ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2088/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2088/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
2088/2016
Deliberând
asupra recursului, constată:
Prin
Sentința civilă nr. 1437 pronunțată la data de 16 octombrie
2014 de Tribunalul Specializat Mureș, a fost respinsă acțiunea
reclamantului Municipiul Târgu-Mureș formulată în contradictoriu cu
pârâtele Societatea A. SA și Societatea B. SA, având ca obiect constatarea
încetării convenției de plată și garantare
înregistrată la pârâta Societatea B. SA cu nr. 7016/2 august 2010 începând
cu 2 august 2010 și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de
judecată.
Pentru a
pronunța sentința, tribunalul a reținut că sunt relevante
două momente care au influență asupra modalității de soluționare
a cauzei, 2 august 2010, respectiv 6 august 2010, precum și
dispozițiile art. 6 ale convenției de plată și garantare.
În aceste limite, instanța a reținut că actul a fost semnat de
toate părțile la 6 august 2010 și că la această data
convenția a intrat în vigoare, astfel cum rezultă și din
considerentele Deciziei nr. 1868/r/28 martie 2014 pronunțată de
Curtea de Apel Târgu Mureș.
Împotriva
sentinței și a încheierii din 8 octombrie 2010 a declarat apel
reclamantul, soluționat prin Decizia nr. 89/A din 2 februarie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii
apelului și a cererii vizând plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a
pronunța această decizie, referitor la nelegalitatea încheierii
premergătoare atacate, instanța de apel a considerat că
soluția primei instanțe este corectă, deoarece cererea de
chemare în judecată înregistrată sub nr. 3268/102/2014 se afla, la
data formulării cererii de suspendare a judecății prezentului
litigii, în procedura de regularizare, nefiind vorba în sens procedural de o
pricină aflată în judecată. Potrivit Noului C. proc. civ.
judecata cererii începe după epuizarea procedurii prealabile, o dată
cu fixarea primului termen de judecată.
Cu privire la
sentința vizând fondul pretențiilor curtea de apel a avut în vedere
obiectul acțiunii, statuând că este relevant a se stabili data la
care convenția de plată și garantare a căpătat
eficiență juridică. În acest sens, s-a evocat Decizia nr. 1868/R
din 28 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș,
statuând că data în discuție este 6 august 2010. În atare
situație, dându-se eficiență efectului pozitiv al
autorității de lucru judecat, nu se poate reconsidera data
intrării în vigoare a convenții de plată și garantare.
Pentru aceste
argumente, criticile apelantului au fost înlăturate, împreună cu cele
vizând împrejurarea că art. 6 alin. (2) al convenției amintite
prezintă relevanță în măsura în care este considerată
a fi stabilită exclusiv în favoarea Societății B. În acest sens
au fost invocate considerentele aceleiași decizii ca având autoritate de
lucru judecat, astfel încât clauzele amintite ar prezenta interes doar pentru
pârâta Societatea A. SA.
În concluzie,
în contextul în care momentul încheierii convenției de plată a fost
stabilit ca fiind 6 august 2010, s-a statuat corect că dispozițiile
din art. 6 alin. (2) ale convenției nu pot căpăta
eficiență juridică pentru motivul că termenul stabilit
pentru îndeplinirea obligației și începând cu care s-a solicitat
constatarea încetării convenției este anterior.
Au fost
înlăturate și motivele de apel referitoare la împrejurarea că
respectiva convenție nu a fost încheiată în baza HCL nr. 283 sau a
HCL nr. 286 din anul 2010, Curtea de Apel împrejurările că prin
convenția de plată amintită s-a obligat să ofere
garanții față de pârâta A. SA, independent de existența
unei hotărâri de consiliul local.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Târgu-Mureș
solicitând în principal admiterea apelului, anularea sentinței atacate,
schimbarea încheierii premergătoare apelate și trimiterea cauzei la
prima instanță pentru rejudecarea pe fond, iar în subsidiar anularea
sentinței, schimbarea încheierii și evocarea fondului de către
instanța de recurs.
Cu titlu
prealabil recurentul a arătat că începând cu anul 2007 a încheiat
împreună cu Societatea A. SA (actuală SC C. SA) și Societatea B.
