ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1492/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub nr. x/102/2014 pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, reclamantul Municipiul Târgu Mureș a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. SA și B. SA, în insolvență, constatarea nulității Convenției de plată și garantare din 2 august 2010, pentru neîndeplinirea condițiilor de validitate ale actului juridic civil, respectiv lipsa consimțământului reclamantului, caracterul viciat al consimțământului, fiind invocată și violența ca viciu de consimțământ, încălcarea limitelor autonomiei de voință, respectiv a art. 5 teza I C. civ.

Prin Sentința nr. 118 din 9 octombrie 2015, Tribunalul Specializat Mureș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește anularea convenției pentru violență și a respins, ca prescrisă, acțiunea în anulare întemeiată pe vicierea consimțământului sub acest aspect.

A respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anularea convenției de garantare și plată din 6 august 2010, pentru celelalte motive de nulitate invocate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Municipiul Târgu Mureș, înregistrat la data de 26 februarie 2016 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia nr. 421/A din 1 iulie 2016, apelul a fost respins, ca nefondat.

Reclamantul a declarat recurs împotriva sus-menționatei hotărâri, recurs înregistrat la data de 9 decembrie 2016 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Prin decizia pronunțată de instanța de apel a fost încălcată puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1.868/2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Astfel, prin decizia sus-arătată s-a reținut că actul juridic în litigiu, respectiv Convenția de eșalonare și plată înregistrată la B. SA din 2 august 2010 nu este aferentă și nu a fost aprobată printr-o hotărâre de consiliu local, deci nici prin H.C.L. nr. x/2010, precum și faptul că proiectul de convenție, anexă la H.C.L. nr. x/2010, nu a fost semnat de părți, ulterior adoptării hotărârii. Or, instanța de prim control judiciar, reținând o altă situație de fapt și de drept, a încălcat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1.868/2014.

Un alt motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., respectiv că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În dezvoltarea acestei critici, a arătat că instanța de apel nu a expus argumentele reclamantei, relative la data perfectării convenției, la 30 iulie 2010 sau, cel mai târziu, la 2 august 2010 și nu a răspuns, cu contraargumente, tuturor acestor susțineri ale părților. Din această perspectivă, invocarea greșitei înțelegeri, de către reclamantă, a considerentelor Deciziei nr. 1.868/2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, nu reprezintă o motivare propriu-zisă.

Recurenta a mai arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel, apreciind că, la încheierea convenției în litigiu, nu ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 5 C. civ., art. 969 C. civ., art. 45 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și prevederile Legii nr. 273/2006, a încălcat, practic, aceste norme de drept material, întrucât corecta lor aplicare ar fi condus la constatarea nulității actului.

În sfârșit, recurenta a mai susținut că instanța de apel a reținut că încheierea convenției în baza H.C.L. nr. x/2010 ar rezulta, cu putere de lucru judecat, din considerentele Sentinței nr. 1.726 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în Dosarul nr. x/1371/2011. Or, această hotărâre a fost desființată, urmare admiterii apelului declarat de Municipiul Târgu Mureș. Această critică a fost încadrată de parte în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de apel este legală. A susținut, în esență, că decizia pronunțată în apel nu încalcă puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri, este suficient motivată și nu încalcă vreun text de lege. În drept, a invocat dispozițiile art. 205 C. proc. civ.

În condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport analizat de completul de filtru la data de 4 mai 2017.

Conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul a pronunțat Încheierea din 22 iunie 2017, prin care a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond a căii de atac extraordinare, cu citarea părților.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1.868 din 28 martie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, nefiind incident, prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin decizia sus-arătată, s-a admis recursul declarat de pârâta A. SA împotriva Sentinței nr. 2.395 din 10 iunie 2013 a Tribunalului Mureș și a fost modificată în parte hotărârea precitată, în sensul respingerii acțiunii în anularea H.C.L. Târgu Mureș din 6 octombrie 2010, acțiune formulată de Prefectul Județului Mureș. Cum prezentul litigiu are ca obiect constatarea nulității unei convenții de garantare și plată, este evident că nu există identitate de obiect și cauză și, ca atare, nu se invocă efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, în sensul dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Ceea ce se susține, în realitate, este încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res indicata pro varitate accipitur).

Însă, și sub acest aspect, al efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu se poate reține că decizia recurată ar fi încălcat dezlegările date de instanța anterior învestită cu acțiune în anulare a unei hotărâri de consiliu local.

Concret, prin hotărârea anterioară, instanța a statuat asupra legalității adoptării unei hotărâri de către autoritatea administrației publice locale, prin prisma motivelor invocate de Instituția Prefectului, și anume respectarea principiului transparenței decizionale în administrația publică, necesitatea sau nu a realizării unei analize financiare anterior adoptării actului sau dacă era sau nu necesară întocmirea rapoartelor de către comisiile de specialitate, în cazul ședințelor extraordinare.

