ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 134/2015

Decizia nr. 134/2015

Asupra recursului de față:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată la data de 29 iunie 2011, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Deciziei nr. 196 din 17 mai 2011, privind soluționarea contestației sale, anularea Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. 718046 din 28 decembrie 2009 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 718045 din 28 decembrie 2009.

A susținut reclamantul, în esență, că cele reținute de organele fiscale sunt eronate, întrucât în perioada supusă verificării nu a desfășurat activități de natură a determina plata taxei pe valoarea adăugată, așa după cum rezultă din dispozițiile art. 126-127 C. fisc., dispoziții care au fost greșit interpretate de organele de inspecție fiscală.

A arătat că, numai după adoptarea H.G. nr. 1620/2009, s-au instituit normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 127 din C. fisc., iar până la adoptarea acestei hotărâri de guvern, o persoană care efectua livrări de bunuri imobile în sensul C. fisc., nu devenea persoană impozabilă. Astfel, nu s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale acționând cu bună credință.

Referitor la accesoriile obligațiilor fiscale, a susținut că nu îi sunt opozabile, deoarece nu datorează debit principal și pentru că nu a fost pus în întârziere, cu privire la debit, în mod detaliat, pe ani fiscali, fiindu-i imputat, dintr-o dată, pentru întreaga perioadă supusă inspecției.

Pârâta B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat introducerea în cauză a Administrației Publice sector 2 București, autoritate care a emis Decizia de impunere nr. 718046 din 28 decembrie 2009 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. 718045 din 28 decembrie 2009.

La data de 20 ianuarie 2012, B.E.J., C. a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei, solicitând admiterea în principiu și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Încheierea de ședință din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a încuviințat în principiu cererea de intervenție formulată de B.E.J., C.

La data de 5 martie 2012, SC D. SRL a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei, solicitând admiterea în principiu și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin aceeași cerere, a solicitat și introducerea în cauză a soției reclamantului, E., pentru opozabilitatea hotărârii.

Cererea de intervenție a SC D. SRL a fost încuviințată în principiu de instanță la termenul din 5 martie 2012.

Prin Încheierea de ședință din 19 martie 2012, Curtea de Apel București a dispus, în temeiul art. 57 C. proc. civ., introducerea în cauză a soției reclamantului, E., în calitate de intervenient în interes propriu, apreciind că este o persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

Prin sentința civilă nr. 1526 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. și intervenienta în interes propriu E. în contradictoriu cu pârâta B., a modificat, în parte, Decizia nr. 196 din 17 mai 2011 emisă de B., Decizia de impunere nr. 718046 din 28 decembrie 2009 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. 718045 din 28 decembrie 2009, în sensul că a menținut obligarea reclamantului la plata sumei de 2.765.231 lei T.V.A. calculat suplimentar și 2.173.925 lei majorări de întârziere aferente, din suma totală de 6.065.019 lei stabilită de organele de control fiscal, a respins cererile de intervenție accesorie formulate de SC D. SRL și de B.E.J., C., ca neîntemeiate, și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

A reținut instanța că, raportând tranzacțiile efectuate la dispozițiile art. 126 și art. 127 alin. (1) din C. fisc. și ale Normelor metodologice de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004, reclamantul a realizat, în cursul aceluiași an calendaristic, tranzacții din care a obținut venituri cu caracter de continuitate. Astfel, fiind persoană impozabilă, avea obligația să se înregistreze ca plătitor de T.V.A., conform art. 152 C. fisc., începând cu data de 01 octombrie 2005, data depășirii plafonului de scutire de 200.000 lei.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară, specialitatea fiscalitate, administrat în cauză, s-a reținut că diferențele rezultate între decizia emisă de organele de control și sumele stabilite în expertiză provin din faptul că la întocmirea expertizei au fost prezentate și alte documente, ce nu au fost aduse la cunoștința organelor de inspecție fiscală, precizându-se că inspectorii B. au aplicat algoritmul de calcul pentru T.V.A. colectat, atunci când în contractele de vânzare-cumpărare nu se face vorbire despre modalitatea de calcul a cotei de taxă în accepțiunea pe care Ministerul Finanțelor a impus-o și clarificat-o prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1873/2011, respectiv prin aplicarea cotei de T.V.A. la prețul din contract.