SA (delegat al serviciului de producție, distribuție și
furnizare a agentului termic și apei calde) convenții de plată
și garantare, prin care municipiul oferea o garanție furnizorului de
gaze naturale, obligându-se față de furnizorul de gaze să achite
prețul combustibilului pe care societatea delegată le datora
furnizorului, fără a onora la termen.
În aceste
condiții, în anul 2010 furnizorul de gaze naturale a impus reclamantei
încheierea unei noi convenții de garantare a plății, fiind
adoptată Hotărârea Consiliului Local (HCL) nr. 283 din 29 iulie 2010.
Întrucât SC C. SA nu a acceptat clauzele proiectului de convenție în
special pe cele referitoare la renunțarea municipiului la beneficiul de
discuțiune și la graficul de eșalonare a datoriilor, la 29 iulie
2010 această societate a sistat furnizarea de gaze naturale, astfel încât
locuitorii racordați la sistemul de alimentare centralizată cu
energie termică au fost lipsiți de aceste servicii. În tot
aceeași zi SC C. SA a contraofertat reclamantul cu o nouă
variantă de contract, variantă înregistrată la Societatea B. SA
cu nr. 7016 la 2 august 2010.
Sub aceste
auspicii la 30 iulie 2010, în cadrul Primăriei Municipiului
Târgu-Mureș au fost demarate procedurile de convocare a consiliului local,
întrucât încheierea convenției era condiționată de aprobarea ei
prin HCL.
Ședința
consiliului local nu a putut avea loc, din lipsă de cvorum la acea
dată, condiții în care s-a convenit convocarea unei ședințe
extraordinare cu aceleași probleme prin deliberare, ședință
în cadrul căreia consilierii locali au semnat convenția de plată
și garantare în forma propusă de pârâtă, fiind reluată
furnizarea de gaze naturale începând cu data de 30 iulie 2010.
În aceste
condiții a fost inserat în cuprinsul convenției art. 6 pct. 2 prin
care s-a prevăzut că dacă până la data de 2 august 2010
municipiul nu va pune la dispoziția pârâtelor o hotărâre a
consiliului local de aprobare a acestei convenții, efectele ei
încetează de drept.
Ulterior
acestor acțiuni SC C. SA a demarat alte negocieri cu Municipiul
Târgu-Mureș, pentru aprobarea unei convenții similare, proiectul de
convenție fiind anexat HCL nr. 286 din 6 august 2010, convenție care
nu a fost finalizată.
În acest
context reclamantul a promovat o cerere de chemare în judecată
înregistrată pe rolul tribunalului sub nr. 3268/102/2014, având ca obiect
constatarea nulității absolute a convenției de plată
și garantare nr. 7016/2 august 2010, litigiu care ar fi avut o
influență hotărâtoare în soluționarea prezentei cauze,
astfel încât suspendarea litigiului era necesară în temeiul art. 244 alin.
(1) pct. 1 C. proc. civ.
În acest sens
un prim motiv al recursului vizează greșita aplicare a legii, a
dispozițiilor art. 192 alin. (2) din Noul C. proc. civ., măsură
în care instanța de apel a condiționat admisibilitatea cererii de
suspendare de faza judiciară a litigiului aflat în legătură.
În ceea ce
privește nelegalitatea deciziei, recurentul a invocat aplicarea
greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 1200 pct. 4 C. civ.,
dispoziție în raport cu care s-a evaluat că data încheierii
convenției de plată și garantare a fost 6 august 2010.
Astfel, au
fost greșit evaluate, ca intrând în autoritate de lucru judecat asupra
cauzei de față, a considerentelor Deciziei nr. 1868/R/2014
pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, consecința fiind
aceea că sunt ineficace și lipsite de orice efect juridic
dispozițiile art. 6 pct. 2 ale convenției de plată și
garantare.
Recurentul a
arătat că prin decizia amintită Curtea de Apel Târgu-Mureș
nu a stabilit data la care convenția înregistrată cu nr. 7016/2
august 2010 a fost încheiată, ci momentul la care contractul a
căpătat eficiență juridică, adică cel la care
clauzele sale au intrat în vigoare, totul prin raportare la prevederile art. 6
pct. 1 din aceeași convenție.
