ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 923/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 923/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 216 din 19 martie

2012 Curtea de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal a respins

ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a prevederilor art. 2 alin. (2) din

Regulamentul de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 36/1995, a respins

ca nefondată excepția de nelegalitate a prevederilor art. 27 din Regulamentul

de punere în aplicare a Legii notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995,

aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2910/C din 23 octombrie 2009,

invocată de reclamantul D.I., în contradictoriu cu pârâta Camera Notarilor

Publici Cluj, a respins ca nefondată excepția de nelegalitate parțială a

Ordinului Ministerului Justiției nr. 203/C din 12 ianuarie 2006 invocată de

reclamantul D.I. și a obligat reclamantul la plata sumei de 3.720 lei în

favoarea pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că prin încheierea pronunțată la 11

noiembrie 2011 în Dosarul nr. 3025/117/2011, Tribunalul Cluj a sesizat Curtea

de Apel Cluj cu soluționarea excepției privind nelegalitatea parțială a O.M.J. nr.

203/1996 și nelegalitatea art. 27 din Regulamentul de punere în aplicare a

Legii nr. 36/1995.

Cu toate că

reclamantul D.I. a invocat în fața Tribunalului Cluj și excepția de

nelegalitate a art. 2 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a

prevederilor Legii nr. 36/1995, excepție pe care a reiterat-o în fața Curții de

Apel Cluj, limitele investirii instanței de contencios administrativ sunt date

de încheierea pronunțată de Tribunalul Cluj la data de 11 noiembrie 2011.

De vreme ce

Tribunalul Cluj a apreciat că soluționarea pe fond a litigiului depinde de

legalitatea O.M.J. nr. 203/1996 și a art. 27 din Regulamentul de punere în

aplicare a Legii nr. 36/1995, fără a face vreo mențiunea cu privire la excepția

de nelegalitate a art. 2 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a

prevederilor Legii nr. 36/1995, Curtea de Apel Cluj a apreciat că nu se poate

considera legal investită și cu soluționarea acestei din urmă excepții, astfel

că a dat curs excepției de inadmisibilitate invocată sub acest aspect de către

pârâta Camera Notarilor Publici Cluj.

Ca atare, Curtea de

Apel Cluj a apreciat că îi revine obligația conform art. 4 din Legea nr. 554/2004

să se pronunțe doar în limitele investirii sale de către instanța sesizată cu

judecarea fondului cauzei, motiv pentru care în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004

a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a prevederilor art. 2 alin.

(2) din Regulamentul de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 36/1995.

Cu privire la cea

de-a doua excepție de nelegalitate invocată, respectiv a Ordinului Ministerului

Justiției nr. 203/C din 12 ianuarie 2006, Curtea de Apel a reținut că prin Ordinul

Ministrului Justiției nr. 203/C din 12 ianuarie 2006 reclamantul D.I. a fost

numit notar public cu sediul biroului notarial în circumscripția Judecătoriei

Cluj Napoca, localitatea Baciu.

Apărarea pârâtei

Camera Notarilor Publici Cluj prin care a invocat inadmisibilitatea acestei

excepții în considerarea depășirii termenului de decădere de un an instituit de

art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu a fost primită de Curtea de Apel reținând că

posibilitatea părții de a se prevala de acest mijloc de apărare nu este

limitată din punct de vedere temporal, prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 statuând în mod expres și neechivoc că nelegalitatea unui act

administrativ poate fi invocată oricând pe cale de excepție.

Reclamantul consideră

că mențiunea privitoare la inserarea localității Baciu în ordinul său de numire

în calitate de notar public este nelegală. Nelegalitatea parțială a O.M.J. nr. 203/C

din 12 ianuarie 2006 este susținută prin evocarea mai multor argumente de către

reclamant.

