că „(1) Decizia de soluționare a contestației și art. 51 este definitivă în sistemul căilor administrative de atac. (2) Deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.”

În raport de aceste dispoziții legale, a constatat prima instanță că pârâtul acea obligația să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 și a pct. 2.6 și 2.7 din înscrisul nr. 278885 din 05 decembrie 2013 în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia, precum și faptul că reclamanta se află în prezent în imposibilitatea sesizării instanței de judecată cu o cerere de verificare a legalității și temeiniciei acestor acte administrative în condițiile în care art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 prevede expres că poate fi atacată în fața instanței de judecată decizia de soluționare a contestației.

Pe de altă parte, instanța de fond a reținut și că, deși contestația formulată de reclamantă a fost înregistrată la pârâtă la data de 06.01.2014, iar termenul de 30 de zile prevăzut de art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 s-a împlinit la data de 06.02.2014, pârâtul nu a soluționat până în prezent această contestație, fără a prezenta argumente pertinente și rezonabile care să justifice nerespectarea prevederilor legale.

Totodată, prima instanță a constatat că în cauză nu a fost invocat și dovedit de către pârât că ar fi intervenit o decizie de suspendare a soluționării contestației, pronunțată de autoritatea publică competentă în condițiile art. 50 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

A mai reținut instanța de fond că, deși O.U.G. nr. 66/2011 nu prevede nici o sancțiune pentru situația nerespectării termenului de soluționare a contestației, o atare împrejurare este susceptibilă de a da naștere dreptului contestatorului la acțiunea în contencios administrativ, în scopul obligării autorității fiscale la soluționarea cererii, iar nerespectarea de către pârât a termenului legal de soluționare a contestației este de natură să afecteze dreptul reclamantei de acces la justiție printr-o acțiune care să vizeze fondul dreptului dedus judecății.

Având în vedere aceste considerente, prima instanță a constatat că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată sub acest aspect, urmând să dispună obligarea pârâtului să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013, precum și contestația formulată de aceasta împotriva obligațiilor fiscale stabilite prin înscrisul nr. 278885 din 05 decembrie 2013 pct. 2.6 și 2.7.

În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtului să soluționeze contestația într-un termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, urmând a stabili în sarcina pârâtului să își aducă la îndeplinire obligațiile stabilite prin prezenta hotărâre judecătorească în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. În acest sens, instanța de fond a avut în vedere împrejurarea că, în concret, pârâtul a preluat atribuțiile Ministerului Economiei - Organismul Intermediar pentru Energie, inclusiv obligația de a emite o deciziei de soluționare a contestației formulate de reclamantă, la data de 03.03.2014, momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 9/2014, astfel încât acestui pârât îi poate fi imputată pasivitatea începând cu această dată.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 9/2014, pârâtul a preluat atât activitatea și structurile cu rol de Autoritate de management pentru Programul operațional sectorial „Creșterea competitivității economice” de la Ministerul Economiei, cât și activitatea și structurile cu rol de Autoritate de management pentru Programul operațional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane” de la Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice. În aceste condiții, a apreciat că este rezonabil a se considera că un termen de 5 zile fixat în sarcina pârâtului ar fi insuficient.

Referitor la cererea reclamantei de obligare a pârâtului la aducerea la îndeplinire a obligațiilor fixate prin prezenta hotărâre sub sancțiunea aplicării conducătorului unității a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, prima instanță a apreciat că nu este întemeiată, întrucât la acest moment nu este posibilă anticiparea conduitei pe care pârâtul o va adopta. În situația în care pârâtul nu înțelege să aducă la îndeplinire obligațiile ce vor fi stabilite în sarcina sa în termenul fixat, reclamanta are posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ în temeiul art. 24-25 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să soluționeze, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, contestația formulată de reclamantă împotriva notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013, precum și contestația formulată de aceasta împotriva obligațiilor fiscale stabilite prin înscrisul nr. 278885 din 05 decembrie 2013 pct. 2.6 și 2.7, și a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că potrivit art. 453 C. proc. civ. „Acordarea cheltuielilor de judecată (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”, iar art. 451 alin. (2) C. proc. civ. stabilește că „(2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.”

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, reținând culpa procesuală a pârâtului, precum și faptul că desfășurarea prezentului litigiu a cauzat reclamantei efectuare de cheltuieli, instanța de fond a apreciat că aceasta este îndreptățită a primi cheltuieli de judecată din partea pârâtului.

