ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2450/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea depusă la poșta română la 02.06.2020 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț – sectia Civilă la 20.07.2020, sub nr. x/2020, reclamatul A. S.R.L., în contradictoriu cu pârât B. S.R.L., a solicitat obligarea acestuia la:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1516 și urm. C. civ.

Prin precizarea depusă la 19.08.2020, reclamantul a arătat că valoarea penalităților de întârziere pe care le solicită este de 1.171.421,4 RON, calculate până la 17 august 2020.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării capătului 2 de cerere, excepția prescripției dreptului material la acțiune, atât cu privire la debitul solicitat, cât și cu privire la penalități, iar în situația respingerii excepțiilor invocate a solicitat respingerea cererii ca nefondată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La 28.01.2021, reclamantul a depus o cerere de completare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat, cu privire la restituirea sumei de 24.448 RON că aceasta a fost încasată în baza contractului nr. x/26.05.2014 având ca obiect lucrarea "Amenajare zona depozit deșeuri menajere Roman - lucrări de construcții și furnizare montaj materiale" și a contractului nr. x/20.08.2014 având ca obiect "Amenajare banchetă pentru asigurarea taluzului în vecinătatea râului Moldova - lucrări de construcții și furnizare montaj materiale" încheiate între părți.

Prin sentința civilă nr. 228 din 28 ianuarie 2021, Judecătoria Piatra Neamț – secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Neamț.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 23.02.2021, sub același număr unic, respectiv nr. 5860/279/2020.

Prin sentința civilă nr. 478/C din 29 iunie 2022, Tribunalul Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L., având ca obiect pretenții, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A. S.R.L., prin administrator judiciar C..

Prin decizia nr. 115/2023 din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă a respins apelul promovat de apelantul-reclamant A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva sentinței civile nr. 478/C/29.06.2022, pronunțate de Tribunalul Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurentul-reclamant a făcut o prezentare a celor reținute de instanța de apel în considerentele deciziei recurate.

Printr-o primă critică, după redarea dispozițiilor art. 476 C. proc. civ., autorul căii extraordinare de atac a afirmat că instanța de apel trebuia să se pronunțe prin raportare la toate motivele și probele administrate pe fondul cauzei, nu numai la motivele arătate în cererea de apel.

În continuare, a susținut că nu se poate reține faptul că și-a întemeiat acțiunea pe instituția plății nedatorate, în contextul în care acesta, cu bună-credință, a achitat intimatului-pârât inclusiv cantitățile de materiale arătate în decizia Curții de Conturi (nr. 28/2015), fiind îndreptățit la restituirea sumelor achitate în plus acesteia.

Titularul recursului a punctat că, prin acțiunea formulată, a avut în vedere restabilirea echilibrului patrimonial între părțile din proces, intimatul încasând și mărindu-și patrimoniul în detrimentul acestuia în cadrul raportului contractual existent, prin încasarea contravalorii unor materiale nelivrate, conform constatărilor Curții de Conturi.

În acest context, a învederat că raporturile dintre părți se situează în sfera răspunderii civile contractuale, vina debitorului pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligației asumate prin convenția de prestări servicii fiind prezumată.

A subliniat că, în demersul său procesual, a invocat aplicabilitatea dispozițiilor art. 1270 alin. (1), (15)16 și urm., 1535 alin. (1) C. civ. și a învederat faptul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, iar faptul că instanța de fond a înțeles greșit temeiul juridic al acțiunii nu constituie un argument în menținerea unei hotărâri greșit motivate, instanța de apel având rolul de a o corecta.

În continuare, a arătat că motivele de apel au cuprins argumente aduse pe fondul cauzei, fiind criticate și reținerile instanței de fond în ce privește aplicabilitatea deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii și modalitatea de calcul al termenului de prescripție și data la care s-a raportat tribunalul.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel se contrazice, întrucât reține, pe de o parte, că acesta a susținut faptul că, la momentul efectuării plăților către pârât (13.08.2014, respectiv 09.01.2015, conform concluziilor expertului contabil) nu a știut că plățile nu erau datorate, probatoriul administrat în cauză nedovedind contrariul, iar pe de altă parte, a neglijat faptul că probatoriul administrat era în favoarea acestuia.