Cu privire la acest

act administrativ individual, Curtea de Apel a reținut în primul rând că

reclamantul nu poate justifica o vătămare în vreun drept subiect sau într-un

interes legitim. Pentru a concluziona în acest sens instanța de fond a avut în

vedere faptul că numirea reclamantului pe un post de notar public în

localitatea Baciu din circumscripția Judecătoriei Cluj Napoca s-a efectuat la

cererea reclamantului, adresată Ministrului Justiției la data de 29 noiembrie

2005, după promovarea unui concurs organizat în 18 - 19 octombrie 2005 pentru

ocuparea unui post vacant de notar public scos la concurs pentru această

localitate. Prin înscrierea și participarea la acest concurs, urmate de

valorificarea rezultatului obținut, reclamantul și-a exprimat în mod liber

consimțământul de a-și stabili sediului biroului notarial în localitatea Baciu,

decizie care a corespuns intereselor reclamantului din momentul solicitării

emiterii și executării acestui act administrativ individual. Schimbarea

ulterioară a centrului intereselor sale profesionale și financiare către o zonă

urbană care i-ar asigura accesul mai facil la o clientelă mai diversificată și

mai extinsă explică încercarea reclamantului de a obține mutarea sediului pe

raza localității Cluj Napoca. Acest demers este însă paralizat de procedura

instituită de art. 27 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995,

iar nu de faptul că ordinul inițial de numire specifică localitatea Baciu ca sediu

al biroului său notarial.

Instanța de fond a

mai apreciat că soluționarea pe fond a pricinii ce are ca obiect obligarea

pârâtei Camera Notarilor Publici Cluj la eliberarea confirmării necesare în

vederea înregistrării noului sediul al biroului notarial la Curtea de Apel Cluj

nu depinde de legalitatea O.M.J. nr. 203/C din 12 ianuarie 2006 astfel că în

privința acestui act administrativ nu sunt îndeplinite condițiile evocării

excepției de nelegalitate, ca mijloc de apărare, prevăzute de art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

În subsidiar,

instanța de fond a reținut și netemeinicia criticilor de nelegalitate evocate

în susținerea acestei excepții.

Curtea de Apel a mai

reținut că legiuitorul a statuat la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 că

intră în competențele Ministrului Justiției stabilirea numărului notarilor

publici și al birourilor notariale. Stabilirea numărului birourilor de notari

publici, destinate a deservi o anumită circumscripție de judecătorie, presupune

implicit o localizare spațială a acestor birouri notariale pentru a se asigura

accesul întregii populații la serviciile notariale. Așadar textul de lege

evocat de reclamant este susceptibil a primi interpretarea dată de pârâta

Camerei Notarilor Publici Cluj în sensul că prin a stabili numărului birourilor

de notari publici se înțelege atât indicarea numerică cât și localizarea

spațială a acestora.

Prin urmare

actualizarea birourilor notariale nu se face în mod arbitrar, ci în funcție de

criterii obiective precum: numărul notarilor publici în exercițiu și cerințele

locale rezultate din întinderea teritoriului, numărul locuitorilor, volumul

solicitărilor, care privite în mod unitar îndreptățesc ministrul justiției să

actualizeze locurile de notari publici și de birouri notariale atât prin

precizarea numărului acestora cât și a localității de funcționare a sediului

acestora.

Dispozițiile art. 27

din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 stabilesc procedura

de urmat de către notarii publici care doresc să își schimbe sediul biroului

notarial fie într-o localitate din cadrul aceleiași circumscripții, fie într-o

localitate din altă circumscripție judecătorească.

Principala critică de

nelegalitate susținută de către reclamant se fundamentează pe lipsa oricărui

temei legal în Legea notarilor publici și a activității notariale pentru

reglementarea unei astfel de proceduri, fapt ce ar atrage nesocotirea

prevederilor art. 4 alin. (3) și art. 13 lit. b) din Legea nr. 24/2000.

Prin urmare art. 27

din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și activității

notariale nr. 36/1995 nu adaugă la lege ci stabilește o procedură de urmat

pentru asigurarea mobilității notarilor publici, materie în care nu există un

act juridic cu o forță juridică superioară.

Nici prevederile art.

5 alin. (2), art. 6 alin. (3) și art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000

nu au fost nesocotite întrucât Ordinul Ministrului Justiției nr. 2910/C din 23

octombrie 2009 care a aprobat articolul contestat a fost elaborat de Ministerul

Justiției, autoritatea competentă să adopte și implicit să modifice Regulamentul

de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 conform art. 107 din acest act

normativ. De asemenea în preambulul ordinului s-a menționat că adoptarea

ordinului este justificată prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a

Notarilor Publici nr. 319 din 6 octombrie 2009 de aprobare a propunerilor privind

modificarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, astfel că

o expunere sumară de motive subzistă în cazul de față.

