ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3050/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3050/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.
Circumstanțele cauzei
Obiectul acțiunii
și cadrul procesual
Prin acțiunea formulată inițial la Tribunalul
Caraș Severin și înregistrată la Curtea de Apel Timișoara în urma declinării de
competență dispuse prin sentința nr. 562 din 15 octombrie 2010, reclamantul C.I.
a chemat în judecată pârâta D.G.F.P. Caraș-Severin solicitând ca, prin hotărârea
ce se va pronunța, să se anuleze
Decizia nr. 25 din 06 mai 2010 emisă de S.S.C. din
cadrul D.G.F.P. Caraș - Severin, ca fiind netemeinică și nelegală; să se anuleze
raportul de inspecție fiscală din data de 04 ianuarie 2010, înregistrat la
D.G.F.P. Caraș - Severin sub nr. 09 din 04 ianuarie 2010, prin care a fost
stabilită, în mod netemeinic și nelegal, în sarcina reclamantului, o obligație
fiscală totală în sumă de 616.788 lei, alcătuită din diferență T.V.A. aferent
anului 2008, în cuantum de 403.657 lei și obligații fiscale accesorii -
majorări de întârziere - în cuantum de 213.131 lei; să se anuleze Decizia de
impunere nr. 9 din 04 ianuarie 2010 emisă de D.G.F.P. Caraș - Severin în baza
raportului de inspecție finală sus - menționat și să se încuviințeze
suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 9 din 04 ianuarie 2010 până la
soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei acțiuni.
Hotărârea
instanței de fond
Prin sentința civilă nr.
375 din 12 septembrie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios
administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia
de impunere fiscală nr. 9 din 4 ianuarie 2010, Decizia nr. 25 din 6 mai 2010 și
raportul de inspecție fiscală privind obligarea reclamantului la plata unui
debit fiscal în sumă de 616.788 lei, a dispus suspendarea executării Deciziei de
impunere fiscală nr. 9 din 4 ianuarie 2010 și a obligat pârâta la 1.000 lei
cheltuieli de judecată față de reclamant.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit actelor fiscale
atacate, reclamantul a fost impus la plata debitului din acțiune pentru că în
anul 2008, în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentificat din 7 mai 2008,
a efectuat o singură tranzacție de vânzare-cumpărare, cu prețul de 2.124.508
lei, reprezentând vânzarea către SC C. SRL Caransebeș a două terenuri și a
construcțiilor începute și nefinalizate situate pe acestea, reprezentând
construcții pentru locuințe - construire două corpuri locuințe colective regim
p + 4M + M.
Pârâta a
constatat că reclamantul nu a figurat ca plătitor de T.V.A. până la data
controlului fiscal și a apreciat că tranzacția cu bunuri imobiliare în valoare
de totală de 2.124.508 lei, constând în vânzarea către SC C. SRL a celor două
terenuri precum și a construcțiilor începute și nefinalizate situate pe aceste
terenuri, efectuată de persoana fizică C.I., îndeplinește condițiile prevăzute
de art. 126 alin. (1) și intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea
adăugată, iar contribuabilul este persoană impozabilă potrivit prevederilor art.
127 alin. (1) și alin. (2) și prevederile pct. 3 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind
C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, date în aplicarea art. 127
alin. (2). Totodată, organele de inspecție fiscală invocă prevederile art. 141 alin.
(2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și
completările ulterioare, aplicabile în anul 2008.
În
aplicarea prevederilor art. 127 alin. (2) C. fisc., pct. 3 alin. (1) din H.G. nr.
44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fisc., a dispus
că în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către
persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor
bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi
considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată
că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu
caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc.
Potrivit
constatărilor pârâtei, reclamantul a realizat o singură operațiune de
vânzare-cumpărare, prin transmiterea a două terenuri și a construcțiilor
edificate parțial pe acestea.
Noțiunea de
activitate cu caracter de continuitate prevăzută de art. 127 alin. (2) din C.
fisc. presupune obligatoriu repetabilitatea unor asemenea tranzacții, pentru a
rezulta scopul obținerii de venituri, cerință legală neîndeplinită în cauză
prin existența unei tranzacții imobiliare unice, astfel că instanța de fond a
reținut că impunerea este nelegală.