În acest
sens, decizia atacată cu recurs este dată cu aplicarea
greșită a legii, fiind evident greșită nerealizarea
distincției între momentul încheierii convenției, privit ca dată
a întrunirii acordului de voință, și cel al intrării sale
în vigoare, adică al momentului la care capătă
eficiență juridică.
Lipsa acestei
distincții nu a permis instanței de apel să sesizeze că în
realitate convenția litigioasă a fost aprobată prin HCL nr. 283
din 29 iulie 2010 și a încetat la data de 2 august 2010, iar la data de 6
august 2010 a fost semnată aceeași convenție de către SC C.
SA de către o persoană care nu putea reprezenta societatea.
Recurentul a
arătat că intrarea în vigoare a convenției s-a produs la data de
30 iulie 2010, iar întrucât o hotărâre de consiliu local nu a fost
adoptată până la data de 2 august 2010, efectele acestea au încetat
de drept potrivit dispozițiilor din art. 6 pct. 3.
Recursul a
fost întemeiat și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,
invocându-se greșita interpretare a clauzelor convenției, de
natură a deturna efectele acesteia de la voința reală a
părților, prin referire la dispozițiile art. 6.1 și art.
6.2 ale convenției.
S-a invocat
în cadrul recursului și nelegalitatea deciziei din apel în raport cu
dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nefiind dezvoltate
considerente specifice acestui motiv de recurs.
Împotriva
acestui recurs a formulat întâmpinare SC C. SA solicitând respingerea sa ca
nefondat.
În primul
rând, intimata a apreciat că normele pretins încălcate de către
instanța de judecată sunt norme de procedură, iar în acest sens,
ele nu se circumscriu criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ., care are în vedere doar nesocotirea normelor de drept
material.
În subsidiar,
intimata a apreciat că instanța de apel a respins în mod corect
criticile întemeiate pe greșita aplicare a dispozițiilor art. 244 C.
proc. civ., operând cu o distincție corectă între noțiunea de
proces și cea de judecată.
Cât
privește fondul litigiului, intimata arată că recurentul nu
critică în realitate greșita aplicare a legii, ci modalitatea în care
instanța de fond s-a raportat la puterea de lucru judecat a Deciziei nr.
1868/R din 28 martie 2014, o veritabilă chestiune de fapt, care ține
de aprecierea probelor.
În realitate,
decizia evocată a stabilit că la data de 6 august 2010 convenția
ce face obiectul litigiului a căpătat eficiență
juridică, adică a intrat în vigoare, chestiune care numai poate fi
combătută, cu atât mai mult cu cât aceasta este data semnării
respectivei convenții de către intimata SC C. SA.
În
condițiile în care chiar recurentul a recunoscut că abia la data de 6
august 2010 convenția de plată și-a început efectul juridic,
este lipsit de relevanță orice raționament care ar justifica
relevanța datei de 2 august 2010, cu atât mai mult cu cât în pretinsul
interval convenția nu și-a produs nici un efect, fiind
imposibilă constatarea încetării efectelor unui act câtă vreme
acestea nu au început să se producă.
Chiar trecând
peste aceste apărări, intimata a arătat că nu se poate
constata încetarea convenției de plată pe temeiul art. 6 alin. (2),
în condițiile în care această clauză introduce un pact comisorii
de ultim grad, care sancționează neîndeplinirea unei obligații
de către Municipiul Târgu-Mureș. În prezența unui pact
comisoriu, de efectele acestuia nu se poate prevala partea în culpă pentru
neîndeplinirea propriei obligații, dreptul de încetarea a contractului
aparținând doar SC C. SA.
S-au
combătut și criticile fondate pe dispozițiile art. 304 pct. 7
și 8 C. proc. civ., arătându-se că ele sunt invocate doar
formal.
Analizând
recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție îl respinge,
pentru considerentele care vor fi mai jos redate.
Un prim motiv
al recursului deduce analizei instanței de recurs aplicarea
greșită a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
de la 1865, aplicabile litigiului, în sensul greșitei aprecieri a
inexistenței unui litigiu determinat, mai exact a litigiului ce face
obiectul dosarului nr. x/102/2014, care are ca obiect constatarea
nulității absolute a convenției de plată și garantare
nr. 7016/2 august 2010.