Data încheierii convenției analizate în prezenta cauză nu a reprezentat obiectul analizei instanței de contencios administrativ. Aceasta s-a limitat la a arăta, în ce privește menținerea soluției instanței de fond, de respingere, ca rămasă fără obiect, a cererii de anulare a H.C.L. nr. x/2010, că această hotărâre nu intrase în circuitul civil, prin semnarea vreunei convenții, la data revocării acestui act unilateral de către autoritatea administrativă, prin hotărârea ulterioară, H.C.L. nr. x/2010. În ce privește această din urmă hotărâre, a constatat că semnarea sau nu a convenției, ulterior adoptării H.C.L. nr. x/2010, nu poate influența legalitatea sau nelegalitatea respectivei hotărâri.

Altfel spus, hotărârile instanței de fond și de apel nu puteau încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ, întrucât elementele supuse analizei și tranșate de prima instanță sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de față.

Cât privește cea de-a doua critică de nelegalitate formulată, anume aceea că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., constată că nici aceasta nu poate fi primită. Contrar susținerilor recurentei, hotărârea pronunțată de instanța de apel răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că s-au consemnat susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Corespunzător stadiului în care se afla cauza, instanța de apel a analizat toate criticile formulate prin cererea de apel, procedând la rejudecarea fondului, în limitele stabilite prin cererea de apel, cu deplina respectare a prevederilor art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, recurenta susține că instanța de apel nu a prezentat argumentele sale referitoare la data încheierii convenției, ignorând faptul că instanța de control judiciar redă și analizează criticile formulate prin intermediul căii de atac, nu argumentele din cererea de chemare în judecată. Mai mult, instanța de apel, contrar susținerilor recurentei, nu s-a limitat atunci când a stabilit momentul încheierii convenției, la argumentul că reclamanta dă o interpretare proprie și greșită considerentelor Deciziei nr. 1.868/2014 a Curții de Apel Târgu Mureș. Aceasta este, practic, concluzia la care ajunge instanța de apel, după expunerea propriului raționament logico-juridic și a conținutului concret al considerentelor hotărârii sus-arătate.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Deși invocă încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 5 C. civ. și art. 969 C. civ., a prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și ale Legii nr. 273/2006, recurentul se limitează la a reproduce temeiurile de fapt și de drept ale cererii sale de chemare în judecată, fără a critica raționamentul logico-juridic al instanței de apel, ce a condus la respingerea căii sale de atac.

În esență, recurenta a susținut că, prin convenția de eșalonare și plată tripartită în litigiu, s-a derogat de la norme care interesează ordinea publică și bunele moravuri, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 5 C. civ. În realitate, prin convenția în discuție, s-a recunoscut existența unei datorii scadente a SC B. SA către A. SA, ce a fost eșalonată la plată, în 24 de rate. Prin aceeași convenție, recurenta-reclamantă și-a asumat calitatea de fideiusor al debitoarei, renunțând la beneficiul de discuțiune.

În raport de natura convenției în litigiu, așa cum corect a reținut instanța de apel, recurenta-reclamantă nu a indicat nici o normă de ordine publică care ar interzice unei unități administrativ teritoriale să își asume calitatea de fideiusor al debitoarei, societate ce distribuie agent termic, având ca acționar însăși unitatea administrativ teritorială, societate care, la rândul său, nu a achitat contravaloarea gazelor naturale. Așadar, nu rezultă în ce modalitate s-a derogat, prin convenția în litigiu, de la norme ce interesează ordinea publică. Ceea ce invocă, în realitate, reclamanta, este lipsa consimțământului valabil exprimat al unității administrativ teritoriale, decurgând din inexistența, la data perfectării convenției, a unei hotărâri a consiliului local, entitate care, potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, își exercită atribuțiile prin adoptarea de hotărâri. Or, așa cum corect au reținut instanțele de fond, la data perfectării convenției, exista hotărârea organului deliberativ în acest sens, deci este îndeplinită condiția de validitate a actului juridic prevăzut de art. 948 pct. 2 C. civ., iar legalitatea hotărârii a fost cenzurată de instanța de contencios administrativ.

De altfel, recurenta-reclamantă încearcă să construiască un raționament juridic care eludează situația de fapt reținută de instanțele de fond, știut fiind că, pe calea prezentei căi de atac, nu pot fi puse în discuție aspecte de netemeinicie. Astfel, arată că actul juridic în discuție a fost încheiat între absenți, respectiv că A. SA ar fi transmis o ofertă, urmată de acceptarea acesteia de către B. SA la data de 2 august 2010 și că, prin urmare, la data acceptării ofertei s-ar fi perfectat în mod valabil contractul. Constată, cu privire la acest aspect, că, în principiu, contractul între absenți este considerat valabil încheiat atunci când acceptarea ofertei a ajuns la cunoștința ofertantului, autorului ofertei, întrucât vechiul C. com. și-a însușit teoria informațiunii (art. 35 C. com., sub imperiul căruia a fost încheiată convenția de plată și garantare).

În speță, însă, nu este vorba de un contract încheiat între absenți, ci constatat printr-un înscris unic, înscris din conținutul căruia rezultă în mod explicit data încheierii, respectiv 6 august 2010 (deci ulterior adoptării H.C.L. din 6 august 2010). Așadar, recurenta nu poate invoca greșita aplicare a unor texte de lege, raportându-se la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, suverane în a aprecia asupra elementelor de fapt și puterii doveditoare a mijloacelor de probă administrate.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Târgu Mureș - prin Primar împotriva Deciziei nr. 421/A din 1 iulie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 19 octombrie 2017.

Procesat de GGC - N