ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 595/2018
Asupra
conflictului de față, reține următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a conflicte
de muncă și asigurări sociale, la data de 4 mai 2017, reclamanta
A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata drepturilor salariale nete
pentru lunile ianuarie, august și septembrie 2016, să fie
obligată pârâta la plata echivalentului în bani a 14 zile de concediu de
odihnă neefectuate, precum și la plata sporului de 100% pentru munca
prestată în ziua de 20 iunie 2016 (a doua zi de Rusalii) și să
fie obligată pârâta la plata drepturilor bănești
corespunzătoare celor 1.344 ore suplimentare prestate în perioada 10
noiembrie 2014 -19 septembrie 2016, inclusiv sporul de 75%, cu cheltuieli de
judecată.
Prin
sentința nr. 6200 din 20 septembrie 2017, Tribunalul București, secția
a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis
excepția necompetenței teritoriale a Tribunalul București, secția
a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, și a
declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
Dolj.
În motivare,
tribunalul a reținut incidența art. 269 alin. (2) C. muncii și a
art. 210 din Legea nr. 62/2011, precum și împrejurarea că, la data
formulării cererii de chemare în judecată, între părți nu
mai existau raporturi de muncă.
Instanța
a avut în vedere că, potrivit textelor de lege mai sus citate, competența
teritorială este exclusivă, iar instanța competentă
potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul
Dolj, de vreme ce domiciliul reclamantei este situat în județul Dolj.
Învestit prin
declinare, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și
asigurări sociale, a pronunțat sentința civilă nr. 4179 din
data de 12 decembrie 2017, prin care a admis excepția necompetenței
teritoriale invocată din oficiu, a declinat competența de
soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, secția
a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat
ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei
și înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție
a României în vederea soluționării conflictului de
competență.
În motivare,
a reținut că, din interpretarea prevederilor legale invocate de
instanța anterioară, a reieșit că reclamantul are
posibilitatea de a alege, în cazul promovării unei cereri în materia
dreptului muncii, între instanța în a cărei rază
teritorială are fie domiciliul, fie reședința sau locul de
muncă.
Tribunalul a
arătat că, în speța de față, reclamanta A. a introdus
acțiunea pe rolul Tribunalului București, deoarece locul său de
muncă a fost în București, aspect confirmat și de înscrisurile
depuse la dosar. În acest sens, angajatorii reclamantei, SC B. SRL, SC C. SRL
și SC D. SRL, au funcționat în București. De asemenea, în
prezent reclamanta desfășoară raporturi de muncă la un alt
angajator, tot în București.
Instanța
a arătat și că, din interpretarea sistematică a
prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale
art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011,
rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca
obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una
alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul,
fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face
alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
Așadar,
prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul
București, reclamanta a învestit în mod legal această instanța,
fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia.
Cu privire la
conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a
fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1)
C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 269 C. muncii, (1) Judecarea conflictelor de muncă
este de competența instanțelor judecătorești, stabilite
potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1)
se adresează instanței competente în a cărei circumscripție
reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz,
sediul.(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C.
proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi
formulată la instanța competentă pentru oricare dintre
reclamanți”.
De asemenea,
conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social ,,Cererile
referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se
adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are
domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”
Art. 216 din
același act normativ prevede că: ,,Dispozițiile prezentei legi
referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de
muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C.
proc. civ.”
Astfel,
conform art. 116 C. proc. civ. „Reclamantul are alegerea între mai multe
instanțe deopotrivă competente”.
Așadar,
din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor
legale redate, reiese că, în materia litigiilor de muncă, legiuitorul
a reglementat o competență teritorială alternativă, în
favoarea instanței în circumscripția căreia se află, la
data sesizării instanței, domiciliul sau locul de muncă al
reclamantului, alegerea între instanțele deopotrivă competentă
aparținând în exclusivitate reclamantului.
În cauza de
față, se reține că prin cererea adresată și
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a
conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A. a
solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL să îi plătească drepturile
salariale nete pentru lunile ianuarie, august și septembrie 2016, să
fie obligată pârâta să plătească echivalentul în bani a 14
zile de concediu de odihnă neefectuate, precum și sporul de 100%
pentru munca prestată în ziua de 20 iunie 2016 (a doua zi de Rusalii)
și să fie obligată pârâta la plata drepturilor bănești
corespunzătoare celor 1.344 ore suplimentare prestate în perioada 10
noiembrie 2014 - 19 septembrie 2016, inclusiv sporul de 75%, cu cheltuieli de
judecată.
Raportat la
obiectul său, litigiul face parte din categoria celor date de lege în
competența jurisdicției muncii, astfel cum este definită de art.
266 C. muncii.
Înalta Curte
reține că, în aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011,
oricare dintre instanțele în circumscripția cărora își avea
domiciliul sau locul de muncă reclamanta, respectiv Tribunalul
București și Tribunalul Dolj, erau deopotrivă competente în soluționarea
cauzei, reclamanta având alegerea între aceste instanțe deopotrivă
competente.
Prin
depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București,
reclamanta a învestit în mod legal această instanță, fixând în
mod definitiv competența în favoarea acesteia.
Așa cum
s-a reținut mai sus, competența teritorială în materia
litigiilor de muncă nu este una exclusivă, ci una alternativă.
Pentru
considerentele arătate Înalta Curte va stabili competența de soluționare
a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în
contradictoriu SC B. SRL, în favoarea Tribunalului București, secția a
VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, ca primă instanță competentă sesizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎNNUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește
competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului
București, secția a VIII-a conflicte de muncă și
asigurări sociale
.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.