ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5335/2018

HOTĂRÂRE

12.12.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5335/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 12 decembrie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.-D, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să oblige pârâta la plata drepturilor salariale restante în cuantum de 8.142 RON, reprezentând contravaloarea salariilor restante pe anii 2016-2017 stabilite prin contractul individual de muncă, la plata drepturilor bănești reprezentând sporul salarial pentru zilele lucrate sâmbăta și duminica, zilele de sărbători legale pe anii 2016-2017, sume actualizate la zi din momentul datorării și până la plata efectivă și obligarea la plata sumei de 3000 euro, constând în deplasări, considerate ca "timp de lucru", pe anul 2017.

Prin sentința civilă nr. 1476 din 17 mai 2018, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L.-D, în favoarea Tribunalului Suceava.

Instanța a reținut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, iar din cererea de chemare în judecată rezultă că domiciliul reclamantei se află în jud. Suceava.

Așadar, în litigiile de muncă competența teritorială este exclusivă și se raportează la domiciliul reclamantului iar nu al mandatarului acestuia.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 noul C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul/reședința reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

La stabilirea competenței teritoriale legiuitorul a avut în vedere locul unde reclamantul locuiește efectiv, textul legii făcând referire atât la domiciliu, cât și la reședință tocmai în acest sens. Astfel, Înalta Curte a precizat că prin "domiciliu" în sens procesual se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește, nefiind vorba de o competență alternativă în sensul de domiciliu sau reședință.

Conform prevederilor art. 132 C. proc. civ., când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă, iar potrivit art. 247 C. proc. civ., excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă legea nu prevede altfel. De asemenea, art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Față de cele ce preced, tribunalul a apreciat că nu este competent din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza, având în vedere că excepția de necompetență teritorială este de ordine publică și poate fi invocată în orice fază a procesului, chiar și din oficiu, precum și faptul că dispozițiile legale cu privire la competența teritorială au un caracter imperativ și nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părților.

Așa fiind, în baza dispozițiilor legale anterior menționate, tribunalul a declinat competența de soluționare a acestei acțiuni în favoarea Tribunalului Suceava, secția Litigii de muncă si asigurări sociale, căruia i-a trimis dosarul spre competentă soluționare.

Prin sentința civilă nr. 1228/2018 din 22 octombrie 2018, Tribunalul Suceava, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, fiind declinată competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că în reglementarea actuală în materia conflictelor de drepturi, reprezentată de art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul.

Însă, potrivit art. 269 alin. (3) Codul muncii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

În cauză, raportat la art. 59 C. proc. civ., instanța a constatat că toți reclamanții (printre care și reclamanta A.), în cadrul dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Cluj, au solicitat același lucru, respectiv obligarea pârâtei la plata de drepturi salariale

Ori, în condițiile în care toate cele 5 reclamante au solicitat același lucru de la pârât, este evident că între cererile lor, privite chiar și individual, există o strânsă legătură, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, astfel cum dispune art. 269 alin. (3) Codul Muncii.

Instanța a mai constatat și că este irelevant sub aspectul competenței materiale faptul că reclamanții au raporturi de muncă individuale cu pârâta, atâta timp cât ceea ce solicită ei prin cererea de chemare în judecată comportă analiza unui singur aspect, respectiv plata de drepturi salariale restante.

De asemenea, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Ori, reclamanta A., a introdus cererea de chemare în judecată, împreună cu alte 4 reclamante, la Tribunalul Cluj.

Ca urmare, având în vedere că unele dintre reclamante (2 din 5) au domiciliul pe raza de competență a Tribunalului Cluj, în aplicarea art. 269 alin. (2) și (3) Codul muncii raportat la art. 59 C. proc. civ., instanța a constatat că Tribunalul Cluj este competent să soluționeze în întregime cererea formulată de cele 5 reclamante, printre care și reclamanta A..

De asemenea, în caz de disjungere, astfel cum a procedat Tribunalul Cluj cu privire la cererea reclamantei A., operează prorogarea de competență, în condițiile dispozițiilor legale enunțate, nefiind aplicabil doar art. 269 alin. (2) Codul muncii, fără luarea în considerare și a art. 269 alin. (3) Codul muncii și art. 59 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Suceava, secția I civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta A., împreună cu alte 4 reclamante, care pretind drepturi individuale identice de la același angajator, respectiv pârâta B. SRL-D, drepturi ce sunt derivate din raporturi de muncă diferite.

Astfel, având în vedere că obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu de muncă, sunt incidente normele de competență instituite prin dispozițiile art. 269 Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care au modificat în mod esențial regimul juridic al competenței teritoriale a tribunalului în soluționarea conflictelor de muncă, înlocuind astfel competența teritorială absolută cu o competență alternativă ce dă posibilitatea reclamantului să opteze între a sesiza tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, respectiv locul său de muncă.

Potrivit datelor indicate în cererea de chemare în judecată, reclamanta A. are domiciliul în județul Suceava, iar potrivit înscrisurilor depuse la dosar rezultă că potrivit Actului adițional nr. x la Contractul individual de muncă nr. x/12.08.2016, locul de muncă unde aceasta își prestează activitatea este în Diest, Belgia.

Chestiunea de drept, care a determinat ivirea prezentului conflict de competență, este reprezentată de faptul că, urmare disjungerii, s-au format mai multe dosare separate, cel de față pentru reclamanta A. cu domiciliul în județul Suceava, Tribunalul Suceava reținând că, potrivit art. 116 C. proc. civ., opțiunea reclamanților nu poate fi modificată prin niciun act ulterior sesizării, instanța aleasă de aceștia fiind Tribunalul Cluj. De asemenea, Tribunalul Suceava a reținut că art. 269 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) statuează că instanța competentă este oricare dintre instanțe, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, iar, în speță, sunt întrunite aceste cerințe, unii din reclamanții din cererea de chemare în judecată înregistrată sub un număr unic anterior măsurii disjungerii având domiciliul în municipiul Cluj-Napoca.

În speță, obiectul pricinii se circumscrie conflictelor individuale de muncă, iar măsura Tribunalului Cluj de disjungere și formare de dosare separate pentru fiecare reclamant nu poate fi cenzurată cu prilejul soluționării conflictului de competență.

În conformitate cu dispozițiile art. 107 C. proc. civ., competența teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparține instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Ca dispoziție specială, art. 269 alin. (1) din Codul muncii stipulează:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar, în alin. (2), se prevede că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

În același sens, Legea nr. 62/2011 constituie legea specială de reglementare a procedurii de soluționare a conflictelor individuale de muncă și prevede, în art. 210 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013), competența în favoarea instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, respectiv:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

În consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, mai sus evocat, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Dat fiind că reclamanta A. are domiciliul în județul Suceava, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Suceava.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Suceava, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.