ÎCCJ, decizie (scj.ro #82599)

Conflict de competență. Acțiune în pretenții. Greșita invocare a Legii nr.10/2001 Cerere prin care se solicită plata unei chirii sau prețul unei concesiuni pentru terenul ocupat de o societate comercială este o acțiune în pretenții de drept comun și nu o acțiune specifică Legii nr.10/2001, chiar dacă reclamantul eronat a invocat această lege. Secția civilă, decizia nr.975 din 12 martie 2003 Reclamanții S.C.I. și S.I. au chemat în judecată Societatea Comercială Electrica SA București – Sucursala de Distribuție Arad pentru a fi obligată la încheierea unui contract de închiriere și la plata unei chirii de 200 USD/an pentru folosirea spațiului de 16 m.p. din ansamblul de locuințe și spații comerciale de pe str. Cozia nr. 3, Arad, unde este instalat un post de transformare sau la concesionarea spațiului pe o perioadă de 50 de ani contra sumei de 3.000 USD.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că terenul viran din str. Cozia nr. 3 este proprietatea tabulară a reclamanților și că, pe o porțiune de 16 mp, pârâta, fără acordul proprietarilor, a construit un post de transformare și a instalat cabluri subterane de înaltă tensiune. Judecătoria Arad, prin sentința civilă nr. 1415 din 21 februarie 2002, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, cu motivarea că demersurile reclamanților sunt întemeiate pe prevederile Legii nr.10/2001. La rândul său, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința nr. 149 din 28 martie 2002, și-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Arad și, constatând conflict negativ de competență, a sesizat Curtea de Apel Timișoara.

S-a reținut că acțiunea cu care au fost investite instanțele este una de drept comun, competența aparținând, conform art. 1 C.proc.civ., judecătoriei, ca instanță de fond. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin sentința nr. 31 din 30 aprilie 2002, a stabilit competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Arad, investire stabilită în baza art. 1, pct. 1, C.proc.civ. Împotriva regulatorului de competență a declarat recurs pârâta. În motivarea recursului pârâta a arătat că, inițial, a fost sesizată de către reclamanți cu o notificare expediată prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc „V.S.” și, la răspunsul negativ al societății, reclamanții s-au adresat cu acțiune la Judecătoria Arad.

Chiar dacă se solicită plata unei chirii, recurenta apreciază că temeiul acțiunii îl reprezintă Legea nr. 10/2001 invocat de reclamanți, competența aparținând Tribunalului Arad, iar nu judecătoriei, ca instanță de fond. Recursul nu este fondat. Reclamanții au investit instanțele judecătorești cu o acțiune civilă, prin care au solicitat obligarea pârâtei-recurente la plata unei chirii anuale sau la concesionarea terenului, în schimbul unui preț, cu motivarea că societatea pârâtă a ocupat fără acordul petenților o suprafață de 16 mp unde a instalat un post de transformare și instalații adiacente, suprafață ce face parte dintr-un teren mai mare și asupra căruia reclamanții pretind că sunt proprietari tabulari.

Este adevărat că, înainte de a iniția litigiul, reclamanții au adresat pârâtei o notificare prin intermediul executorului judecătoresc și că, în acțiunea introductivă de instanță, au invocat ca temei de drept Legea nr.10/2001. Potrivit art. 1 pct. 1 C.proc.civ. judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Din cele de mai sus rezultă că acțiunea promovată de reclamanți este o acțiune în pretenții, de drept comun, și nu o acțiune specifică Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și care reglementează alte raporturi juridice decât cele deduse judecății.

Împrejurarea că reclamanții au notificat-o pe pârâtă și că au invocat, în acțiune, ca temei de drept pentru pretențiile solicitate prevederile speciale ale Legii nr.10/2001, nu are nici o relevanță asupra stabilirii instanței competente să soluționeze în fond cauza, deoarece judecătorii sunt în drept să stabilească cu prevalență natura juridică corectă a acțiunii cu care au fost investiți și să o soluționeze în consecință. Față de cele ce preced, recursul pârâtei se privește ca nefondat și va fi respins ca atare.