ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1488/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. 813/36/2016 din data de 20 decembrie 2016 revizuentul A., în contradictoriu cu intimații B., C., D., E., F., G., H., I., J., Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului București, Municipiul Tulcea, prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea, Guvernul României, SC K. SA, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 91/C din 6 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că pentru a pronunța hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanța a avut în vedere aceeași situație de fapt care a fost stabilită, anterior, conform deciziei civile nr. 254 din 6 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită a apreciat că instanța care a pronunțat decizia nr. 254/2009 a statuat în mod irevocabil cu privire la raportul juridic litigios și și-a bazat propria hotărâre pe aceiași situație de fapt. Prin respectiva hotărâre, situația de fapt a fost stabilită în sensul că L., autorul comun al reclamanților apelanți ar fi dobândit proprietatea bunurilor în mod formal și că nu ar fi intrat niciodată în posesia efectivă a acestor bunuri.

Această situație nu a fost stabilită pe baza unor probe directe, ci în mod indirect, instanța ajungând la concluzia că L. nu ar fi fost niciodată în posesia bunului revendicat.

Această concluzie a instanței este contrazisă de un document descoperit în dosarul de urmărire informativă a lui L., întocmit de fosta securitate, care atestă faptul că L. a posedat bunurile în cauză.

În dosarul respectiv există un referat din 27 octombrie 1955 cu mențiunea "cu propunere de anchetare a numitului L. administrator al averii lui M.". În prima pagină a documentului există următoarea mențiune:

" ca atare a posedat 50 ha teren arabil", iar mai jos se menționează că în anul 1946 a cumpărat de la numita N. 50 ha teren arabil cu suma de 57.

000.000 ROL.

Pentru cele relatate a solicitat admiterea cererii de revizuire în temeiu dispozițiilor art. 322 pct. 5 teza a II-a C. proc. civ.

Prin decizia nr. 106C din 3 iulie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 91 C din 06 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosar nr. x/88/2010, în contradictoriu cu intimații B., C., D., E., F.,, G. (moșt. def. soți O.), H. (moșt. def. soți O.), I. (moșt.def. P.), J. (moșt.def. P.) Statul Român prin Agenția Domeniilor Statului București, Municipiul Tulcea prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Tulcea prin Consiliul Județean Tulcea, Guvernul României, SC K. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Revizuentul a fost obligat să plătească intimatei SC K. SA 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Analizând legalitatea deciziei nr. 91/C din 6 noiembrie 2013 a cărei revizuire se solicită, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 91/C din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 743 din 31 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Revizuentul a solicitat revizuirea acestei decizii conform art. 322 pct. 5 alin. (1) teza II motivat de împrejurarea că, după pronunțarea acestei hotărâri, au fost descoperite înscrisuri noi și nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri se poate cere "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților".

În înțelesul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisul doveditor pe baza căruia se poate cere revizuirea unei hotărâri trebuie să fie descoperit după darea hotărârii, în sensul că el a existat la data pronunțării hotărârii, dar revizuentul nu a avut cunoștință de acel înscris și nu a avut posibilitatea să îl invoce ca probă în cauză, întrucât până la acel moment a fost reținut de partea potrivnică sau nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

De asemenea, este necesar ca revizuentul să nu fi cunoscut faptul reținerii înscrisului de către partea adversă, în caz contrar, având cunoștință de existența înscrisului și de împrejurarea că este în posesia celeilalte părți, revizuentul ar fi putut uza de prevederile art. 172 C. proc. civ.

Prin urmare, pentru a se admite cererea de revizuire pentru motivul invocat trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții.

Partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată și care să nu fi putut fi produs, fie că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

În speță, Curtea de Apel reține că înscrisul invocat de revizuent exista la data pronunțării hotărârii și nu a fost reținut de partea potrivnică, anume Statul Român; acest înscris s-a aflat în arhiva fostei Securități și la momentul declanșării procedurilor în cauză, actul invocat a fost pus la dispoziția celor interesați prin instituțiile nou create, C.N.S.A.S. și revizuentul avea posibilitatea să solicite acel înscris, dovadă pe care cel în cauză nu a făcut-o.