A reținut instanța de fond că dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1873/2011 nu pot fi avute în vedere perioada care a făcut obiectul inspecției fiscale fiind anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ.

Astfel, prima instanță a apreciat corectă modalitatea de calcul a T.V.A. în sarcina reclamantei, prin extragerea T.V.A. din prețul vânzării.

3.1 Reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împotriva Încheierii de ședință din data de 19 martie 2012, prin care Curtea de Apel București a dispus introducerea în cauză a soției sale, E., în calitate de intervenient în interes propriu, solicitând modificarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii cererii de introducere în cauză a acesteia.

Apreciază că nelegalitatea încheierii rezultă din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la răspunderea fiscală individuală și divizibilă, actele administrativ-fiscale fiind emise global, numai pe numele său.

Astfel, răspunderea fiscală este una individuală și, în consecință, pârâta ar fi fost datoare a emite două decizii de impunere, în măsura în care aprecia că venitul a fost înregistrat de ambii soți.

Conchide că introducerea soției sale în calitate de intervenient în interes propriu în cauză este lipsită de temei legal, atâta vreme cât aceasta nu este menționată în decizia de impunere ca și subiect fiscal în sfera T.V.A.

3.2 Împotriva sentinței nr. 1526 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâta B. și reclamantul A.

3.2.1 Prin recursul său, pârâta B. a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare a hotărârii recurate, în temeiul art. 312 alin. (6)

1

C. proc. civ., și,în subsidiar, în cazul respingerii primului motiv, modificarea în parte a sentinței și respingerea în tot a acțiunii reclamantului, ca nefondată, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ce privește primul motiv de recurs, pentru care solicită casarea cu trimitere, recurenta-pârâtă arată că, prin întâmpinare, a solicitat introducerea în cauză a Administrației Finanțelor Publice a sectorului 2 București, autoritatea care a emis Decizia de impunere nr. 718046 din 28 decembrie 2009 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. 718045 din 28 decembrie 2009, însă instanța de fond a pronunțat hotărârea doar în contradictoriu cu B.

Astfel, apreciază că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se introduce în cauză și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2 București.

Referitor la al doilea motiv de recurs, susține recurenta-pârâtă că instanța de fond a preluat eronat concluziile raportului de expertiză, fără să analizeze întâmpinarea sa și întregul probatoriu, în ansamblul său.

După ce prezintă situația de fapt și dispozițiile legale incidente, susține recurenta, în esență, că organele de inspecție fiscală au apreciat în mod corect că activitatea reclamantului, respectiv 52 de tranzacții comerciale reprezentând vânzare de construcții noi sau părți ale acestora, are caracter de continuitate, desfășurând astfel de activități economice și devenind persoană impozabilă din perspectiva T.V.A. din anul 2005.

Mai apreciază că hotărârea este nelegală și din perspectiva obligării sale la plata sumei de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat, deoarece nu s-a aflat în culpă procesuală și nu a avut o atitudine care să justifice obligarea la plata cheltuielilor. În subsidiar, solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia onorariile avocațiale pot fi micșorate în situația în care se constată că sunt nepotrivite față de valoarea pricinii ori munca îndeplinită, în opinia sa, condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinită.

3.2.2 Prin recursul său, reclamantul A. a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță în vederea citării Administrației Finanțelor Publice sector 2, și, în subsidiar, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii introductive, cu consecința anulării actelor atacate.

