ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2018

Decizia nr. 595/2018 Asupra conflictului de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 4 mai 2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata drepturilor salariale nete pentru lunile ianuarie, august și septembrie 2016, să fie obligată pârâta la plata echivalentului în bani a 14 zile de concediu de odihnă neefectuate, precum și la plata sporului de 100% pentru munca prestată în ziua de 20 iunie 2016 (a doua zi de Rusalii) și să fie obligată pârâta la plata drepturilor bănești corespunzătoare celor 1.344 ore suplimentare prestate în perioada 10 noiembrie 2014 -19 septembrie 2016, inclusiv sporul de 75%, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 6200 din 20 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. În motivare, tribunalul a reținut incidența art. 269 alin. (2) C. muncii și a art. 210 din Legea nr. 62/2011, precum și împrejurarea că, la data formulării cererii de chemare în judecată, între părți nu mai existau raporturi de muncă. Instanța a avut în vedere că, potrivit textelor de lege mai sus citate, competența teritorială este exclusivă, iar instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Dolj, de vreme ce domiciliul reclamantei este situat în județul Dolj.

Învestit prin declinare, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat sentința civilă nr. 4179 din data de 12 decembrie 2017, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție a României în vederea soluționării conflictului de competență. În motivare, a reținut că, din interpretarea prevederilor legale invocate de instanța anterioară, a reieșit că reclamantul are posibilitatea de a alege, în cazul promovării unei cereri în materia dreptului muncii, între instanța în a cărei rază teritorială are fie domiciliul, fie reședința sau locul de muncă.

Tribunalul a arătat că, în speța de față, reclamanta A. a introdus acțiunea pe rolul Tribunalului București, deoarece locul său de muncă a fost în București, aspect confirmat și de înscrisurile depuse la dosar. În acest sens, angajatorii reclamantei, SC B. SRL, SC C. SRL și SC D. SRL, au funcționat în București. De asemenea, în prezent reclamanta desfășoară raporturi de muncă la un alt angajator, tot în București. Instanța a arătat și că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Așadar, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamanta a învestit în mod legal această instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 269 C. muncii, (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc.

civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți”. De asemenea, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social ,,Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.” Art. 216 din același act normativ prevede că: ,,Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.” Astfel, conform art. 116 C. proc. civ. „Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”.

Așadar, din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor legale redate, reiese că, în materia litigiilor de muncă, legiuitorul a reglementat o competență teritorială alternativă, în favoarea instanței în circumscripția căreia se află, la data sesizării instanței, domiciliul sau locul de muncă al reclamantului, alegerea între instanțele deopotrivă competentă aparținând în exclusivitate reclamantului.

În cauza de față, se reține că prin cererea adresată și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL să îi plătească drepturile salariale nete pentru lunile ianuarie, august și septembrie 2016, să fie obligată pârâta să plătească echivalentul în bani a 14 zile de concediu de odihnă neefectuate, precum și sporul de 100% pentru munca prestată în ziua de 20 iunie 2016 (a doua zi de Rusalii) și să fie obligată pârâta la plata drepturilor bănești corespunzătoare celor 1.344 ore suplimentare prestate în perioada 10 noiembrie 2014 - 19 septembrie 2016, inclusiv sporul de 75%, cu cheltuieli de judecată.

Raportat la obiectul său, litigiul face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției muncii, astfel cum este definită de art. 266 C. muncii. Înalta Curte reține că, în aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, oricare dintre instanțele în circumscripția cărora își avea domiciliul sau locul de muncă reclamanta, respectiv Tribunalul București și Tribunalul Dolj, erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei, reclamanta având alegerea între aceste instanțe deopotrivă competente. Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamanta a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia.

Așa cum s-a reținut mai sus, competența teritorială în materia litigiilor de muncă nu este una exclusivă, ci una alternativă. Pentru considerentele arătate Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu SC B. SRL, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, ca primă instanță competentă sesizată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎNNUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale . Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.