De altfel, actul respectiv chiar dacă ar fi fost prezentat nu avea un efect determinant pentru modificarea hotărârii, întrucât numitul L. nu a fost proprietarul celor 50 ha, ci administratorul proprietății ce aparținea lui M.

Nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Curtea de Apel a respins cererea de revizuire, ca nefondată.

De asemenea, instanța a avut în vedere că, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia "partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată".

Astfel, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat de partea câștigătoare. În speță, culpa în declanșarea procesului aparține revizuentului și ca atare trebuie să suporte cheltuielile de judecată făcute de SC K. SRL, în sumă de 2.000 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A. solicitând casarea hotărârii atacate și schimbarea în tot a în sensul admiterii cererii de revizuire.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că instanța legal învestită a respins greșit cererea de revizuire motivat de împrejurarea că înscrisul exhibat nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că, deși preexistent la data pronunțării hotărârii revizuite, acesta nu ar fi fost "reținut" de parte adversă; ar fi putut fi prezentat în instanță anterior pronunțării hotărârii revizuite, deoarece revizuentul ar fi avut posibilitatea solicitării acestuia de la autoritatea deținătoare, sens în care ar fi trebuit să facă o atare dovadă;

nu ar avea un efect determinant pentru modificarea hotărârii, deoarece "numitul L. nu a fost proprietarul celor 50 ha, ci administratorul proprietății ce ar fi aparținut lui M."

Consideră că aspectele reținute de instanță în susținerea soluției pronunțate sunt nefondate, justificat de următoarele:

Recurentul susține că nu a avut posibilitatea legală de a lua la cunoștință de existența și conținutul documentului respectiv, accesul la dosarele securității fiind permis numai rudelor apropiate. De asemenea, arată că nu putea cunoaște că în dosarul de urmărire informativa al autorului său ar putea exista un document care să conțină informații care să aibă legătură cu un raport juridic dedus judecății într-un proces civil.

Susține că nu a putut avea cunoștință de existența și conținutul documentului în cauză până la momentul în care, după soluționarea definitivă a cauzei și din motive pur personale, B. a dorit să consulte dosarul de urmărire informativă întocmit bunicului sau de către Securitate.

Mai mult, după cum a constatat și instanța, cererea de revizuire a fost făcută în termen, respectiv în termenul de o lună de la data la care a putut lua la cunoștință de existența înscrisului, respectiv de la momentul la care B. a primit copiile înscrisului aflat în posesia C.N.S.A.S., context în care apreciază că orice afirmație în sensul că s-ar fi putut prevala de documentul în cauză anterior datei respective nu poate fi primită.

Astfel, fără să fie învestită cu acest aspect și fără a se întemeia pe vreo dovadă, instanța de apel afirmă că L. nu a fost niciodată proprietar, în condițiile în care procesul s-a desfășurat în legătură cu un titlul de proprietate autentic al autorului său, titlu a cărui valabilitate nu a putut fi răsturnată cu vreo dovadă contrară.

Consideră, astfel, că instanța a depășit limitele învestirii sale, statuând asupra unor probleme cu care nu a fost sesizată (relativ la valabilitatea titlului), care sunt de competența altor instanțe (respectiv a instanței care ar fi rejudecat apelul, în situația admiterii revizuirii) împrejurare care ar atrage incidența motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 3 și 6 C. proc. civ.

Apreciază că denaturarea situației de fapt în legătură cu posibilitatea de a lua la cunoștință de existența sau conținutul actului, dar și a aspectelor pentru care nu a fost posibilă valorificarea înscrisului la un moment anterior, precum și în legătură dreptul de proprietate a cărui existență este neîndoielnică atrage nelegalitatea deciziei atacate pentru incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se remarcă și faptul că soluția este greșită, deoarece cererea de revizuire nu este susceptibilă de a fi respinsă ca nefondată, ci doar ca inadmisibilă. Din această perspectivă, apreciază că hotărârea trebuie casată pentru motivul prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Sunt formulate critici privind nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva greșitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC K. SA.