Precizează că primul motiv de recurs este întemeiat pe art. 304 pct. 5 și pe art. 85 C. proc. civ. și vizează judecarea fondului cauzei fără citarea Administrației Finanțelor Publice sector 2, apreciind ca obligatorie citarea organului emitent al actului administrativ în procedura contenciosului administrativ.

La al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant expune punctul său de vedere asupra textelor legale incidente și asupra sensului de interpretare a dispozițiilor art. 141 și art. 127 alin. (2) C. fisc., din perspectiva analizei sistematice, a practicii fiscale și judiciare, cu referire la lipsa incidenței legislației secundare.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor

Potrivit art. 16

1

- Introducerea în cauză a altor subiecte de drept din Legea contenciosului administrativ, „Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept.”

În cauză, veniturile avute în vedere de organele de inspecție fiscală au fost dobândite în timpul căsătoriei prin tranzacții imobiliare, această situație de fapt nefiind contestată de recurent.

Astfel, soția recurentului-reclamant, E., a fost parte la tranzacțiile imobiliare avute în vedere la calculul T.V.A. colectată, cu majorările de întârziere, chiar dacă actele administrativ-fiscale au fost întocmite numai pe numele recurentului.

Din actele dosarului rezultă că au fost verificate tranzacțiile imobiliare efectuate de soții A. și E., față de dispozițiile art. 127 alin. (9) din C. fisc. și de faptul că livrarea bunurilor deținute în devălmășie de soți nu poate fi o decizie independentă a unuia dintre soți, fiind necesare acordul și semnătura celuilalt soț pentru efectuarea livrării, iar plafonul prevăzut de art. 152 alin. (1) din C. fisc. pentru determinarea obligației înregistrare în scopuri de T.V.A. a fost analizat la nivelul valorii încasate de ambii soți în urma operațiunilor economice realizate.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a admis cererea formulată de SC D. SRL și a introdus în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu, pe E.. De altfel, având în vedere cele reținute, introducerea în cauză a soției reclamantului s-ar fi impus și din oficiu, în virtutea rolului activ al instanței, conform art. 129 C. proc. civ.

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate, fiind

întemeiate criticile recurenților vizând necesitatea citării în cauză a emitentului actului atacat.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod.

Conform prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În litigiile de contencios administrativ, este obligatorie, potrivit art. 1, art. 8 și 13 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 85 și urm. C. proc. civ., citarea emitentului actului în discuție, întrucât principiile contradictorialității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil impun a fi asigurată tuturor părților posibilitatea de a participa și de a pune concluzii în toate etapele procesuale.

Cu toate acestea, instanța de fond nu și-a manifestat rolul activ

și, implicit, nici obligația

de a stabili cadrul procesual dedus judecății în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.

De altfel, se constată că pârâta B. a solicitat, prin întâmpinare, introducerea în cauză și a emitentului Deciziei de impunere nr. 718046 din 28 decembrie 2009 și Raportului de Inspecție Fiscală nr. 718045 din 28 decembrie 2009, respectiv Administrația Finanțelor Publice sector 2 București, cerere nesoluționată de prima instanță

.

Față de dispozițiile legale citate, rezultă că, în cauză, procedând la judecarea pricinii în lipsa

Administrației Finanțelor Publice sector 2 București

, prin hotărârea pronunțată prima instanță a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., producându-i acesteia o vătămare evidentă, întrucât nu a avut posibilitatea să participe la judecată, să-și prezinte argumentele și să-și formuleze apărările, contrar principiilor amintite mai sus.

În raport cu cele reținute, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs, instanța de fond, cu ocazia rejudecării, urmând a avea în vedere și criticile formulate de recurenți cu privire la fondul cauzei.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant împotriva Încheierii din 19 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, și, în baza

art.  304 pct. 5 și art. 313 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursurile declarate de reclamant și pârâtă împotriva sentinței nr. 1526 din 30 aprilie 2012 a aceleiași instanțe, va casa hotărârea recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Încheierii din 19 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de B. și de A. împotriva sentinței nr. 1526 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.