De asemenea, a precizat că instanța de apel a reluat susținerile instanței de fond referitoare la aplicabilitatea deciziei pronunțate în interesul legii, considerând că data de la care acesta ar fi trebuit să cunoască caracterul incorect al lucrărilor efectuate era data încheierii procesului-verbal de recepție finală a lucrărilor, respectiv 29.10.2015.

În altă ordine de idei, a arătat că prejudiciul, în cuantum de 24.448 RON, a fost contestat și, chemat fiind în judecată de către Municipiul Roman, a fost acord cu încheierea tranzacției conform sentinței civile nr. 2107/26.09.2017, având în vedere că prin sentința civilă nr. 504/C/25.06.2016, pronunțată de Tribunalul Neamț – secția a II-a Civilă, definitivă la 04.04.2017 (conform deciziei civile nr. 453 pronunțate de Curtea de Apel Bacău), măsurile dispuse la punctul 10 din decizia Curții de Conturi au fost reținute ca fiind legale.

Întrucât prejudiciul a fost statuat prin hotărâri rămase definitive, din punctul de vedere al recurentului, dreptul de a cere restituirea prestațiilor curge de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2107/26.09.2017 și nu de la data la care au fost executate obligațiile de către pârât sau, așa cum a reținut instanța de apel, de la data încheierii procesului-verbal de recepție finală, respectiv 29.10.2015.

Totodată, a susținut că, opus celor reținute de instanțele devolutive, decizia nr. 19/2019 nu este aplicabilă, în considerentele acesteia fiind analizat momentul de la curge termenul de prescripție în cazul plății nedatorate or, în cauză, raporturile juridice civile sunt contractuale, temeiul de drept al acțiunii fiind răspunderea civilă contractuală. În consecință, a precizat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2528 alin. (2) C. civ.

În raport de reținerile instanței de apel conform cărora, pentru calculul termenului de prescripție nu este posibil să se raporteze la existența unei hotărâri judecătorești definitive, întrucât legea nu prevede, a precizat că acestea sunt eronate, întrucât dacă s-ar aplica acest raționament, nu s-ar mai putea pune problema existenței unor litigii izvorâte din raporturi comerciale unde s-ar putea constata prejudicii ulterior încheierii raporturilor contractuale, dar izvorâte din acestea și constatate prin hotărâri judecătorești.

Cu privire la calculul termenului de prescripție a solicitat a se observa că, în perioada 15 martie 2020 – 15 mai 2020, prin decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, a fost instituită starea de urgență, prelungită apoi prin decretul nr. 240/2020, iar potrivit art. 41 din decretul nr. 195/2020, "Prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile.".

Urmare a O.U.G. nr. 70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de 15 mai 2020, în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educației naționale nr. 1/2011, precum și a altor acte normative, și a încetării stării de urgență, a susținut că termenul ar fi început să curgă după data de 15 mai 2020.

A punctat că, potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/2020, judecarea proceselor civile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), a fost suspendată de plin drept pe durata stării de urgență instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop.

Tot ca efect al suspendării, prin raportare la instituția stării de urgență, a precizat că ar fi aplicabile dispozițiile din materia suspendării prescripției, respectiv prevederile art. 2534, 2535 C. civ.

Mai exact, a precizat că prescripția nu se va socoti împlinită mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când starea de urgență - cauza de suspendare - a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la data încetării stării de urgență. A conchis că, în cauză, ne aflam în prezenta prescripților de 3 ani, expirarea termenului fiind de 6 luni.

În fine, a reiterat solicitarea de admitere a recursului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483, 486 și urm. C. proc. civ., fiind invocate cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât B. S.R.L. la 03 iulie 2023, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Prin rezoluția din 18 septembrie 2023 s-a fixat termen în ședință publică la 21 noiembrie 2023, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurentul-reclamant, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de nelegalitate, se susține încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor procedurale privind caracterul devolutiv al apelului, mai precis a dispozițiilor art. 476 C. proc. civ., recurentul considerând că instanța de control trebuia să se pronunțe prin raportare la toate motivele și probele administrate în fond, nu doar pe motivele arătate în cererea de apel.