Arată că SC K. SA a formulat în fața primei instanțe o cerere de intervenție principală, care însă nu a fost admisă în principiu, și deși a fost citată pe parcursul procesului, SC K. SA nu a avut niciodată vreo calitate procesuală, așadar hotărârea nu îi putea nici profita, nici dăuna. În atare situație, orice cheltuieli ar fi făcut aceasta au fost inutile, neezitând nicio rațiune pentru care revizuentul să fie obligat la suportarea acestora de vreme ce nu a formulat pretenții contra respectivei persoane juridice, care nici nu a avut calitatea de parte.

Mai mult, problema cheltuielilor de judecată nu a fost dezbătută în contradictoriu până la momentul închiderii dezbaterilor; instanța nefăcând o analiză prealabilă a utilității și dovedirii acestor cheltuieli. Din această perspectivă, invocă motivele de nelegalitate înscrise în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Tulcea, prin Consiliul Județean Tulcea și SC K. SA au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat de revizuentul A.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de către recurentul-pârât, se constată că recursul este fondat în limita următoarelor considerente:

În cauză, fundamental cererii de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 91/C din 6 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța îl constituie art. 322 pct. 5 C. proc. civ., actul nou invocat de revizuent în susținerea demersului său judiciar fiind reprezentat de documentul descoperit în dosarul de urmărire informativă a lui L., întocmit de fosta securitate, respectiv referatul din 27 octombrie 1955 "cu propunere de anchetare a numitului L. administrator al averii lui M., document în cuprinsul căruia există următoarea mențiune:

" ca atare a posedat 50 ha teren arabil", iar apoi se menționează că "în anul 1946 a cumpărat de la numita N. 50 ha teren arabil cu suma de 57.000.000 ROL".

Pentru a se putea invoca motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și a se admite cererea de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată;

- înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin alte mijloace de probă;

- înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită;

- înscrisul nu a putut fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică intenționat sau involuntar, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților;

- înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Dacă una din condițiile arătate mai sus nu este îndeplinită, cererea de revizuire nu poate fi admisă.

Raportat la înscrisul invocat de revizuent în susținerea cererii sale de revizuire, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, Curtea de apel a procedat la o corectă aplicare a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și a constatat judicios neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de textul legal evocat.

Revizuentul-recurent este nemulțumit de soluția pronunțată în cauză în sensul că instanța învestită cu analizarea cererii de revizuire a constatat că documentul evocat drept înscris nou nu îndeplinește condiția de a nu fi putut a fi prezentat datorită unei împrejurări mai presus de voința părții revizuente.

Revizuentul a pretins că neprezentarea înscrisului evocat la momentul judecării cauzei soluționată prin decizia civilă nr. 91 C din 06 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. x/88/2010 întrucât nu a avut cunoștință de existența și conțiunutul respectivului document și nu a avut posibilitatea legală de a intra în posesia acestuia. Documentul s-a aflat permanent în posesia Statului român, accesul fiind realizat de revizuent la document după ce intimatul B. a consultat dosarul de urmărire informativă a bunicului său și a primit copia înscrisului aflat în posesia C.N.S.A.S.

Susținere recurentului nu poate fi primită, întrucât simplul fapt că partea a descoperit anumite înscrisuri probatorii nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire în lipsa unor dovezi privind fie a unei conduite obstrucționiste a adversarului, conduită de natură să nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluționării procesului în fond, fie a existenței unor împrejurări, cu același impact, ivite mai presus de voința atât a revizuentului, cât și a intimaților, succesori în drepturi ai autorului lor L. Documentul în cauză se afla în posesia unei instituții publice a statului și putea fi solicitat de partea interesată, astfel cum s-a procedat anterior formulării prezentei cererii de revizuire, ceea ce denotă că înscrisul ce este invocat în cauza de față ca fiind înscris nou putea fi obținut în orice moment, anterior pronunțării hotărârii a cărei desființare se solicită.

