ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 355/2015

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4039 din 16 decembrie 2013: - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Sectorului 5 a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată; - a luat act de renunțarea reclamantei SC H.I. SRL la judecarea cererii de obligare la plata amenzii; - a respins cererea formulată de reclamanta SC H.I. SRL, în contradictoriu cu pârâții S.C.G., L.U., A.N.A.F. - Administrația Sectorului 5 a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, având ca obiect plata penalităților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC H.I. SRL, care a solicitat casarea parțială a acesteia, în ceea ce privește respingerea capetelor de cerere privind obligarea, în principal, a intimatei AFP sector 5 București și, în subsidiar, a intimatei D.G.R.F.P.B. - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București la plata penalităților cuprinse între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, raportat la valoarea obligațiilor ce se execută, respectiv 1.107.608 lei, și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. 2.1. Textul art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu restrânge aplicarea acestuia doar în cazul obligațiilor de a face sau a nu face. 2.2. Obligația de a rambursa taxa pe valoarea adăugată nu este o obligație de ”a da”, dar presupune în mod cert o operațiune administrativă. Izvorul juridic al rambursării sumei de 1.104.608 lei nu este o eventuală faptă ilicită săvârșită de către autoritatea fiscală, ci dispozițiile art. 146 C. fisc. ce dau dreptul fiecărui contribuabil de a beneficia de deducerea TVA în condițiile stabilite prin lege. Într-o asemenea ipoteză, obligarea autorității la rambursarea TVA nu reprezintă repararea unor daune materiale suferite de contribuabil ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, reparare ce dă naștere unui raport juridic obligațional civil, ci doar recunoașterea dreptului pretins de acesta de a beneficia de deducerea acestei taxe, obligație izvorâtă dintr-un raport juridic de drept administrativ. Obiectul Dosarului nr. 8016/2/2010 se circumscrie ipotezei reglementate de art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ce prevede posibilitatea instanței de a obliga autoritatea fiscală la efectuarea unor operațiuni administrative, cum este și rambursarea TVA. Creanța născută în baza acestei obligații prevăzute în hotărârea judecătorească nu este o creanță civilă, ci o creanță fiscală, născută în baza unui raport material fiscal, conform art. 21 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. Dacă s-ar accepta clasificarea prezentată de prima instanță, obligația de rambursare TVA nu este o obligație de ”a da”, deoarece nu presupune transferul sau constituirea unui drept real sau de creanță. Obligația de rambursare TVA, chiar și după momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre în acest sens, presupune anumite operațiuni administrative ce trebuie efectuate de către autoritatea fiscală, conform procedurii instituite prin Ordinul nr. 263/2010. 2.

Îndeplinirea obligației de rambursare TVA născută în sarcina autorității fiscale nu poate face obiectul executării silite civile. Ca atare, singurul remediu în cazul refuzului de executare voluntară a obligației stipulate într-un titlu executoriu în materie fiscală este dat de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare ce permit amendarea conducătorului autorității fiscale și obligarea autorității la plata penalităților menționate de art. 905 C. proc. civ. 2.

Domeniul de aplicare al penalităților prevăzute de art. 905 C. proc. civ. în materia contenciosului administrativ este stabilit de dispozițiile Legii nr. 554/2004 și nu de cele ale Codului de procedură civilă. 2.

