ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3303/2017

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Afacerilor Interne, obligarea acestuia de a interpreta oficial, în conformitate cu art. 9 alin. (1) din noul C. civ., informațiile și datele respectiv: 1) dacă posturile (sau funcțiile) ocupate de către reclamant în anii 2008-2011 (în urma concursului din mai 2008 și ulterior prin deciziile conducerii instituției) în cadrul arhivelor naționale ale României, instituție care este prevăzuta în art. 13 alin. (1) al O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea ministerului internelor și reformei administrative, erau/sunt posturi (sau funcții) din domeniul administrației publice sau din domeniul ordinii și siguranței publice. 2) dacă arhivele naționale au fost/sunt o instituție a (un organ de specialitate) al M.A.I. din domeniul administrației publice sau au fost/sunt parte din structurile de ordine și siguranță publică din subordinea ministerului, având în vedere cuprinsul art. 13 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea ministerului internelor și reformei administrative, 3) dacă sintagma uzitată în art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea ministerului internelor și reformei administrative: " în domeniul administrației publice, instituțiile publice și organele de specialitate ale administrației publice centrale din subordinea ministerului internelor și reformei administrative" este sau nu asimilată cu sintagma folosită în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea ministerului internelor și reformei administrative: " structurile de ordine și siguranță publică din subordinea ministerului internelor și reformei administrative", respectiv dacă arhivele naționale pot fi considerate ca fiind structuri de ordine și siguranță publică din subordinea ministerului, în conformitate cu art. 13 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea ministerului internelor și reformei administrative, deși arhivele naționale nu figurează în lista celor enumerate de art. 13 alin. (2), ci între instituțiile publice și organele de specialitate ale administrației publice centrale din subordinea ministerului enumerate de art. 13 alin. (1); 4) dacă funcția sa ca inspector principal arhivist în Arhivele Naționale, deci funcționar public civil într-o instituție publică aflată în subordinea M.A.I., este asimilată cu cele prevăzute de art. 1 și art. 2 al Legii nr. 138 din 20 iulie 1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, care prevede că: " art. 1 Dispozițiile prezentei legi se aplică personalului militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției. art.

Prin personal militar, în sensul prezentei legi, se înțelege: ofițeri, maiștri militari, subofițeri - cadre militare în activitate, militari angajați pe baza de contract, elevi și studenți militari ai instituțiilor de învățământ militare și civile, militari cu termen redus, militari în termen și fiii regimentului." 5) dacă și când a fost modificat art. 6 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, în sensul introducerii arhivelor naționale (ale României) ca instituție sau organ de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale întrucât arhivele naționale există și funcționează în baza H.G. nr. 1376 din 18 noiembrie 2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea arhivelor naționale, publicată în M. Of. nr. 805/25.11.2009, cu modificările și completările ulterioare. 2. Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 2658 din 20.10.2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Afacerilor Interne, ca inadmisibilă.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 2658 din 20.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din noul C. proc. civ. Din expunerea rezumativă a motivelor de recurs, precum și a unor texte de lege rezultă că reclamantul a criticat hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte: - în mod greșit a fost respinsă cererea de acordarea ajutorului public judiciar; - s-au încălcat dispozițiile art. 13 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. referitoare la dreptul la apărare și art. 14 C. proc. civ. referitoare la contradictorialitate; prin faptul că instanța s-a pronunțat pe cererea de chemare în judecată înainte de a fi soluționată cererea de reexeminare formulată împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar instanța de fond s-a antepronunțat. - acțiunea dedusă judecății se referă la obligația de a face reglementată de art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar instanța de fond în mod greșit a respins-o ca inadmisibilă; Mai arată că în conformitate cu Legea nr. 287/2009 privind C. civ. care prevede la art. 9 următoarele: " cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială; norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor". Prin dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României se statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. În temeiul art. 51 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin încheierea de ședință din data de 12 iulie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare, iar prin încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2017, s-a admis în principiu recursul declarat de pârât și s-a fixat termen pentru judecarea recursului în ședință publică.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în esență, să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a interpreta oficial, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (1) C. civ., informații și date solicitate printr-un număr de 5 petiții. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant își exprimă nemulțumirea cu privire la soluționarea cererii de ajutor public judiciar, precum și a cererii de reexaminare a încheierii prin care a fost respinsă această cerere. Înalta Curte constată că această critică nu poate face obiectul cererii de recurs pentru că, modalitatea de soluționare a unei astfel de cereri este statuată în mod expres de dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar unde se arată că încheierea prin care se soluționează cererea de ajutor public judiciar poate fi atacată doar cu cerere de reexaminare, încheierea pronunțată în soluționarea cererii de reexaminare fiind definitivă. Cu privire la motivele de recurs, Înalta Curte constată că la începutul și în finalul cererii de recurs, reclamantul a menționat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., fără însă a grupa argumentele prezentate în cererea de recurs pe fiecare dintre aceste motive de casare. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Invocarea acestui motiv de casare este formală, în sprijinul acestuia recurentul-reclamant neaducând niciun argument și neprecizând modalitatea în care judecătorul fondului și-a depășit puterea conferită prin lege. Atâta timp cât, fără a interfera cu atribuțiile puteri legislative și executive, judecătorul fondului a verificat condițiile în care instanța de contencios administrativ poate fi învestită cu o cerere de chemare în judecată, nu au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești. Faptul că pronunțarea pe cererea de chemare în judecată a intervenit anterior soluționării definitive a cererii de acordare a ajutorului public judiciar nu poate fi considerată o antepronunțare întrucât judecătorul nu și-a spus părerea printr-un act sau printr-o manifestare anterioară momentului pronunțării ci chiar la data pronunțării. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin invocarea acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea tribunalului nu este motivată, însă, așa cum rezultă din expunerea făcută de curtea de apel se constată că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, în întregul său. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin invocarea acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurentul consideră că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 9 C. civ. referitoare la interpretarea legii potrivit cărora: (1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială. (2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor. (3) Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății. De asemenea, se susține că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, însă această critică nu poate fi primită, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată". Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: " Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim". Din analiza acestor articole nu rezultă obligația unei autorități publice de a interpreta un act pe care l-a emis, art. 9 C. civ. stabilind doar competența de emitere a unei norme interpretative atunci când acest lucru este considerat oportun. În aprecierea oportunității adoptării sau emiterii unei astfel de norme interpretative autoritatea publică are o largă marjă de apreciere iar intervenția instanței de judecată în situația în care autoritatea publică emitentă nu consideră că este necesară adoptarea sau emiterea unui act interpretativ ar constitui o imixtiune în atribuțiile puterii executive mai ales în condițiile în care, același art. 9 C. civ., stabilește atribuțiile instanței de judecată în aceeași materie a interpretării unui act normativ (cu precizarea că interpretarea instanței se face exclusiv în scopul aplicării ei la situația dedusă judecății într-un caz concret). În consecință nu ne aflăm în fața unui refuz nejustificat care să poată fi cenzurat de instanța de judecată, soluția instanței de fond de respingere a acțiunii ca inadmisibile fiind temeinică și legală. Această interpretare a art. 9 C. civ. nu intră în conflict cu nicio normă a dreptului european și nici nu conduce la lipsirea de efecte juridice a vreunei norme juridice așa cum susține recurentul ci este în deplin acord cu principiul separației puterilor în stat și cu prevederile legii contenciosului administrativ.

Temeiul de drept al soluției Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.