Or, în cauză nu au fost efectuate dovezi în legătură cu derularea unor demersuri succesive prin care revizuentul ori intimații, în calitate de moștenitori ai defunctului L., să fi încercat, încă în faza judecării pe fond, de a intra în posesia documentului respectiv ori că au inițiat un atare demers, însă cererea le-a fost respinsă pentru a considera, astfel, că au fost epuizate mijloacele de apărare aflate la îndemâna părții în procesul în care i s-a opus restituirea bunului pe calea acțiunii în revendicare.

Prezentarea unui înscris în absența dovedirii împrejurărior excepționale care au împiedicat partea să le înfățișeze în cadrul procesului nu este suficientă în retractarea unei hotărâri pe calea extraordinară a revizuirii, întrucât stabilitatea și puterea lucrului judecat de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești ar deveni, astfel, lipsite de eficiență.

Printr-o altă critică, recurentul a susținut că instanța care a pronunțat decizia recurată și-a depășit limitele învestirii, statuând asupra unor probleme cu care nu a fost sesizată, relativ la valabilitatea titlului autorului său, aspecte care ar fi fost de competența instanței care ar fi procedat la rejudecarea cauzei, în ipoteza în care cererea de revizuire ar fi fost admisă.

Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (și nu în pct. 3 al aceluiași art. , cum eronat a indicat recurentul) nu poate fi primită pentru a reține nelegalitatea deciziei atacate.

Chestiunea admisibilității cererii de revizuire reclamă însăși analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege pentru această cale extraordinară de atac de retractare, respectiv atât a condițiilor generale (premisa descrisă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.), cât și a cerințelor speciale, expres stipulate de cazul de revizuire învocat.

Recurentul a susținut că instanța și-ar fi depășit limitele învestirii sale, "anihilând valoarea probatorie" a înscrisului opus în prezenta cerere de revizuire ca fiind un înscris nou în accepțiune dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că instanța care a pronunțat decizia atacată a procedat corect la examinarea condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire, context în care a fost verificată și condiția de admisibilitate referitoare la caracterul determinant al înscrisului învocat în cauză.

Or, instanța a constatat și explicat că actul invocat de revizuent nu are forță doveditoare prin el însuși, adică nu are efect determinant pentru reformarea hotărârii, în sensul de a fi apt să conducă la schimbarea soluției din hotărârea supusă revizuirii.

Aceasta deoarece, motivul reținut de instanță pentru respingerea apelului și menținerea soluției instanței de fond prin care s-a dispus respingerea acțiunii în revendicare a fost cea a nedovedirii dreptului de proprietate al reclamanților, apreciindu-se că actul de vânzare-cumpărare a al autorului acestora (invocat drept titlu de proprietate) nu are efect translativ de proprietate. Or, înscrisul pe care s-a fundamentat cererea de revizuire nu poate face dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanților, deoarece aspectele menționate în cuprinsul său - că autorul reclamanților a posedat 50 ha și că a cumpărat în anul 1946 de la numita N. o moșie de 50 ha (deci în baza actului de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate în acțiunea în revendicare) - au fost analizate cu ocazia judecării pricinii în fond, când s-a stabilit că actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamanților, L. cu N. nu este titlu translativ de proprietate și, deci, nu face dovada dreptului de proprietate al reclamanților în acțiunea în revendicare.

