ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2385/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 17.11.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, anularea Deciziei nr. 7 din 11 iulie 2014 a Consiliului Național de Conducere al U.N.P.I.R. și obligarea pârâtei la acordarea de puncte suplimentare la întrebările nr. 9, nr. 24 și nr. 37 din grila 3 de la examenul de dobândire a calității de practician în insolvență susținut la data de 17.04.2014 în București.

Prin sentința nr. 50 din 26 martie 2015, Curtea de Apel Constanța a respins excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței și a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Susține recurentul, în esență, că instanța a reținut nelegal că Decizia nr. 7 din 11 iulie 2014 emisă de Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență i-a fost comunicată și că această decizie ar fi fost motivată corespunzător de pârâtă.

Arată că, prin Decizia nr. 7 din 11 iulie 2014, s-a decis că, urmare pct. III.9 al Cap. III din Decizia C.N.C. nr. 6/2014 cu privire la rezolvarea corectă a unor întrebări din grila de examinare, C.N.C. își însușește punctul de vedere calificat al doamnelor B. și C., membre ale consiliului, și decide respingerea contestației domnului A., ca nefondată".

Constatările din Decizia nr. 7 din 11 iulie 2014 nu sunt motivate corespunzător și legal, făcând referire la o altă decizie a C.N.C. al U.N.P.I.R., nr. 6/2014, decizie în cuprinsul căreia punctul de vedere al membrelor comisiei cu privire la rezolvarea problemelor nr. 37, 43 și 55 din grila de examen 3 nu a fost motivat corespunzător. Membrele comisiei nu au explicat aspectul ridicat de el, încălcându-se art. 5 alin. (11) din Legea nr. 82/1991, care prevede că persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1)-(4) au obligația să conducă contabilitatea în partidă dublă, în sensul că activul trebuie obligatoriu să fie egal cu pasivul.

Continuă recurentul că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat, la capătul nr. 2 și 3 din cerere, obligarea pârâtei la acordarea punctelor corespunzătoare pentru întrebările nr. 9, 24 și 37 din grila de examen și obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului său și la admiterea sa la examenul de dobândire a calității de practician în insolvență, deoarece punctajul corect și legal al său este de 152 de puncte, aferent notei 7,60, notă superioară notei minime de promovare, 7,00.

Însă, prima instanță a lăsat nesoluționate aceste capete de cerere, cu motivarea nelegală că instanța de judecată nu se poate substitui comisiei de specialiști care a elaborat întrebările și răspunsurile.

Apreciază recurentul că instanța de judecată este obligată să se pronunțe pe toate captele de cerere, în caz contrar încălcându-se legea și impunându-se casarea hotărârii.

În continuarea motivelor de recurs, recurentul și-a expus punctul său de vedere privind soluționarea întrebărilor nr. 9, 24 și 37 din Grila nr. 3 de examinare.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reluând în esență, apărările formulate la fondul cauzei și expunând situația de fapt.

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 9 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 27 aprilie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

5.2. Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs.

Examinând legalitatea sentinței prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, în lumina argumentelor ce vor fi expuse în cele ce urmează.

5.2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recurentul-reclamant A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 7 din 11 iulie 2014 emisă de Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, prin care, la pct. III.9, i-a fost respinsă contestația cu privire la rezolvarea corectă a unor întrebări din grila de examinare, ca nefondată. A mai solicitat obligarea pârâtei la acordarea punctajului pe care el îl apreciază a fi corect la întrebările nr. 9, nr. 24 și nr. 37 din Grila nr. 3 și obligarea pârâtei la recunoașterea dreptului său și la admiterea la examenul de dobândire a calității de practician în insolvență susținut la data de 17.05.2014 în București.

În susținerea recursului, recurentul a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurentul a invocat formal pct. 5 al articolului menționat, referitor la încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, pentru că nu a arătat în niciun fel ce reguli de procedură ar fi fost încălcate de prima instanță.

De asemenea, instanța de control judiciar apreciază a fi neîntemeiat și motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., dat fiind că sentința recurată este rezultatul interpretării și aplicării corecte a normelor juridice incidente situației de fapt rezultate din probele administrate.

Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că autoritatea pârâtă a respectat procedura de soluționare a contestației reclamantului formulate împotriva rezultatelor examenului susținut la data de 17.05.2014, că Decizia nr. 7 din 11 iulie 2015 a fost cunoscută de reclamant, de vreme ce a solicitat anularea acesteia, și că instanța nu se poate substitui comisiei de examen.