În ceea ce privește cuantumul acestora, Curtea a reținut că, pentru a obține rambursarea cheltuielilor de judecată, trebuie observată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

În ceea ce privește prima condiție, Curtea a observat că reclamanta a depus la dosar factura nr. 001877 din 04 iunie 2014 și extras de cont din data de 02.07.2014 din care rezultă că reclamanta a achitat apărătorului ales suma de 7.440 lei.

Pentru a stabili îndeplinirea celorlalte condiții, prima instanță a analiza proporționalitatea cuantumului onorariului de avocat cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. Sub acest aspect a constatat că obiectul prezentului litigiu are o complexitate redusă (refuz de soluționare contestație administrativă în termen legal), făcând parte dintr-o tipologie de acțiuni în care practica judiciară este constantă, iar soluționarea cauzei nu a presupus decât un termen de judecată, singura probă ce s-a impus a fi administrată în cauză fiind proba cu înscrisuri. Astfel, s-a apreciat că suma de 7.440 lei solicitată de reclamantă nu respectă principiul proporționalității, astfel încât, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a obligat pârâtul la plata către aceasta a sumei de 3.000 lei cu titlu de onorariu de avocat.

Nu în ultimul rând, instanța de fond a reținut că desfășurarea prezentului litigiu a cauzat reclamantei și o altă cheltuială, constând în achitarea unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 100 lei, stabilită conform art. 16 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 prin raportare la cele două capete de cerere formulate și, prin urmare a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice”, solicitând:

În temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. - admiterea recursului, casarea în tot a sentinței civile recurate, ca fiind neîntemeiată, față de Ministerul Fondurilor Europene;

În temeiul dispozițiilor art. 497, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, urmând a se reține, ca legală și temeinică, emiterea celor două acte administrative atacate.

În drept, recursul a fost încadrat de către autoritatea publică, în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei) și pct. 8 C. proc. civ. (Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

În cadrul recursului, în virtutea dispozițiilor art. 247 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă excepția absolută de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată în accepțiunea O.U.G. nr. 66/2011, raportat la O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

În susținerea excepției recurentul invocă dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, ce prevăd următoarele:

«(1) împotriva titlului de creanță se poate formula contestație în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

Constestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ, în condițiile legii.

Este îndreptățit la contestație debitorul, personal sau prin reprezentant legal».

În continuare, art. 50 alin. (1) din același act normativ statuează că «(1) Autoritatea publică emitentă a titlului de creanță în aplicarea prevederilor art. 21 se va pronunța prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestației sau a la respingerea ei, în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestației sau a completării acesteia conform art. 48 alin. (1), după caz», iar potrivit art. 51 din ordonată, «(1) Decizia de soluționare este definitivă în sistemul căilor administrative de atac. (2) Deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi tacate de către contestatar la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare».

Susține în continuare recurentul că, prin comparație, din perspectiva procedurii de contestare a titlurilor de creanță, în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, cu cea consacrată în materie fiscală de prevederile art. 205 alin. (1) și art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, se poate constata o analogie juridică. Așadar, o astfel de procedură de contestare administrativă este o aplicație particulară, în materia creanțelor care derivă din sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, corespunde și în materia contenciosului fiscal, a recursului grațios reglementat în art. 7 alin. (1) al Legii nr. 554/2004.

În acest sens, din doctrina instanței de contencios constituțional, respectiv din Decizia nr. 409/2004, cu referire la procedura fiscală, Curtea Constituțională arată că «Textele din C. proc. fisc. reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate, sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de ale redimensiona în limitele prevăzute de lege.

Asemenea proceduri, în care soluționarea plângerilor și a contestațiilor introduse de persoanele interesate este atribuită însuși organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție, activitate caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele (procedurile) fiind specifice funcției administrative.

Actele de soluționare de către organele administrative a contestațiilor, respectiv a reclamațiilor formulate potrivit C. proc. fisc., nu sunt, așadar, acte de jurisdicție, ci acte administrative supuse cenzurii instanței de judecată».

Or, luând în considerare, atât dispozițiile statuate în decizia Curții Constituționale cu privire la recursul grațios care în materia creanțelor bugetare are un regim ușor derogatoriu de la cel statuat în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât și dispozițiile Capitolului V din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la Contestarea titlurilor de creanță emise pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit ca urmare a unor nereguli, se observă că întotdeauna, contestarea acestor titluri de creanța se soldează cu emiterea unui act administrativ, supus cenzurii instanței și abia a cărui emitere deschide calea acțiunii în justiție împotriva acestora.