Astfel, în cuprinsul hotărârii care face obiectul revizuirii, instanța reține din probatoriile administrate că în anul 1946, când a vândut imobilul în litigiu autorului reclamanților, vânzătoarea N. nu avea calitatea de proprietar al bunului înstrăinat, ori în materia actelor translative de proprietate, cum este și contractul de vânzare-cumpărare, cel care înstrăinează bunul trebuie să fie și proprietarul lui. Instanța reține că ieșirea bunului din patrimoniul N., care îl dobândise prin succesiune legală, în calitate de unic moștenitor al proprietarului M., a fost consecința confiscării lui de cătree stat ca urmare a condamnării autorului său pentru săvârșirea unor infracțiuni economice și pentru că nu a putut să justifice dobândirea licită a unor sume de bani. De asemenea, instanța a reținut că imobilul nu s-a aflat în deținerea autorului reclamanților deoarece odată cu aplicarea măsurii asigurătorii, imobilul a fost administrat de un administrator numit de tribunal și nu a intrat nici un moment în posesia și folosința cumpărătorului, fiind ocupat de trupele sovietice până în anul 1947, apoi reparat de Ministerul Afacerilor de Interne, pentru ca în anul 1950 să fie confiscat de stat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Totodată, instanța reține că referitor la existența dreptului de proprietate al reclamanților și la modalitatea de preluare a imobilului revendicat în proprietatea statului s-a statuat, de altfel, în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 998/2005 a Tribunalului Tulcea, irevocabilă prin decizia nr. 5313 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest context critica de nelegalitate a recurentului axată pe motivul înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reținută pentru a atrage modificarea deciziei atacate, întrucât actul învocat de revizuent nu are efect determinant pentru reformarea hotărârii, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată.

Subsumat acestui motiv de recurs, revizuentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că instanța învestită cu soluționarea cererii sale de revizuire trebuia să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate și, eventual, dacă aceste cerințe nu erau îndeplinite trebuia să respingă cererea ca inadmisibilă și nu ca nefondată, cum eronat s-a procedat în cauză.

Invocarea nelegalității deciziei din această perspectiva nu poate fi primită atât timp cât în urma examinării cerintelor de admisibilitate instanța a constatat că soluția ce se impune cererii de revizuire este cea de respingere, soluția fiind motivată din perspectiva verificării condițiilor înscrise în art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În acest context, respingerea, ca nefondată, a revizuirii și nu pe aspectul inadmisibilității acesteia nu constituie o neregularitate procedurală de natură a atrage sancțiunea nulității hotărârii, deoarece nu este de natură a crea revizuentului vreo vătămare procesuală în sensul prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., acesta neavând niciun interes în invocarea unui aspect legat de cuprinsul actului de procedură de vreme ce soluția dată cererii sale este tot cea a respingerii.

În cuprinsul cererii de recurs, revizuentul a indicat ca temei de drept și dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă acesta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de textele legale evocate.

Motivul de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, iar criticile recurentului nu sunt susceptibile de încadrare în respectivul motiv de recurs, deoarece nu pun în discuție aspecte legate de identificarea și interpretarea greșită a vreunui act juridic în sensul prevăzut de lege, a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic să fi fost încălcat.

Criticile recurentului nu sunt susceptibile de încadrare nici în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. care vizează ipoteza în care instanța a admis cererea, însă, fie nu s-a pronunțat asupra unuia din capetele de cerere, fie a acordat mai mult decât a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Or, în contextul în care, prin decizia recurată, curtea de apel a respins cererea de revizuire, rezultă că hotărârea instanței nu este susceptibilă de a fi criticată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Revizuentul a formulat critici de nelegalitate și în privința modului greșit de solutionare a cererii formulată de SC K. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Criticile recurentului susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt întemeiate din perspectiva modului greșit de aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. dispun că "partea care cade în pretenții", respectiv "partea care pierde procesul", va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată în litigiul pe care l-a ocazionat, fiind evident că, în sistemul juridic românesc, numai părțile pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată.