Nu se poate reține

nici o încălcare a prevederii constituționale referitoare la libertatea

alegerii locului de muncă cât timp reclamantul a fost cel care a consimțit să

își desfășoare activitatea în localitatea Baciu și nicio dispoziție legală nu

îi recunoaște în mod expres dreptul de a-și exercita profesia de notar public

fără nicio restricție sau limitare de ordin spațial. Prin urmare reclamantul

și-a ales în mod liber locul de muncă, iar pentru schimbarea acestuia trebuie

să urmeze procedurile instituite în acest scop.

Împotriva hotărârii instanței

de fond reclamantul D.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304, pct. 6 C. proc. civ.),

hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe (art. 304 pct. 2

C. proc. civ.) fiind lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii (art. 304, pct. 9. C. proc. civ.).

Recurentul susține că

instanța de fond, deși admite că legiuitorul nu a fost preocupat cu ocazia

adoptării Legii nr. 36/1995 de reglementarea unei proceduri care să asigure

mobilitatea notarilor publici în cadrul aceleiași circumscripții de judecătorie

sau între diferite circumscripții de judecătorii-cu alte cuvinte, că în corpul

Legii nu se găsește nicio dispoziție referitoare la schimbarea sediilor

birourilor notariale-apreciază că procedurile stabilite prin art. 27 din

Regulament sunt legale, deoarece practica notarială a demonstrat că instituirea

unor astfel de proceduri este necesară și utilă.

Fără îndoială că

acest argument nu poate fi acceptat, deoarece legiferarea secundară trebuie

să-și găsească legitimarea în legiferarea primară, și nu în practica notarială.

Asemenea argumente

intră în mod evident în conflict cu art. 4, alin. (3) și art. 12, lit. b), din

Legea nr. 24/2000 - care stabilesc că actul normativ secundar trebuie să

respecte limitele actului normativ superior și se emite în executarea acestui

act-și nasc, în mod legitim, întrebarea oare ce semnificație mai are sintagma

adăugare la lege, dacă legiuitorul secundar poate suplini vidul de

reglementare.

Un comentariu special

necesită aserțiunea din hotărârea recurată, potrivit căreia, legiuitorul prin art.

107 din Legea nr. 36/1995, a delegat atribuția de elaborare a Regulamentului de

punere în aplicarea acestei legi Ministerului Justiției. În primul rând,

sintagma de delegare de atribuții, cu sensul, în care o folosește instanța, de

transmitere a dreptului de legiferare, nu își găsește suport în textul

constituțional. În Constituția României este reglementată doar instituția delegării

legislative, care nu are aplicabilitate în cazul în speță. În al doilea rând,

Parlamentul României, ca unică autoritate legiuitoare, nu putea să delege

ministerului justiției atribuția elaborării regulamentului de punere în

aplicare a Legii nr. 36/1995, pentru simplul motiv că nu are, constituțional, o

asemenea atribuție. Nu intră în competența Parlamentului să elaboreze

regulamente de aplicare a legii, această atribuție revenind, exclusiv, autorităților

publice administrative.

Deci actualizarea numărului

notarilor publici se face, exclusiv, pe circumscripții de judecătorii și nu pe

localități sau categorii de locuri vacante. Consecutiv, ordinul de numire a

notarului public trebuie să precizeze, exclusiv,circumscripția în care se face

numirea. Recurentul mai consideră că teza susținută de instanță, a actualizării

numărului notarilor publici pe localități, intră în contradicție cu criteriile

de actualizare, prevăzute de art. 2 din Regulament, care nu se pot aplica decât

raportat la întreaga circumscripție, și nu la localități distincte din aceasta.

Astfel este imposibil de imaginat cum se poate aplica criteriul volumului și

tipului procedurilor notariale solicitate de public, la o localitate în care nu

este constituit niciun birou de notar public și la orice altă localitate din

circumscripție, în condițiile în care, nicăieri, nu se ține o evidență a

actelor notariale în raport de domiciliul solicitantului într-o anumită

localitate. În realitate acest criteriu nu operează și nu poate opera decât la

nivelul întregii circumscripții.