De asemenea, se susține că în mod greșit instanțele devolutive au apreciat că temeiul juridic al acțiunii l-a reprezentat instituția plății nedatorate și, pe cale de consecință faptul că, în cauză, ar fi aplicabile cele statuate prin decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursului în interesul legii.

Criticile, astfel formulate, au fost încadrate de recurent în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă, având în vedere că, în realitate, autorul prezentului demers judiciar susține încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor procedurale de natură a atrage sancțiunea nulității actului de procedură, acestea se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestui motiv.

Astfel, criticile referitoare la încălcarea efectului devolutiv al apelului nu pot fi primite.

Înalta Curte reține că art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Altfel spus, dacă hotărârea primei instanțe a fost atacată doar parțial, ceea ce nu a fost supus apelului dobândește autoritate de lucru judecat, iar instanța de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părțile care nu au promovat apel.

Numai în situația în care apelantul nu precizează că limitează efectul devolutiv al apelului la anumite soluții din dispozitivul hotărârii primei instanțe ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel, devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză, pentru toate problemele de fapt și de drept deduse judecății în fața primei instanțe.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Plecând de la aceste considerații și ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel fiind contestată soluția pronunțată de instanța de fond de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind prescris dreptul material la acțiune, fără a fi aduse critici concrete referitoare la temeiul juridic al acțiunii reținut de instanța de fond.

Verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța de control, în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. și a motivelor de apel formulate de apelantul-reclamant, a analizat cererea în raport de cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost înțeleasă de prima instanță, având în vedere că prin memoriul de apel nu s-au formulat critici cu privire la temeiul juridic al acțiunii, astfel cum a fost reținut de tribunal. Totodată, instanța de control a învederat că, prin chiar motivele cererii de apel, reclamantul a arătat în mod expres că suma solicitată prin acțiune reprezintă sume încasate și nedatorate.

Instanța supremă observă că, inclusiv prin cererea de recurs, recurentul-reclamant afirmă că motivele de apel au cuprins argumente aduse pe fondul cauzei, fiind criticate reținerile instanței de fond numai cu privire la aplicabilitatea deciziei pronunțate în interesul legii nr. 19/2019, respectiv la modalitatea de a calcula termenul de prescripție și data la care instanța de fond s-a raportat.

Având în vedere că temeiului juridic al acțiunii reținut de instanța de fond nu a făcut obiectul cererii de apel, Înalta Curte constată că acest aspect a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel că instanța de control în mod legal a procedat la analiza cererii de apel prin raportare la instituția plății nedatorate și a examinat, în continuare, susținerile apelantului-reclamant din motivele de apel.

În consecință, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat sentința recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 477–479 C. proc. civ., așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant reproșează instanței de apel faptul că, asemenea instanței de fond, a conferit aplicabilitate deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, deși restituirea sumelor încasate în plus de către intimatul-pârât ar avea drept temei juridic răspunderea civilă contractuală și nu instituția plății nedatorate.

Această critică nu poate fi primită în raport cu prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, în cauză, se impunea dezlegarea de principiu oferită prin decizia nr. 19/2019, privind măsura în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot sau nu influența momentul de început a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit.

Dezlegarea interesa direct apelul, din moment ce demersul judiciar având ca obiect obligarea pârâtului la rambursarea sumei de 24.448 RON reprezentând sume încasate și nedatorate, a avut la bază constatările auditorilor Camerei de Conturi Neamț, cuprinse în decizia nr. 28/22.07.2015.

Reținând că temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de instituția plății nedatorate, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a conferit aplicabilitate deciziei pronunțate în interesul legii, prin care instanța supremă a analizat data de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în cazul plăților nedatorate.

Prin decizia nr. 19/2019 instanța supremă a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea realizată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece un astfel de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, care au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către entitatea supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

S-a statuat, astfel, că izvorul obligației nu este actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

Aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări de drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii, instanța supremă constată, în acord cu instanțele devolutive, că decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii este aplicabilă și în speța de față.

Câtă vreme chestiunea de drept este aceeași, circumstanțele concrete ale speței, învederate de recurent, devin lipsite de relevanță, neputând conduce la o soluție contrară.