În același sens, susține recurentul, dreptul recunoscut al reclamantei de a se adresa instanței de judecată încă nu s-a născut, fiind afectat de un termen bine definit în Legea contenciosului administrativ, care dispune la art. 7 alin. (1), fără echivoc, că „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

Așadar,susține recurentul-pârât, formularea unei plângeri prealabile către autoritatea emitentă, care, în accepțiunea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h), autoritatea trebuie să o soluționeze în termen de 30 de zile de la data înregistrării, reprezintă procedura prealabilă instituită de legiuitor, fără de care, reclamantul nu poate înainta/adresa o cerere de chemare în judecată, instanței.

Din același act normativ aflăm, că potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) «Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim».

Or, în situația dată, ținând cont de faptul că prin drept subiectiv civil se înțelege posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ în cauză (reclamantul), de a avea o anumită conduită în raport cu dreptul său, de a pretinde o conduită corespunzătoare de la subiectul pasiv în cauză (pârâtul) și de a apela la forța coercitivă a statului în caz de nevoie, instanța poate constata că acest drept nu este exercitat cu bună credință, fiind supus unui termen prealabil prevăzut de legiuitor.

Totodată, obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile reglementată de O.U.G. nr. 66/2011, implică obligativitatea contestării deciziei prin care se finalizează această procedură, în situația în care soluția este defavorabilă persoanei care a contestat titlul de creanță, soluție consacrată concret în art. 51 alin. (2) al ordonanței, potrivit căruia obiectul acțiunii în instanță este decizia pronunțată în soluționarea contestației.

De aceea, ținând cont de cele ce preced solicită instanței admiterea excepției invocate pentru neîndeplinirea de către petentă a obligativității de parcurgere a procedurii administrative prealabile reglementată de O.U.G. nr. 66/2011 și pe cale de consecință respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

În continuare, susține recurentul că, instanța de fond a reținut o stare de fapt greșită și a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale pe care autoritatea le invocă în susținerea prezentului recurs.

Astfel, instanța reține că pârâtul avea obligația de a soluționa contestația formulată de reclamantă împotriva notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 și a pct. 2.6 și 2.7 din înscrisul nr. 278885 din 05 decembrie 2013 în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia, precum și faptul că reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a sesiza instanța cu o cerere de verificare a legalității și temeiniciei acestor acte administrative în condițiile în care art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 prevede expres că poate fi atacată în fața instanței decizia de soluționare a contestației.

Aceeași instanță apreciază că, deși actul normativ invocat nu prevede o sancțiune pentru situația nerespectării termenului de soluționare a contestației, o atare împrejurare este susceptibilă de a da naștere dreptului reclamantei la acțiunea în contencios administrativ, în scopul obligării autorității fiscale la soluționarea contestației, în condițiile în care autoritatea nu a emis o notă de suspendare a soluționării contestației potrivit art. 50 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

Or, înainte de a se pronunța, instanța ar fi trebuit să stabilească, în mod judicios, dacă Ministerul Fondurilor Europene prin Autoritatea de Management POS CCE este autoritatea responsabila cu soluționarea contestației administrative înaintate de reclamantă, mai ales în condițiile în care actele administrative criticate și care fac obiectul dosarului în cauză au fost emise de către Organismul Intermediar pentru Energie aflat în subordinea Departamentului pentru Energie organ de specialitate cu personalitate juridică din cadrul Ministerului Economiei (atașăm în acest sens H.G. nr. 429 din 26 iunie 2013 actualizată privind organizarea și funcționarea Departamentului pentru Energie).

Așadar, sub incidența O.U.G. nr. 9/2014 contrar celor constate de instanța de fond, Ministerul Fondurilor Europene nu a preluat în subordinea sa atribuțiile și funcțiile acestui organism intermediar, ci doar activitatea și structurile cu rol de autoritate de management, respectiv Autoritatea de Management POS CCE și Autoritatea de Management POS DRU.

Pe cale de consecință, susține recurentul-pârât că sentința civilă nr. 2351 din 11 septembrie 2014 pronunțată de instanță prin care admite în parte cererea de chemare în judecată și obligă pârâtul (M.F.E. - AM POS CCE) să soluționeze în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii contestația formulată de reclamantă împotriva notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 și a înscrisului nr. 278885 din 05 decembrie 2013 (fila 22) nu poate fi dusă la îndeplinire de Ministerul Fondurilor Europene, întrucât autoritatea publică responsabilă este O.I.E. - Departamentul pentru Energie din cadrul Ministerul Economiei organism căruia îi revine competența de soluționare a contestației.