În concluzie, art. 27

din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și activității

notariale nr. 36/1995 nu îndeplinește cumulativ, cerințele de legalitate ale

actului administrativ, care se verifică în cadrul excepției de nelegalitate,

cerințe care sunt în mod constant subliniate în jurisprudență.

Totodată nu poate fi

primit nici considerentul că precizarea localității de sediu în ordinul de

numire, ar rezulta din dispozițiile art. 30 și 115 din Lege, în forma pe care

acestea o aveau Ia data emiterii ordinului de numire. Art. 30 prevede faptul că

notarul public se bucură de stabilitate și nu poate fi mutat în altă localitate

fără acordul său. Desigur că este vorba de localitatea de sediu pe care notarul

public și-a ales-o în circumscripția în care a fost numit și nimic din textul

legal nu poate conduce la o concluzie diferită.

Fără îndoială că dacă

legiuitorul ar fi vrut să interzică organizarea sediilor secundare în

localități în care au fost numiți notari publici prin ordinul ministrului

justiției ar fi folosit sintagma în localitățile din aceeași circumscripție

teritorială în care nu au fost numiți notari publici. Această sintagmă nu a

fost însă folosită, și asta tocmai pentru că, în concepția legiuitorului,

ordinul de numire nu trebuie să precizeze localitatea de sediu. Art. 115 din

Lege, are o aplicabilitate fără probleme în cazul în care se are în vedere

imposibilitatea organizării de sedii secundare în localitățile din

circumscripție, în care un notar public a ales să-și înființeze biroul

notarial.

Se mai susține că

hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil,

consacrat de art. 21, alin. (3) din Constituție și de art. 6, pct. 1 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

încălcarea fiind dată de lipsa previzibilității unor norme juridice aplicabile,

ceea ce deschide posibilitatea arbitrariului din partea autorităților chemate

să aplice respectivele norme.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu art.

30 din Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare la momentul emiterii ordinului de

numire al reclamantului), notarii publici își exercită personal profesiunea si

se bucura de stabilitate in funcție, neputând fi mutați în altă localitate fără

acordul lor. Așadar legea protejează notarul public împotriva oricărei măsuri

externe voinței sale care ar afecta stabilitatea sediului său circumscris unei

anumite localități.

De asemenea art. 115

din lege stabilește că „birourile notariale constituite in condițiile prezentei

legi își pot organiza sedii secundare in localitățile din aceeași

circumscripție teritorială in care nu au luat ființă birouri de notari publici.

Sediile secundare își vor înceta activitatea o dată cu constituirea in acea

localitate a unui birou de notar public”.

Potrivit art. 27 din

Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și activității

notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2910/C

din 23 octombrie 2009:

„(1) Schimbarea

sediului biroului notarului public din localitatea în care își desfășoară

activitatea într-o localitate din cadrul aceleiași circumscripții sau din altă

circumscripție judecătorească se face prin concurs pe post vacant, prevăzut în

ordinul de actualizare, cu excepția situației în care pentru ocuparea unui post

vacant se depune o singură cerere de schimbare a sediului biroului notarial. În

cazul decesului sau încetării calității de notar public a unuia dintre

asociați, locul rămas vacant va fi ocupat de asociatul care, anterior

asocierii, a fost numit în altă localitate, la cererea acestuia. În cazul

existenței mai multor asociați care, anterior asocierii, și-au desfășurat

activitatea în alte localități, locul rămas vacant va fi ocupat prin concurs

organizat de Uniunea Națională a Notarilor Publici. La concurs pot participa

numai notarii publici care au avut calitatea de asociat al notarului public

decedat sau căruia i-a încetat calitatea. În cazul în care în localitatea din

care urmează să își schimbe sediul notarul public nu își mai desfășoară

activitatea un alt notar public, Colegiul director al Camerei notarilor publici

este obligat să asigure continuitatea serviciului notarial, precum și preluarea

arhivei.

(2) Concursul de

schimbare de sedii se organizează anual de către Uniunea Națională a Notarilor

Publici și constă într-o probă scrisă de practică notarială. Concursul de

schimbare de sedii se susține în fața unei comisii formate din 3 sau 5 notari

publici desemnați de către Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici.

(3) Rezultatele

concursului de schimbare de sedii se validează de Consiliul Uniunii Naționale a

Notarilor Publici.