Cu privire
la măsura de suspendare a executării deciziei de impunere fiscală conform art. 15
din Legea nr. 554/2004, instanța a considerat că este îndeplinită cerința
cazului bine justificat, pentru motivele expuse privind nelegalitatea
impunerii, a prejudiciului iminent, urmare la caracterul executoriu de drept al
creanțelor fiscale ajunse la scadență, prin raportare la situația personală a
reclamantului și a cuantumului deosebit de substanțial al debitului fiscal.
Calea de atac
exercitată
Pârâta D.G.F.P. Caraș
Severin a declarat recurs împotriva hotărârii instanței de fond, criticând-o
pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce privește
cererea de suspendare a executării actelor administrativ - fiscale, recurenta -
pârâtă a făcut o expunere a cadrului normativ ce reglementează această
instituție juridică, făcând referire la prevederile art. 14 și 15 din Legea nr.
554/2004 și ale art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., și a arătat că reclamantul nu
a făcut dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiții cerute de
legiuitor, cazul bine justificat și paguba iminentă.
Referitor la anularea
actelor fiscale, recurenta - pârâtă a prezentat, de asemenea, cadrul normativ,
citând prevederile din C. fisc., care definesc noțiunea de persoană impozabilă
în scopuri de T.V.A., operațiunile taxabile, faptul generator, exigibilitatea
taxei și obligațiile care incumbă persoanelor impozabile (art. 126, 17, 134
1
,
134
2
, 141, 147
1
, 150,153) și normele metodologice
corespunzătoare.
Recurenta - pârâtă a menționat,
totodată, punctul de vedere obținut de la D.G.M.F.I.A.C. din cadrul A.N.A.F. și
a arătat că toate aceste argumente fac ca susținerea reclamantului, în sensul
că vânzarea bunurilor imobile s-a realizat printr-o singură operațiune, fără
caracter de continuitate, să nu poată fi reținută în soluționarea favorabilă a
cauzei, iar obligația înregistrării în scop de T.V.A. intervine în momentul manifestării
intenției de a desfășura operațiuni taxabile, iar nu după derularea tranzacției
imobiliare.
În fine, autoritatea fiscală
a arătat că majorările de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată
stabilită suplimentar au fost calculate corect, potrivit prevederilor art. 120 alin.
(2) C. proc. fisc.
Apărările intimatului
Prin întâmpinarea
depusă la dosar, intimatul - reclamant a solicitat respingerea recursului ca
nefondat, arătând că motivele invocate de recurenta - pârâtă sunt lipsite de
temei pentru ambele aspecte abordate.
Astfel, în ceea ce
privește suspendarea executării deciziei de impunere, a arătat că prevederile
art. 14 și 15, raportate la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004,
cazul bine justificat decurgând din faptul că însăși autoritatea fiscală
emitentă a solicitat un punct de vedere pentru clarificarea situației de la forul
ierarhic superior, iar paguba iminentă constă în faptul că executarea silită a
fost deja demarată, iar cuantumul mare al debitului supus executării i-ar
afecta în mod grav patrimoniul.
Legat de fondul
litigiului, intimatul - reclamant a subliniat, în esență, lipsa caracterului de
continuitate al operațiunii de înstrăinare a imobilelor, și a arătat că dezlegarea
speței nu se poate întemeia doar pe interpretarea făcută de A.N.A.F., prin
serviciile sale de specialitate, ci pe propria interpretare pe care instanța de
judecată o dă prevederilor legale aplicabile.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin
prisma motivelor invocate de recurenta - pârâtă și a prevederilor aer. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Argumente de fapt
și de drept relevante
Debitul fiscal supus
contestării în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută
în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., după parcurgerea procedurii administrative
reglementate în art. 205 și următoarele din același cod, constă în suma de 616.788
lei, compusă din taxă pe valoarea adăugată aferentă unei tranzacții imobiliare efectuate
în anul 2008, cu majorări de întârziere aferente.
Faptul generator al
obligației impuse de recurenta - pârâtă rezidă în înstrăinarea a două terenuri învecinate,
în suprafață de 482 mp și respectiv 752 mp, situate pe str. B. și înscrise în
C.F. Chișoda, împreună cu construcțiile începute și nefinalizate, situate pe
aceste terenuri.
Vânzarea - cumpărare
a fost efectuată printr-un singur act juridic, contractul autentificat din 07
mai 2008 la B.N.P., M.L., Timișoara, intervenit între reclamantul C.I. și soția
sa, C.C., în calitate de vânzători, și SC C. SRL, în calitate de cumpărătoare,
cu prețul de 2.124.508 lei.