Cu toate că instanța de fond face vorbire despre dispozițiile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 evocând faptul că autoritatea publică emitentă a titlului de creanță (O.I.E. - Ministerul Economiei) în aplicarea prevederilor art. 21 se va pronunța prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestației sau la respingerea ei, în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestației, totuși aceasta în mod greșit a pronunțat o hotărâre care stabilește o obligație ce incumbă (cade în sarcina) altei autorități publice.

De aceea, luând în considerare toate aspectele prezentate anterior apreciază recurentul-pârât că recursul de față este fondat, că cele două acte administrative emise de către Organismul Intermediar pentru Energie și care fac obiectul contestației în cauză, cad în competența de soluționare a Departamentului pentru Energie din cadrul Ministerului Economiei, motiv pentru care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a sentinței civile nr. 2351 din 11 septembrie 2014.

În continuare, recurentul reia în cadrul recursului toate aspectele prezentate în întâmpinarea formulată în cadrul primului ciclu procesual în legătură cu fondul litigiului.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate, ca fiind neîntemeiată, față de Ministerul Fondurilor Europene ori, în temeiul art. 497 C. proc. civ. solicită, în caz de casare, trimiterea cauzei spre o nouă judecată, urmând a se reține, ca legală și temeinică emiterea celor două acte administrative atacate.

Apărările intimatei

Împotriva recursului intimata-reclamantă SC A. SA a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs constând în excepția inadmisibilității și apărările referitoare la lipsa calității procesuale pasive a recurentului invocate omisso medio, sens în care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii introductive de instanță și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului.

Totodată a invocat și excepția nulității recursului, în ce privește criticile invocate în cererea de recurs, iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește inadmisibilitatea motivelor de recurs constând în excepția inadmisibilității și apărările referitoare la lipsa calității procesuale pasive a recurentului, invocate de recurentul-pârât omisso medio, susține intimata că, recurentul, deși reprezentat pe toată durata derulării litigiului în fața instanței de fond, nu a invocat în fața acesteia nici excepția inadmisibilității acțiunii promovate de subscrisa și nici apărările vizând lipsa calității sale de a soluționa contestațiile formulate împotriva notelor de constatare. Aceste apărări au fost invocate pentru prima data și direct în fața instanței de recurs, omissio medio.

Or, susține intimata-reclamantă, exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, care se referă la elemente, precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și se explică prin aceea că, numai în acest fel se respectă principiu dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, și susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac.

Pe fondul excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de recurent prin cererea de recurs, intimata-reclamantă solicită respingerea acesteia motivat de faptul că recurenta se află într-o confuzie în ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, temeiul de drept avut în vedere la redactarea acțiunii, precum și starea de fapt în litigiul pendinte.

Astfel, susține intimata-reclamantă că a sesizat instanța de judecată cu soluționarea unei cereri având ca obiect:

„1. Obligarea pârâtului ca, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea aplicării conducătorului unității amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, să emită decizia de soluționare a contestației formulate de subscrisa împotriva notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 prin care au fost stabilite următoarele valori ale corecției financiare:

Astfel, reclamanta nu a sesizat instanța de judecată cu analiza legalității notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 și a notei de constatare nr. 278885 din 05 decembrie 2013.

Premisele care au stat la baza formulării cererii de chemare în judecată nu au fost considerentele pentru care partea a apreciat actele administrative emise ca fiind nelegale.

Premisele care au stat la baza formulării cererii de chemare în judecată au fost dispozițiile art. 43 din O.U.G. nr. 66/2011; nota de constatare emisă societății și împotriva căreia aceasta a formulat contestație, conform art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011 reprezintă titlu executoriu, iar neplata obligațiilor fiscale cuprinse în acesta produce dobânzi în sarcina societății.

Invocă în continuare intimata-reclamantă dispozițiile art. 47, 50 și 51 din O.U.G. nr. 66/2011, susținând totodată că din aceste texte legale rezultă în mod neîndoielnic faptul că instanța de contencios fiscal poate fi învestită numai cu judecarea unei acțiuni îndreptate împotriva unei decizii de soluționare a contestației definitive, respectiv obiectul unui astfel de demers judiciar îi poate reprezenta exclusiv legalitatea deciziei pronunțate în soluționarea contestației administrative.