În acest cadru normativ, problema suportării cheltuielilor de judecată trebuie analizată doar prin raportare la părțile implicate în soluționarea raportului juridic obligațional, deoarece părțile raportului juridic având ca obiect obligația de plată a cheltuielilor de judecată se stabilesc de la caz la caz, fie în funcție de persoana reclamantului, fie a pârâtului sau a altor părți, cum ar fi chematul în garanție sau intervenientul accesoriu, fiind esențial de stabilit în acest raport juridic calitatea de parte, culpa procesuală și existența unui prejudiciu material suferit de victima culpei procesuale a părții care a căzut în pretenții.

În speță, la data de 13 ianuarie 2011, cu ocazia soluționării în primă instanță a acțiunii în revendicare formulată reclamanții A., B., C., P., R., E., F. și D., ce a format obiectul Dosarului nr. x/88/2010 al Tribunalului Tulcea, SC K. SA Tulcea, alături de SC S. SRL, au formulat o cerere de intervenție în interes propriu prin care s-a invocat excepția netimbrării acțiunii, iar pe fond, respingerea acesteia, ca nefondată, întrucât reclamanții nu dețin un titlu de propietate.

Ulterior, la data de 21 februarie 2011, SC K. SA Tulcea și SC S. SRL au formulat "precizări" arătând că nu mai înțeleg să susțină cererea de intervenție, urmând ca solicitarea să fie considerată drept întâmpinare în ipoteza în care reclamanții își precizează cadrul procesual și înțeleg să le opună acțiunea, în calitate de pârâte.

Prin încheierea din data de 14 aprilie 2011, având în vedere că nu a fost formulată o solicitare de completare a cadrului procesual pasiv de către titularii acțiunii, instanța de fond a dispus scoaterea din cauză a societăților interveniente, iar, în final, prin sentința civilă nr. 743 din 31 ianuarie 2013 a Tribunalului Tulcea, secția civilă și de contencios administrativ și fiscal, acțiunea reclamanților a fost respinsă în contradictoriu cu pârâții Statul român, prin Agenția Domeniilor Statului Tulcea, Municipiul Tulcea, prin primar, Județul Tulcea prin Președintele Consiliului Județean Tulcea și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Prin urmare, pe parcursul tuturor ciclurilor procesuale în vederea soluționării cauzei în fond și pronunțării unei hotărâri irevocabile, între titularii acțiunii în revendicare și SC K. SA, care nu dobândise calitatea de parte litigantă, nu s-a creat un veritabil raport juridic litigios, care să determine drepturi și obligații reciproce, deoarece, pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță, citarea SC K. SA a fost realizată doar pentru dezlegarea unor chestiuni conexe, respectiv discutarea cererii de intervenție voluntară formulată de această entitate juridică, la care, ulterior, a renunțat, instanța de fond dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Or, SC K. SA nu a dobândit calitatea de parte în acțiunea în revendicare finalizată prin sentința prin sentința civilă nr. 743 din 31 ianuarie 2013 a Tribunalului Tulcea, secția civilă și de contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 91 din 06 noiembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 2146 din 09 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, astfel încât orice apărări ale acesteia care exced aspectului referitor la inexistența unui raport obligațional cu reclamantul-revizuent sunt lipsite de eficiență juridică.

Prin urmare, față de conținutul normei legale înscrisă în art. 274 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la stabilirea subiecților raportului juridic civil în obligația de plată a cheltuielilor de judecată și având în vedere faptul că în cadrul cererii de revizuire figurează drept părți litigante cele care au avut această calitate în procesul finalizat prin hotărârea ce se atacă, rezultă că, prin hotărârea recurată, în mod greșit s-a dispus obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată către SC K. SA.

În consecință, sub acest aspect, reținând incidența motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de revizuentul A. în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și va modifica, în parte, decizia atacată în sensul înlăturării dispoziției referitoare la obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON.

Pentru considerentele deja expuse în precedent și având în verere modul de soluționare a prezentului recurs, urmează a se respinge cererea privind acordare a cheltuielilor de judecată în recurs formulată de intimata SC K. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 106C din 3 iulie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că înlătură dispoziția referitoare la obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, formulată de intimata SC K. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2017.