Analizând criticile
formulate de recurenta pârâtă în raport cu baza factuală astfel descrisă,
Înalta Curte constată că sentința atacată reflectă interpretarea și aplicarea
corectă a prevederilor legale precum și evaluarea adecvată a materialului probator,
instanța de fond ajungând la concluzia corectă că unica tranzacție imobiliară efectuată
de reclamant nu prezintă caracterul de continuitate prevăzut în art. 127 (1) -
(2) C. fisc. drept criteriu pentru definirea noțiunii de „persoană impozabilă”
în scopuri de T.V.A. și a noțiunii de „activitate economică”.
Instanța de control
judiciar împărtășește această concluzie, reținând că art. 126 alin. (1) literele
c) și d) din C. fisc. instituie, printre condițiile care trebuie îndeplinite
cumulativ pentru stabilirea operațiunilor impozabile în România, aceea ca
livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să fie realizată de o persoană
impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), și să rezulte din una
dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).
În temeiul art. 127 alin.
(1) din C. fisc., este considerată persoană impozabilă orice persoană care
desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități
economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau
rezultatul acestei activități, iar alineatul (2) include în categoria activităților
economice exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de
venituri cu caracter de continuitate.
Autoritatea fiscală a
identificat corect normele juridice aplicabile raportului dedus judecății, dar nu
a explicat în mod convingător care ar fi temeiurile, desprinse din legislația în
vigoare la data operațiunii de înstrăinare a imobilelor, ce ar justifica calificarea
acesteia drept activitate economică, având caracter de continuitate.
Singurul argument în
acest sens a fost referirea la conținutul art. 141 alin. (2) lit. f) din C.
fisc., care prevede scutirea de taxă pe valoarea adăugată pentru livrarea, de
către orice persoană, a terenurilor și construcțiilor, cu excepția livrării
unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren în construcție.
Or, în condițiile în
care, după cum rezultă din textul menționat, regula în materia livrării de
construcții și terenuri o constituie scutirea de T.V.A. (scutire în raport cu
obiectul operațiunii), norma de excepție cuprinsă în teza a II-a a art. 141 alin.
(2) lit. f) C. fisc. nu poate fi aplicată izolat, ruptă din context, fără a fi
corelată cu prevederile art. 127 C. fisc., care definesc persoana impozabilă.
Acesta este, de
altfel, și interpretarea stabilită prin pct. 37 alin. (5) din Normele metodologice
de aplicare a art. 141 alin. (2) din C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în
forma în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2008:
„Excepția prevăzută
la art. 141 alin (2), lit. f) din C. fisc. se aplică numai în cazul persoanelor
care devin impozabile în sensul art. 127 din C. fisc. pentru livrarea de
construcții noi, de părți ale acestora sau de terenuri construibile”.
Nici prevederile art.
153 din C. fisc., astfel cum au fost explicitate, în vederea punerii în
executare, prin pct. 66 alin. (1) și (2) din Normele metodologice, nu pot
fi interpretate în sensul indicat de recurenta - pârâtă, pentru că obligația de
înregistrare în scopuri de T.V.A. ia naștere doar cu privire la activitatea
economică pe care o realizează ori intenționează să o realizeze persoana
impozabilă, deci tot în raport cu îndeplinirea cerințelor cuprinse în art. 126
și 127 din C. fisc.
Critica referitoare
la aplicarea art. 120 alin. (2) C. proc. fisc. pentru majorările de întârziere nu
se mai impune a fi analizată, pentru că debitul accesoriu nu poate avea o
existență de sine stătătoare în raport cu debitul principal, corect anulat de
instanță.
În ceea ce privește suspendarea
executării deciziei de impunere, Înalta Curte constată că această măsură provizorie,
dispusă de instanța de fond prin aplicarea judicioasă a prevederilor art. 14-15
din Legea nr. 554/2004 în raport cu circumstanțele cauzei, a avut o durată limitată
în timp până la soluționarea irevocabilă acțiunii în anulare, astfel că o
analiză detaliată în recurs a devenit de prisos.
Temeiul de drept
al soluției adoptate în recurs
Având în vedere toate
considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta
Curte va respinge recursul declarat în considerarea prevederilor art. 14 alin. (4)
și art. 20 din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de D.G.F.P. Caraș - Severin, împotriva sentinței civile nr. 375 din 12 septembrie
2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 15 iunie 2012.