ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 288/2018

Decizia nr. 288/2018 Asupra contestației în anulare constată următoarele: Prin Decizia nr. 1801 din 15 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 832A din 8 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Instanța supremă a statuat în sensul că vor face obiectul analizei doar criticile de nelegalitate care vizează aplicarea și interpretarea greșită de către curtea de apel a normelor de drept material care reglementează începutul curgerii termenului de prescripție extinctiva în materia răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea sunt reglementate de prevederile Decretului nr. 167/1958.

Aceasta având în vedere că din conținutul cererii de chemare în judecată a reieșit că reclamantul A. nu a invocat aspecte care să vizeze încălcarea dreptului la consiliere și la informare cu privire la consecințele tratamentului medical la care a fost supus, neputând astfel, în condiții de legalitate, fără eludarea art. 204 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, ca instanța ierarhic superioară să aibă posibilitatea analizei aplicării și interpretării greșite a acestora. Procedând în continuare la analiza prescripției dreptului la acțiune, al cărei sediu este reglementat de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța de recurs a constatat că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la peste 3 ani de la momentul de la care, cel mai târziu, reclamantul trebuia și putea să cunoască atât paguba cât și pe autorul acesteia.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare A., întemeiată pe prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. civ. A arătat că singurul organ abilitat a se pronunța asupra cauzei, evoluției și diagnosticului bolii, precum și asupra momentului la care acesta a fost cunoscut, este Institutul de expertiză medico-legal. Înalta Curte constată inadmisibilitatea cererii, în considerarea argumentelor ce succed: Art. 504 C. proc. civ. reglementează condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare, stipulând la alin. (2), invocat de contestator ca temei al demersului judiciar, în sensul că poate fi primită contestația în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părții, a fost respins fără a fi cercetat în fond.

Fiind o cale extraordinară de atac, contestația în anulare poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă. Or, în cauză, deși invocă temeiul prevăzut la art. 504 alin. (2) C. proc. civ., contestatorul nu formulează motive în sensul cerut de respectivul text de lege, neputând fi astfel identificate cerințele legale. Referitor la nepronunțarea instanței de recurs asupra motivelor referitoare la dreptul la informare, se constată că Înalta Curte, prin decizia atacată, a statuat foarte clar că acestea nu pot face obiectul analizei în raport de conținutul cererii de chemare în judecată. Așadar, raportând contestația în anulare la cerințele impuse de dispozițiile art. 504 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, aceste condiții nu sunt îndeplinite, astfel încât cererea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. În ceea ce privește cheltuielile avansate de stat. referitoare la onorariul de avocat și taxa judiciară de timbru, acestea rămân în sarcina acestuia, potrivit dispozițiilor cuprinse la art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1801 din 15 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2018. Procesat de GGC - NN