Este fără putere de tăgadă că izvorul obligației de restituire aflate în sarcina pârâtului, ca urmare a încasării unor plăți nedatorate, nu îl poate reprezenta data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești, întrucât momentul declanșării prescripției nu poate depinde de un eveniment viitor, incert, și nici de conduita uneia din părți sau a unui terț.

Referitor la susținerea titularului căii de atac, potrivit căreia instanța de apel se contrazice, întrucât reține, pe de o parte, că, la momentul efectuării plăților către pârât, 13.04.2014, respectiv 09.01.2015, nu a stiut că acestea nu erau datorate, probatoriul administrat nedovedind contrariul, iar pe de altă parte, nesocotește faptul că probatoriul era în favoarea acestuia, Înalta Curte reține că aceasta nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

În ipoteza invocării unor motive contradictorii, este necesar a se indica o eventuală contradicție între considerentele hotărârii și dispozitiv sau o contradicție între considerente, în sensul că, dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată or, în cauză, nu se invocă o astfel de contradicție.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de recurent vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, mai precis, a dispozițiilor art. 2528 alin. (2) C. civ.

Susține recurentul că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este marcat de data la care a fost obligat, conform sentinței civile nr. 2107/26.09.2017, să achite către Municipiul Roman valoarea prejudiciului creat de către intimatul-pârât.

Criticile nu pot fi reținute.

Stabilind situația de fapt, a cărei reevaluare nu este posibilă în recurs, instanța de apel a reținut că dreptul subiectiv civil pretins de reclamant, constând în rambursarea plăților nedatorate, realizate la 13.08.2014, respectiv 09.01.2015, a luat naștere cel târziu la 29.10.2015, când s-a încheiat procesul-verbal de recepție finală a lucrărilor și când, recurenta, prin verificările efectuate la epoca recepției, putea constata dacă plățile efectuate aveau corespondent în lucrările efectuate de intimată.

Înalta Curte constată că, deși se invocă aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor C. civ., referitoare la instituția prescripției extinctive, în realitate, sub aparența aplicării greșite a legii, autorul căii de atac critică decizia curții de apel din perspectiva stabilirii în concret a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Practic, recurentul-reclamant încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, respectiv că ar coincide cu data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2107/26.09.2016, pronunțate de Judecătoria Roman în dosarul nr. x/2016, prin care instanța a luat act de tranzacția intervenită între Municipiul Roman (reclamant) și A. S.R.L. (pârât), acesta din urmă fiind de acord să plătească Municipiului Roman suma în cuantum de 24.480 RON.

Or, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, în cazul pretențiilor izvorâte din plata nedatorată, cu consecința producerii unui prejudiciu în patrimoniul acestuia, a momentului în care a cunoscut sau trebuia să cunoască, după împrejurări paguba și persoana responsabilă de prejudiciu, reprezintă circumstanțe de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanțelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt astfel stabilite.

În consecință, susținerile recurentului, în acord cu care prescripția dreptului său material la acțiune ar fi început să curgă, cel mai devreme, de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2107/26.09.2016, nu pot fi analizate de instanța de recurs, deoarece nu constituie aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

Fiind în discuție aspecte ce țin de temeinicia hotărârii pronunțate, chiar dacă, formal, au fost întemeiate pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 483 alin. (3) din același cod limitează controlul instanței de recurs la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv la un control de legalitate, nu și de temeinicie.

Reținând, așadar, că termenul de prescripției extinctivă de 3 ani a început să curgă cel târziu la 29.10.2015, când s-a încheiat procesul-verbal de recepție finală a lucrărilor, respectiv faptul că acesta s-a împlinit cel târziu la 29.10.2018, cu mai bine de 1 an înainte de formularea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte relevă că nu se mai impunea a fi analizate de către instanța de apel aspectele referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 2534, 2535 C. civ. privind efectele suspendării prescripției, în raport de faptul că în perioada 15 martie – 15 mai 2020, în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea virusului SARS-CoV-2, pe teritoriul țării a fost instituită starea de urgență, deoarece eventuala suspendare a cursului prescripției putea interveni numai în măsura în care, la data ivirii cazului de suspendare, termenul nu ar fi fost deja împlinit anterior.

Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L., prin administrator judiciar "C." S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 115/2023 din 10 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L., prin administrator judiciar "C." S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 115/2023 din 10 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.