(4) Procedura de

organizare și desfășurare a concursului de schimbare de sedii este stabilită

prin regulament, aprobat prin ordin al ministrului justiției și libertăților

cetățenești.

(5) După emiterea

ordinului ministrului justiției și libertăților cetățenești de schimbare a

sediului, notarul public are obligația de a face înscrierile corespunzătoare

potrivit prevederilor art. 8 din prezentul regulament; cu privire la arhivă

sunt aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (3) din prezentul regulament.

(6) Locurile rămase

vacante după actualizare, în urma concursului prevăzut la art. 4 din prezentul

regulament, a concursului de schimbare a sediilor birourilor notariale, precum

și ca urmare a decesului sau încetării calității de notar public vor fi

prevăzute în următorul ordin de actualizare, în situația în care menținerea

acestora se mai justifică.”

Din interpretarea

logico-juridică a acestor texte de lege rezultă că art. 27 din Regulamentul de

punere în aplicare a Legii notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995

nu adaugă la lege ci stabilește o procedură de urmat pentru asigurarea

mobilității notarilor publici, materie în care nu există un act juridic cu o

forță juridică superioară.

Înalta Curte constată

că recurentul a invocat faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, în

sensul că a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a prevederilor art.

2 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 36/1995,

deși prin încheierea pronunțată de Tribunalul Cluj a fost investită doar cu

soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 27 din Regulamentul

de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 36/1995 aprobat prin O.M.J. nr. 2910/C/2009

a excepției de nelegalitate parțială a O.M.J. nr. 203/C/2006.

De asemenea,

recurentul a reiterat în fața Curții de Apel Cluj excepția de nelegalitate a

prevederilor art. 2 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a

prevederilor Legii nr. 36/1995, motiv pentru care pârâta Camera Notarilor

Publici Cluj a invocat excepția de inadmisibilitate.

Înalta Curte,

constată că instanța de fond, în mod corect, a respins excepția ca

inadmisibilă.

Recurentul susține că

hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, întrucât

competența de a constata dacă de actul administrativ a cărui legalitate se

contestă depinde soluționarea litigiului pe fond revine instanței de fond,

astfel încât Curtea de Apel Cluj nu avea posibilitatea de a se pronunța asupra

acestui aspect.

În soluționarea

excepției de nelegalitate parțială a O.M.J. nr. 203/C/2006, Curtea de Apel a

reținut că reclamantul nu poate justifica o vătămare în vreun drept subiectiv

sau interes legitim, întrucât prin acest ordin nu a avut loc decât numirea în

funcție a recurentului cu specificarea localității Baciu ca sediu al biroului

său notarial, urmare a cererii adresată de acesta Ministerului Justiției, prin

care și-a manifestat în mod liber consimțământul de a-și stabili sediul

biroului în această localitate.

Prin urmare, instanța

de fond s-a pronunțat asupra legalității ordinului, în aprecierea legalității

reținând că schimbarea sediului biroului în altă localitate este blocată de

dispozițiile art. 27 din Regulamentul de punere în aplicare a prevederilor

Legii nr. 36/1995 aprobat prin O.M.J. nr. 2910/C/2009, și nu de cele ale O.M.J.

nr. 203/C/2006, prin care s-a dispus doar numirea în funcție a recurentului cu

specificarea localității Baciu ca sediu a biroului său notarial.

Înalta Curte, în

acord cu cele reținute de instanța de fond, apreciază că numirea notarilor

publici se făcea în localitățile în care, potrivit ordinului de actualizare,

sunt prevăzute posturi vacante de notar public și, în mod corespunzător,

birouri notariale.

Potrivit art. 2 alin.

(1) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a

activității notariale, adoptat prin Ordinul ministrului justiției nr. 7107G/1995,

cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare la data numirii

în funcție a recurentului: „Numărul notarilor publici și al birourilor

notariale din localitățile aflate circumscripția fiecărei judecătorii și din

Municipiul București se stabilesc prin ordin al ministrului justiției, la

propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici, în funcție de

cerințele locale rezultate din întinderea teritoriului, numărul locuitorilor,

volumul solicitărilor publicului."