Prin urmare, societatea a formulat plângerea prealabilă la care recurenta face referire, plângere formulată în temeiul dispozițiilor art. 46, art. 47 și 50 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 , contestație pe care am comunicat-o Ministerului Economici, Organismului Intermediar pentru Energie, prin poștă, în data de 23.12.2013.

Contestația formulată nu a fost soluționată nici până în prezent, drept pentru care a solicitat intervenția instanței de judecată.

Fața de cele anterior relevate, intimata solicită respingerea excepției inadmisibilității, invocată de recurent, ca fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, invocată în acest stadiu procesual, susține intimatul în prealabil că, deși recurentul nu a invocat expressis verbis excepția lipsei calității procesuale pasive, argumentele expuse în recurs se subsumează acestei excepții, iar pentru rigurozitate procedurala, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., solicită punerea în discuție a calificării juridice a acestor apărări, în sensul în care acestea reprezintă in realitate, motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

Solicită astfel respingerea acestei excepții pentru ipoteza în care apărările vor fi recalificate în excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, iar in ipoteza contrară, solicită respingerea acestor apărări ca neîntemeiate, invocând în acest sens dispozițiile art. 58 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, art. 21 alin. (19) din O.U.G. nr. 66/2011, art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011, din cuprinsul cărora rezultă, în mod neechivoc aplicabilitatea în speța pendinte a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în completarea normelor prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel, pe de o parte, față de lipsa unei decizii de soluționare a contestației formulate de societate împotriva notei de constatare , pe de alta parte reținând dispozițiile art. 1 coroborate cu art. 3 din O.U.G. nr. nr. 9/2014 publicată în M. Of. al României nr. 151 din 28 noiembrie 2014, pârâtul are calitate procesuală pasivă raportat la dispozițiile art. 1 și art. 3 din O.U.G. nr. 9/2014.

În sensul celor anterior relevate invocă intimata-reclamantă și dispozițiile art. 38 C. proc. civ. care prevăd: „Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății”.

Nu poate fi împărtășită teza avansată de recurent potrivit căreia nu ar justifica o calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, față de dispozițiile H.G. nr. 429 din 26 iunie 2013.

Mai susține intimata-reclamantă că, din lecturarea dispozițiilor H.G. nr. 429 din 26 iunie 2013, rezultă fără echivoc că nu există nicio dispoziție care să stabilească în favoarea Departamentului pentru Energie, competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva notelor de constatare. Art. 2 și art. 3 din H.G. nr. 429 din 26 iunie 2013 prevăd care sunt funcțiile, precum și atribuțiile acestui organ de specialitate, fără a fi enumerată și competența de soluționare a contestațiilor, astfel cum în mod eronat susține recurentul.

Pe de altă parte, actul normativ în temeiul căruia recurentul și-a formulat apărările este H.G. nr. 429 din 26 iunie 2013, act normativ care a intrat în vigoare în data de 10 iulie 2013.

Chiar dacă s-ar accepta teza potrivit căreia Departamentul de Energie/Organismul Intermediar pentru Energie ar avea competența de soluționare a contestației și calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, prin efectul O.U.G. nr. 9/2014, act normativ ulterior H.G. nr. 429 din 26 iunie 2013, pârâtul a dobândit calitatea procesuală în prezenta cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 9/2014, începând cu data de 1 martie 2014, Ministerul Fondurilor Europene se substituie în drepturile și obligațiile care decurs din (...) actele normative, contractele (...) în care Ministerul Economiei, prin Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial „Creșterea competitivității economice” (...) sunt părți, inclusiv în litigiile aferente activităților acestora”.

Apreciază intimata-reclamantă că recurentul, cu rea-credință, a susținut că nu ar avea competența de soluționare a contestației și astfel nu ar avea calitate procesuală în prezenta cauză în condițiile în care, în cuprinsul întâmpinării depuse în fața instanței de fond, aceasta și-a justificat calitatea procesuală în această cauză, redând dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 9/2014, conchizând în final că „(...) între Ministerul Economiei (O.I.E. și Departamentul de Energie se află în subordinea acestui Minister) și Ministerul Fondurilor Europene a intervenit o situație de transmisiune legală a calității procesuale active și pasive, după caz”.

