ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 355/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 355/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4039 din 16

decembrie 2013:

-

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

Administrația Sectorului 5 a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată;

-

a luat act de renunțarea reclamantei SC H.I. SRL la judecarea cererii de

obligare la plata amenzii;

-

a respins cererea formulată de reclamanta SC H.I. SRL, în contradictoriu cu

pârâții S.C.G., L.U., A.N.A.F. - Administrația Sectorului 5 a Finanțelor

Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, având ca

obiect plata penalităților, ca neîntemeiată.

2.

Calea de atac exercitată

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC H.I. SRL, care a

solicitat casarea parțială a acesteia, în ceea ce privește

respingerea capetelor de cerere privind obligarea, în principal, a intimatei

AFP sector 5 București și, în subsidiar, a intimatei D.G.R.F.P.B. -

Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București la

plata penalităților cuprinse între 0,1% și 1% pe zi de întârziere,

raportat la valoarea obligațiilor ce se execută, respectiv 1.107.608 lei,

și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În

motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată

cu aplicarea greșită a normelor de drept material

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă

critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor

fi prezentate în continuare.

2.1.

Textul art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, nu restrânge aplicarea acestuia

doar în cazul obligațiilor de a face sau a nu face.

2.2.

Obligația de a rambursa taxa pe valoarea adăugată nu este o obligație

de ”a da”, dar presupune în mod cert o operațiune administrativă.

Izvorul

juridic al rambursării sumei de 1.104.608 lei nu este o eventuală faptă ilicită

săvârșită de către autoritatea fiscală, ci dispozițiile art. 146 C.

fisc. ce dau dreptul fiecărui contribuabil de a beneficia de deducerea TVA în

condițiile stabilite prin lege.

Într-o

asemenea ipoteză, obligarea autorității la rambursarea TVA nu reprezintă

repararea unor daune materiale suferite de contribuabil ca urmare a emiterii

unui act administrativ nelegal, reparare ce dă naștere unui raport juridic

obligațional civil, ci doar recunoașterea dreptului pretins de acesta

de a beneficia de deducerea acestei taxe, obligație izvorâtă dintr-un

raport juridic de drept administrativ. Obiectul Dosarului nr. 8016/2/2010 se

circumscrie ipotezei reglementate de art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ce

prevede posibilitatea instanței de a obliga autoritatea fiscală la

efectuarea unor operațiuni administrative, cum este și rambursarea

TVA.

Creanța

născută în baza acestei obligații prevăzute în hotărârea judecătorească nu

este o creanță civilă, ci o creanță fiscală, născută în baza unui

raport material fiscal, conform art. 21 alin. (1) și (2) C. proc. fisc.

Dacă

s-ar accepta clasificarea prezentată de prima instanță, obligația de

rambursare TVA nu este o obligație de ”a da”, deoarece nu presupune

transferul sau constituirea unui drept real sau de creanță.

Obligația

de rambursare TVA, chiar și după momentul la care instanța de

judecată a pronunțat o hotărâre în acest sens, presupune anumite

operațiuni administrative ce trebuie efectuate de către autoritatea

fiscală, conform procedurii instituite prin Ordinul nr. 263/2010.

2.3.

Îndeplinirea obligației de rambursare TVA născută în sarcina

autorității fiscale nu poate face obiectul executării silite civile.

Ca

atare, singurul remediu în cazul refuzului de executare voluntară a

obligației stipulate într-un titlu executoriu în materie fiscală este dat

de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare ce permit amendarea conducătorului autorității

fiscale și obligarea autorității la plata penalităților

menționate de art. 905 C. proc. civ.

2.4.

Domeniul de aplicare al penalităților prevăzute de art. 905 C. proc. civ.

în materia contenciosului administrativ este stabilit de dispozițiile

Legii nr. 554/2004 și nu de cele ale Codului de procedură civilă.

2.5.

Renunțarea de către recurentă la un capăt de cerere nu poate

influența soluția asupra altui capăt de cerere ce nu este accesoriu.

3.

Procedura derulată în recurs

În

cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a

recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 03 decembrie 2014,

recursul a fost admis în principiu, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (7)

C. proc. civ.

4.

Soluția instanței de recurs

Analizând

sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte

apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Prin

cererea dedusă judecății, recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, și art. 194 C. proc. civ.:

1.

(i) În principal, obligarea pârâtului S.C.G., în calitate de Șef Administrație

- Administrația Sectorului 5 a Finanțelor Publice, la plata unei amenzi în

cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, ca

urmare a neexecutării sentinței nr. 6301 din 01 noiembrie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, și

;

(ii)

În subsidiar, obligarea pârâtei L.U., în calitate de Șef Administrație -

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația

Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, la plata unei amenzi de 20% din salariul

minim brut pe economie pe zi de întârziere, ca urmare a neexecutării

sentinței anterior arătate;

2.