Renunțarea de către recurentă la un capăt de cerere nu poate influența soluția asupra altui capăt de cerere ce nu este accesoriu. 3. Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 03 decembrie 2014, recursul a fost admis în principiu, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. 4. Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin cererea dedusă judecății, recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 194 C. proc. civ.: 1. (i) În principal, obligarea pârâtului S.C.G., în calitate de Șef Administrație - Administrația Sectorului 5 a Finanțelor Publice, la plata unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, ca urmare a neexecutării sentinței nr. 6301 din 01 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, și ; (ii) În subsidiar, obligarea pârâtei L.U., în calitate de Șef Administrație - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, ca urmare a neexecutării sentinței anterior arătate; 2. (i) În principal, obligarea pârâtei A.F.P. Sector 5 la plata unei penalități cuprinse între 0,1 % și 1 % pe zi de întârziere, calculată prin raportare la suma de 1.107.608 lei, reprezentând valoarea obiectului obligației din cuprinsul hotărârii judecătorești neexecutate, pentru același considerent mai sus prezentat; (ii) În subsidiar, obligarea pârâtei D.G.R.F.P. București la plata unei penalități cuprinse între 0,1 % și 1 % pe zi de întârziere, calculată prin raportare la suma de 1.107.608 lei; La termenul de judecată din data de 16 decembrie 2013, recurenta-reclamantă a renunțat la judecarea capetelor de cerere având ca obiect amendarea celor doi pârâți persoane fizice. Instanța de primă jurisdicție a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, având în vedere, în esență, următoarele argumente juridice: Așa cum rezultă din textul alin. (1) al art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, procedura specială de executare instituită de acesta se aplică numai dacă prin dispozitivul hotărârii irevocabile autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. Hotărârile care cuprind alte obligații decât cele avute în vedere de dispoziția normativă anterior enunțată, cum ar fi plata de despăgubiri, se învestesc cu formulă executorie și urmează procedura de executare silită reglementată de Codul de procedură civilă. Sentința civilă nr. 6301/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, nu a stabilit în sarcina pârâților obligații de a face sau de a nu face, ci o dispoziție de anulare act, care nu implică o anumită conduită în mod suplimentar în vederea aducerii la îndeplinire, precum și o obligație de a da, oricând susceptibilă a fi executată în natură. Diferențierea făcută de acest text de lege în funcție de natura obligațiilor este justificată, obligațiile de a face sau de a nu face, obligații intuitu personae, nu pot fi aduse la îndeplinire prin constrângerea debitorului. Acțiunea reclamantei nu poate fi admisă nici în raport de dispozițiile art. 902 și următoarele C. proc. civ. De asemenea, prima instanță a avut în vedere și împrejurarea că reclamanta a renunțat la obligarea pârâților la plata amenzii. Această soluție este împărtășită de către instanța de control judiciar, deoarece a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 24 alin. (1)-(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora: „Alin. (1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”. Alin. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege. Alin. (3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate, instanța de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 C. proc. civ.” Prin sentința civilă nr. 6301 din 01 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 8016/2/2010, irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 5143 din 24 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte cererea reclamantei SC H.I. SRL în contradictoriu cu pârâții Administrația Finanțelor Publice Sector 5 și A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în sensul că s-a dispus anularea parțială a deciziei de soluționare a contestației nr. 359 din 14 decembrie 2010 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a deciziei de impunere nr. 305 din 18 decembrie 2009 emisă de Administrația Finanțelor Publice Sector 5 în ceea ce privește respingerea la rambursare a sumei de 1.104.608 lei, reprezentând TVA aferentă achiziției de imobile, dar și în sensul obligării pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 5 la rambursarea către reclamantă a TVA în cuantum de 1.104.608 lei. Din înscrisurile depuse în probațiune (f. 67-73 dosar C.A.B.) și din susținerile coroborate ale părților, Înalta Curte reține faptul că la data de 09 decembrie 2013 s-a procedat la plata în favoarea recurentei-reclamante a debitului principal în cuantum de 1.104.608 lei, motiv pentru care partea a formulat cerere de renunțare la judecarea cererii de aplicare amendă, solicitând, însă, în continuare, obligarea pârâților la plata penalităților, în condițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 905 din C. proc. civ. În primul rând, instanța de control judiciar apreciază că nu prezintă relevanță criticile recurentei expuse la pct. 2.1-2.2 din prezenta decizie, în condițiile în care, așa cum s-a precizat anterior, partea a renunțat la judecarea cererii de aplicare a amenzii procesual-administrative, ca mijloc de sancționare a conducătorului autorității publice intimate pentru refuzul de punere în executare a hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ. Penalitățile de întârziere, reglementate de alin. (3) al art. 24 din legea aflată în discuție, reprezintă tot un mijloc de constrângere pentru a obține executarea hotărârii judecătorești, ce pot fi solicitate doar împreună cu obligarea conducătorului autorității publice la plata amenzii. În al doilea rând, pentru rambursarea cu întârziere a taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 1.104.608 lei, recurenta reclamantă putea solicita obligarea debitorului la plata dobânzilor, în raport de dispozițiile art. 124 C. proc. fisc., cu respectarea procedurii reglementate de Ordinul nr. 1899/2004 emis de M.F.P. Ca atare, Înalta Curte apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 5. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.