În continuare intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, în ceea ce privește criticile formulate de recurent în cuprinsul cererii de recurs; excepție asupra căreia completul de filtru s-a pronunțat prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 martie 2016, apreciind-o ca fiind neîntemeiată.

Pe fondul recursului, solicită respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță, având în vedere că demersul său judiciar este unul temeinic iar hotărârea de fond este legală, în condițiile în care nu a fost emisă decizia de soluționare a contestației administrative.

Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 29.01.2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Intimata-reclamantă SC A. SA, la data de 15.02.2016 a depus la dosar, prin Serviciul Registratură, punct de vedere privitor la concluziile raportului întocmit în cauză de instanță asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 16.03.2016 completul de filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentul-pârât, de apărările expuse de intimata-reclamantă în cuprinsul întâmpinării depusă la dosar, precum și de reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.05.2014 sub nr. x/2/2014, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, obligarea acestuia ca, în termen de 5 zile de la rămânerea definitiva a hotărârii, sub sancțiunea aplicării conducătorului unității amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, să emită decizia de soluționare a contestației formulate împotriva notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 277494 din 26 septembrie 2013; obligarea paratului ca, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea aplicării conducătorului unității amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, să emită decizia de soluționare a contestației prin care a solicitat înlăturarea obligațiilor fiscale stabilite în sarcina sa prin înscrisul nr. 278885 din 05 decembrie 2013, pct. 2.6 și 2.7, precum și obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat în esență că, în temeiul dispozițiilor art. 46, art. 47 și art. 50 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, a formulat contestație administrativa împotriva notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 și a pct. 2.6 și 2.7 din înscrisul nr. 278885 din 05 decembrie 2013, pe care a comunicat-o Ministerului Economiei - Organismului Intermediar pentru Energie, prin poștă, în data de 23.12.2013, fără ca această contestație să fi fost soluționată până la momentul redactării cererii de chemare în judecată.

Analizând excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de recurentul-pârât, prin cererea de recurs - excepție de ordine publică, ce poate fi invocată de părți sau de instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii - prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de control judiciar o apreciază ca fiind neîntemeiată, constatând deopotrivă că recurentul se află într-o confuzie, în ceea ce privește obiectul acțiunii, temeiul de drept ce stă la baza emiterii acestuia precum și situația de fapt existentă în dosar.

Astfel cum se poate observa, contrar susținerilor recurentului, intimata-reclamantă, prin cererea formulată nu a sesizat instanța de judecată cu analiza legalității notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 și a adresei nr. 278885 din 05 decembrie 2013, ci a solicitat, prin raportare la dispozițiile art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011, obligarea autorității publice la soluționarea contestației administrative tocmai pentru a putea ataca apoi în instanță această decizie de soluționare a contestației, în situația în care autoritatea va dispune respingerea acesteia; în condițiile în care nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare constituie titlu executoriu iar neplata obligațiilor fiscale cuprinse în acesta produce dobânzi în sarcina reclamantei.

Înalta Curte constată astfel că recurentul în mod greșit susține că „dreptul reclamantei de a se adresa instanței de judecată încă nu s-a născut”, invocând în acest sens dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în realitate, dreptul acesteia putând fi exercitat din momentul expirării celor 30 de zile de la data înregistrării contestației la autoritatea publică emitentă a titlului de creanță; timp în care autoritatea are posibilitatea de a se „pronunța prin decizie motivată cu privire la admiterea în tot sau în parte a contestației sau la respingerea ei”, astfel cum prevăd dispozițiile art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011.

Cum în prezenta cauză contestația formulată de reclamantă a fost înregistrată la pârât la data de 06.01.2014, astfel cum rezultă din confirmarea de primire atașată la dosar fond, termenul de 30 de zile prevăzut de dispozițiile mai sus menționate pentru soluționarea contestației s-a împlinit la data de 06.02.2014; aceasta fiind de fapt data de la care reclamanta putea solicita în instanță obligarea autorității la soluționarea contestației administrative.

Cum nici până la introducerea cererii de chemare în judecată - 16.05.2014 (și mai mult decât atât, nici până la acest moment) autoritatea publică nu a soluționat contestația, iar neplata obligațiilor fiscale cuprinse în nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, ce reprezintă titlu executoriu - produce dobânzi în sarcina societății - reclamante, dreptul acesteia de a solicita în instanță obligarea autorității la soluționarea contestației este pe deplin justificat; fiind născut încă de la data de 07.02.2014.