Potrivit art. 3, „La

numire pe locurile vacante de notari publici, au prioritate notarii stagiari

care au promovat examenul de notar public, în ordinea mediilor și a opțiunii

acestora", iar potrivit art. 4 alin. (1), „Pe locurile de notari publici

care mai rămân vacante, după acordarea priorităților prevăzute la art. 3, se

pot numi după o prealabilă verificare a cunoștințelor profesionale cei care au

îndeplinit timp de 5 ani funcțiile juridice prevăzute la art. 16 lit. g) din

lege. Locurile vacante și data verificării cunoștințelor profesionale se

publică în M. Of. al României cu cel puțin 30 de zile mai înainte de aceasta

dată”.

Deci, numirea se face

pe locuri vacante, prin ordinul de stabilire a numărului notarilor publici și

al birourilor notariale din localitățile aflate în circumscripția fiecărei

judecătorii și din Municipiul București.

Deoarece ordinul

Ministrului Justiției de numire în funcție s-a emis în conformitate cu ordinul

de actualizare a numărului notarilor publici și al birourilor notariale, în

cuprinsul său s-a specificat localitatea pe teritoriul căreia notarul public

urma să își înființeze biroul notarial, chiar dacă, art. 7 alin. (2) din actul

normativ menționat mai sus, în forma în vigoare la data numirii în funcție a

reclamantului, nu stipula, în mod expres, obligativitatea menționării în

cuprinsul ordinului a localității de numire.

Așadar, numirea se

face pe locuri vacante, iar recurentul a optat pentru locul vacant la data

susținerii concursului din circumscripția Judecătoriei Cluj Napoca localitatea

Baciu.

Cu privire la

criticile referitoare la legalitatea dispozițiilor art. 27 din Regulamentul de

punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 36/1995, aprobat prin O.M.J. nr. 2910/C/2009,

se arată că Legea nr. 36/1995 nu reglementează, expres și primar, modalitatea

în care are loc schimbarea sediului biroului notarului public într-o altă

localitate, precum și actualizarea anuală a numărului de locuri vacante în

vederea ocupării, însă nu exclude posibilitatea reglementării acestor aspecte

prin Regulamentul de punere în aplicare.

Înalta Curte

apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că art. 27 din

Regulamentul de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 36/1995 nu adaugă

la lege ci stabilește o procedură de urmat pentru asigurarea mobilității

notarilor publici.

De asemenea, s-a

reținut că nu au fost încălcate nici normele de tehnică legislativă deoarece O.M.J.

nr. 2910/C/2009 a fost elaborat de Ministerul Justiției, singura autoritate

competentă să adopte și implicit să modifice Regulamentul de punere în aplicare

a prevederilor Legii nr. 36/1995.

Înalta Curte constată

că și susținerile potrivit cărora normele juridice nu sunt previzibile sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite.

Actele normative care

au stat la baza emiterii actelor administrative atacate sunt opozabile

recurentului, fiind îndeplinite criteriile de accesibilitate și previzibilitate

impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, drept condiții de

calitate a legii, care presupun ca legea să fie enunțată cu suficientă precizie

pentru a-i permite cetățeanului să-și adapteze conduita și să poată să prevadă,

cu un grad de exactitate rezonabil, consecințele ce pot decurge dintr-un act

determinat pe care îl comite (cauza Sunday Times contra Regatul Unit).

În optica instanței

europene, valoarea noțiunilor de accesibilitate și previzibilitate depinde în

mare măsură de conținutul textului în cauză, de domeniul pe care îl acoperă, de

numărul și calitatea destinatarilor săi.

Neclaritatea unei

legi poate fi compensată printr-o practică judiciară constantă care să permită

înlăturarea arbitrariului în exercitarea puterii discreționare a autorităților

statale.

O prevedere legală

este considerată suficient de clară dacă permite petiționarului să-și adapteze

conduita într-o măsură rezonabilă, fie și cerând, la nevoie, sfatul

superiorului său ori obținând o precizare a legii cu ajutorul unei decizii

judiciare (cauza Rekvenyi contra Ungariei) sau înconjurându-se de „consilieri

luminați” (cauza Open Door și Dublin Well Woman contra Irlandei).

Or, în cauza de față,

dispozițiile cuprinse în actele administrative atacate se adresau, în primul

rând notarilor, recurentul fiind notar.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.I. împotriva sentinței nr. 216 din 19 martie 2012 a Curții de

Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2013.