(i) În principal, obligarea pârâtei A.F.P. Sector 5 la plata unei penalități

cuprinse între 0,1 % și 1 % pe zi de întârziere, calculată prin raportare la

suma de 1.107.608 lei, reprezentând valoarea obiectului obligației din

cuprinsul hotărârii judecătorești neexecutate, pentru același considerent

mai sus prezentat;

(ii)

În subsidiar, obligarea pârâtei D.G.R.F.P. București la plata unei penalități

cuprinse între 0,1 % și 1 % pe zi de întârziere, calculată prin raportare la

suma de 1.107.608 lei;

La

termenul de judecată din data de 16 decembrie 2013, recurenta-reclamantă a

renunțat la judecarea capetelor de cerere având ca obiect amendarea celor

doi pârâți persoane fizice.

Instanța

de primă jurisdicție a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată,

având în vedere, în esență, următoarele argumente juridice:

Așa

cum rezultă din textul alin. (1) al art. 24 din

Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, procedura specială

de executare instituită de acesta se aplică numai dacă prin dispozitivul

hotărârii irevocabile autoritatea publică este obligată să încheie, să

înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris

sau să efectueze anumite operațiuni administrative.

Hotărârile

care cuprind alte obligații decât cele avute în vedere de dispoziția normativă

anterior enunțată, cum ar fi plata de despăgubiri, se învestesc cu formulă

executorie și urmează procedura de executare silită reglementată de Codul de

procedură civilă.

Sentința

civilă nr. 6301/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, nu a stabilit în sarcina

pârâților obligații de a face sau de a nu face, ci o dispoziție de anulare act,

care nu implică o anumită conduită în mod suplimentar în vederea aducerii la

îndeplinire, precum și o obligație de a da, oricând susceptibilă a fi executată

în natură.

Diferențierea

făcută de acest text de lege în funcție de natura obligațiilor este

justificată, obligațiile de a face sau de a nu face, obligații intuitu

personae, nu pot fi aduse la îndeplinire prin constrângerea debitorului.

Acțiunea

reclamantei nu poate fi admisă nici în raport de dispozițiile art. 902 și

următoarele C. proc. civ.

De

asemenea, prima instanță a avut în vedere și împrejurarea că

reclamanta a renunțat la obligarea pârâților la plata amenzii.

Această

soluție este împărtășită de către instanța de control judiciar, deoarece a fost

pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 24 alin. (1)-(3)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, conform cărora:

„Alin.

(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să

încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt

înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea

hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul

acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii”.

Alin.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se

duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută

de prezenta lege.

Alin.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține

executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1)

și care nu au fost respectate, instanța de executare, prin încheiere definitivă

dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după

caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe

zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi

acordă penalități, în condițiile art. 905 C. proc. civ.”

Prin

sentința civilă nr. 6301 din 01 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.

8016/2/2010, irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 5143 din 24

aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte cererea reclamantei SC

H.I. SRL în contradictoriu cu pârâții Administrația Finanțelor Publice

Sector 5 și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în

sensul că s-a dispus anularea parțială a deciziei de soluționare a contestației

nr. 359 din 14 decembrie 2010 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor și a deciziei de impunere nr. 305 din 18 decembrie

2009 emisă de Administrația Finanțelor Publice Sector 5 în ceea ce privește

respingerea la rambursare a sumei de 1.104.608 lei, reprezentând TVA aferentă

achiziției de imobile, dar și în sensul obligării pârâtei Administrația

Finanțelor Publice Sector 5 la rambursarea către reclamantă a TVA în cuantum de

1.104.608 lei.

Din

înscrisurile depuse în probațiune (f. 67-73 dosar C.A.B.) și din susținerile

coroborate ale părților, Înalta Curte reține faptul că la data de 09 decembrie

2013 s-a procedat la plata în favoarea recurentei-reclamante a debitului

principal în cuantum de 1.104.608 lei, motiv pentru care partea a formulat

cerere de renunțare la judecarea cererii de aplicare amendă, solicitând, însă,

în continuare, obligarea pârâților la plata penalităților, în condițiile art. 24

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art.

905 din C. proc. civ.

În

primul rând, instanța de control judiciar apreciază că nu prezintă

relevanță criticile recurentei expuse la pct. 2.1-2.2 din prezenta

decizie, în condițiile în care, așa cum s-a precizat anterior, partea

a renunțat la judecarea cererii de aplicare a amenzii

procesual-administrative, ca mijloc de sancționare a conducătorului

autorității publice intimate pentru refuzul de punere în executare a

hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ.

Penalitățile

de întârziere, reglementate de alin. (3) al art. 24 din legea aflată în

discuție, reprezintă tot un mijloc de constrângere pentru a obține

executarea hotărârii judecătorești, ce pot fi solicitate doar împreună cu

obligarea conducătorului autorității publice la plata amenzii.

În

al doilea rând, pentru

rambursarea

cu întârziere a taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 1.104.608 lei, recurenta

reclamantă putea solicita obligarea debitorului la plata dobânzilor, în raport

de dispozițiile art. 124 C. proc. fisc., cu respectarea procedurii

reglementate de Ordinul nr. 1899/2004 emis de M.F.P.

Ca

atare, Înalta Curte apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru

toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC H.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 4039 din 16

decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.