Analizând normele C. proc. fisc., care reglementează procedura de soluționare a contestației, Înalta Curte constată că aceasta este o procedură administrativă obligatorie, ce nu se circumscrie dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 554/2004; nefiind o jurisdicție administrativă specială, astfel cum, de altfel și Curtea Constituțională a statuat constant, în sensul că procedura prevăzută de O.G. nr. 92/2003 este o cale administrativă de atac, fără caracter jurisdicțional, prin care lasă posibilitatea organelor ce au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.

Procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale este prevăzută în Titlul IX C. proc. fisc.

Înalta Curte reține că Titlul IX (art. 205-218) din C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrativ-fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) din Titlul IX al actului normativ menționat, „deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”, fiind evident că numai după emiterea unei decizii în soluționare a contestației se poate formula acțiune la instanța de contencios administrativ competentă pentru anularea actelor administrativ fiscale.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 205, 218 C. proc. fisc. instituie o procedură administrativă specială de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrativ fiscale, care, fără a fi calificată drept jurisdicție administrativă, derogă de la normele de drept comun privind procedura prealabilă cuprinse în art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Cum legiuitorul a înțeles să deroge, prin dispozițiile cuprinse în Titlul IX din C. proc. fisc., în ceea ce privește calea administrativă de atac împotriva titlurilor de creanță, cum este și nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, de la prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitoare la plângerea prealabilă, se aplică cu prioritate dispozițiile speciale din C. proc. fisc., astfel că nu poate fi reținută nici incidența dispozițiilor cu caracter general din Legea nr. 554/2004, la care face referire recurentul-pârât în cererea de recurs.

În condițiile în care, prin cererea ce face obiectul litigiului dedus prezentei judecăți s-a solicitat obligarea autorității emitente la soluționarea contestației administrative, fiind astfel respectată procedura administrativă specială, ce derogă de la normele de drept comun privind procedura prealabilă cuprinse în art. 7 din Legea nr. 554/2004, fără a fi sesizată instanța și cu analiza legalității notei de constatare nr. 277494 din 26 septembrie 2013 și a adresei nr. 278885 din 05 decembrie 2013, cum greșit a reținut recurentul-pârât prin recursul formulat, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de recurent, este neîntemeiată.

În ceea ce privește celălalt motiv de recurs invocat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că, deși în cadrul recursului nu se invocă expressis verbis „excepția lipsei calității procesuale pasive”, argumentele expuse de autoritate în susținerea acesteia se subsumează acestei excepții, care, asemenea excepției inadmisibilității acțiunii, este o excepție absolută, ce poate fi invocată oricând, inclusiv în calea de atac a recursului.

Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de recurentul-pârât, în raport de argumentele aduse de acesta în susținerea excepției, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 9/2014 pentru aprobarea unor măsuri de eficientizare a sistemului de gestionare a instrumentelor structurale, publicată în M. Of., Partea I, nr. 151/28.02.2014, dispoziții conform cărora Ministerul Fondurilor Europene preia activitatea și structurile cu rol de Autoritate de management pentru Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice” de la Ministerul Economiei, precum și activitatea și structurile cu rol de Autoritate de Management pentru Programul Operațional Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane” de la Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice”.

Totodată, dispozițiile art. 3 din același act normativ prevăd că „începând cu data de 01.03.2014, Ministerul Fondurilor Europene se substituie în drepturile și obligațiile care decurg din preluarea personalului, precum și din actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele în care Ministerul Economiei, prin Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice”, și respectiv Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, prin Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane”, sunt părți, inclusiv în litigiile aferente activităților acestora.

Prin urmare, se constată că, între Ministerul Economiei și Ministerul Fondurilor Europene a intervenit o situație de transmisiune legală a calității procesuale pasive, astfel cum, de altfel, însuși recurentul a învederat la momentul judecării pe fond a litigiului, prin întâmpinarea depusă la dosar.

Susținerea aceleiași autorități în acest ciclu procesual referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, prin raportare la un act normativ anterior O.U.G. nr. 9/2014, respectiv prin raportare la dispozițiile H.G. nr. 429 din 26 iunie 2013, este apreciată, cel puțin, neîntemeiată de către Înalta Curte, pe de o parte, motivat de faptul că acest act normativ, intrat în vigoare la data de 10 iulie 2013, (deci înainte de introducerea cererii de chemare în judecată și implicit înainte de formul