Susținerile recurentului în sensul că nu i-ar fi fost comunicată Decizia nr. 7 din 11 iulie 2015 și că nu ar fi motivată corespunzător nu pot fi avute în vedere de instanța de recurs. Prin această decizie, ce face obiectul acțiunii de față, a fost respinsă contestația recurentului, în raport cu cele reținute de membrii comisiei de examinare asupra sesizărilor formulate de recurent prin contestația la rezultatul examenului, care au menținut răspunsurile la întrebările de examen și punctajul corespunzător.

De altfel, Înalta Curte constată că finalitatea urmărită de recurent prin promovarea acestei acțiuni este modificarea punctajului acordat la anumite întrebări din Grila 3 de examen, cu consecința promovării examenului de dobândire a calității de practician în insolvență.

Astfel cum s-a stabilit și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cadrul controlului de legalitate exercitat, instanța de contencios administrativ nu poate verifica decât respectarea prevederilor legale referitoare la respectarea procedurii de concurs, iar nu aspecte ce privesc modul de acordare a punctajelor acordate candidaților și modul de soluționare a contestațiilor acestora de către comisiile specializate. Evaluarea cunoștințelor în cadrul unui examen se îndepărtează atât de mult de la sarcina normală a judecătorului încât garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu ar putea viza litigiile dintr-o asemenea materie.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de fond nu a lăsat nesoluționate capetele nr. 2 și 3 din acțiune, ci a indicat în mod corect limitele exercitării controlului judiciar în litigiile având ca obiect contestarea rezultatelor unui concurs/examen, astfel cum au fost stabilite prin chiar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26 iunie 1986, pronunțată în Cauza Van Marle și alții împotriva Olandei).

De altfel, aceste limite au fost reiterate și în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 725/2014, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. 527 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că, potrivit unei jurisprudențe constante a instanței de contencios constituțional, "posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nu constituie un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcția pentru care s-a organizat examenul ori concursul, prin controlul respectării procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează. A decide altfel ar însemna să se recunoască organelor de justiție competența de a se substitui examinatorilor, de a invalida evaluările făcute de aceștia și de a le înlocui cu evaluările proprii ale judecătorilor, ceea ce ar exceda în mod evident atribuțiilor instanțelor judecătorești. Așadar, prevederile art. 21 din Legea fundamentală, referitoare la accesul la o instanță de judecată, nu au aplicabilitate în materia contestării baremului sau rezultatului unui examen ori concurs, ci numai în ceea ce privește controlul legalității procedurii de desfășurare a examenului sau concursului respectiv.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 26 iunie 1986, pronunțată în Cauza Van Marle și alții împotriva Olandei, prin decizia de inadmisibilitate din 28 februarie 2002, pronunțată în Cauza San Juan împotriva Franței, prin decizia de inadmisibilitate din 2 septembrie 2003, pronunțată în Cauza Eisenberg împotriva Franței, și prin Hotărârea din 24 februarie 2005, pronunțată în Cauza Nowicky împotriva Austriei [parag. (34)], a statuat, cu valoare de principiu, că evaluarea cunoștințelor și a experienței necesare pentru admiterea într-o profesie este similară cu susținerea unui examen de tip școlar sau universitar și nu poate intra în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, îndepărtându-se atât de la competența normală a unui judecător, învestit de regulă cu soluționarea unui diferend, cât și de la garanțiile instituite de art. 6 din Convenție, care nu sunt de natură să se aplice "litigiilor" ce ar putea apărea în această materie."

Este adevărat că art. 22 alin. (2) C. proc. civ. consacră principiul aflării adevărului prin îndatorirea impusă judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, însă respectarea acestui principiu nu poate fi raportată decât la acele aspecte ce pot face obiectul controlului instanțelor judecătorești.

În opinia Înaltei Curți, contrar susținerilor recurentului, plenitudinea de competență conferită instanței de contencios administrativ nu echivalează cu posibilitatea analizării unor aspecte care intră în sfera marjei de apreciere a autorităților publice, dat fiind că aceasta ar reprezenta tocmai o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești prin incursiunea acesteia în sfera puterii executive. Atâta timp cât recurentul-reclamant nu a indicat aspecte certe și concrete de natură a atesta existența arbitrariului, modalitatea de notare a lucrării acestuia se circumscrie marjei de apreciere a autorității. Altfel spus, recurentul-reclamant nu a făcut dovada că rezultatul obținut la examenul organizat de U.N.P.I.R. la data de 17.05.2014 de dobândire a calității de practician în insolvență constituie rezultatul exercitării de către autoritatea pârâtă a dreptului de apreciere cu exces de putere.

5.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reține că nu există motive de reformare a sentinței atacate și, în consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 50 din 26 martie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2017.