Înalta Curte
reține că respingerea cererii de suspendare a avut ca justificare
dispozițiile art. 192 alin. (2) și pe cele ale art. 200 alin. (4) din
C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, reținându-se că, de
vreme ce Dosarul nr. x/102/2014 se afla în procedura de regularizare la prima
instanță la data formulării cererii de suspendare a prezentei
cauze, condiția existenței unei "alte judecăți"
nu este îndeplinită.
În acest
context, instanța de recurs arată că deși dispozițiile
art. 192 alin. (2) din noul C. proc. civ. stabilesc că procesul începe
prin introducerea cererii de chemare în judecată, aceste dispoziții
trebuie corelate necesar cu cele ale art. 200 și art. 201 C. proc. civ.,
care disting, în cadrul procesului, începerea judecății. Astfel,
procesul debutează cu etapa scrisă a regularizării cererii de
chemare în judecată - asimilată unei etape administrative de
pregătire a judecății, inserată în Cap. I al Titlului I al
Codului, intitulat "Sesizarea instanței de judecată" -
și continuă cu începerea judecății, moment procesual
marcat, potrivit art. 201, cu fixarea termenului pentru judecată și
citarea părților.
Astfel, un
proces aflat în procedura de regularizare nu semnifică o judecată a
litigiului ca premisă a aplicării dispozițiilor art. 244 alin.
(1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, de vreme ce în această etapă
părțile nu sunt citate, iar pârâtul, posibil, nu a are
cunoștință asupra existenței procesului.
Din acest
punct de vedere, dezlegările date de instanța de apel asupra acestui
aspect sunt concordante unei corecte interpretări și aplicări a
dispozițiilor legale, motivul de recurs fiind nefondat.
Cu privire la
criticile vizând modul de soluționare a cauzei pe fond, Înalta Curte
reține că acțiunea ce face obiectul litigiului are ca obiect
constatarea încetării convenției de plată și garantare nr.
7016/2 august 2010 începând cu 2 august 2010.
În acest
context, starea de fapt deplin stabilită în fața instanțelor de
fond a fost aceea că prin HCL (Hotărârea de Consiliu Local) al
Municipiul Târgu-Mureș cu nr. 283 din 29 iulie 2010 s-a propus pârâtelor
Societatea B. SA și actualei SC C. SA o variantă de convenție
pentru plată și garantarea plății gazelor naturale
furnizate operatorului local de producție, distribuire și furnizare
de agent termic. Această variantă a convenției nu a fost
agreată de furnizorul de gaze naturale, pârâta SC C. SA, care, în
aceeași dată, a propus Municipiului Târgu -Mureș o noua
variantă a convenției și a sistat furnizarea de gaze naturale,
fiind întreruptă furnizarea de apă caldă populației.
În aceste
circumstanțe, la 30 iulie 2010 s-a convocat o ședință a
consiliului local care nu a putut adopta o nouă hotărâre din
lipsă de cvorum, însă, la acea dată s-a inserat în cuprinsul
convenției, în varianta propusă de SC C. SA, art. 6 care prevedea în
alin. (1) că data intrării în vigoare a convenției este data
semnării sale de către părți, actualele părți
litigante, iar în alin. (2), că în situația în care până la 2
august 2010 Municipiul Târgu-Mureș nu pune la dispoziția SC C. SA o
hotărâre de consiliu de aprobare a acestei variante a convenției,
aceasta încetează de drept, fără nicio formalitate. Sub aceste
auspicii, la 30 iulie 2010 SC C. SA a reluat furnizarea gazelor naturale
către producătorul și furnizorul local de agent termic, Societatea
B. SA. Această variantă a convenției de plată și
garantare a fost înregistrată la Societatea B. SA la 2 august 2010 sub nr.
7016 și semnată de reprezentanții acesteia, potrivit probelor
cercetate de instanțele de fond.
La 2 august
2010 nu a fost adoptata HCL pentru aprobarea convenției, însă la 6
august 2010, prin HCL nr. 286, toate părțile au semnat convenția
nr. 7016.
Prefectul
județului Mureș a formulat în fața instanței de contencios
administrativ acțiunea pentru anularea celor două hotărâri de consiliu
local, nr. 283 din 27 iulie 2010 și nr. 286 din 06 august 2010,
finalizată prin decizia irevocabilă nr. 1868R din 28 martie 2014 prin
care, respingându-se cererea prefectului, s-a reținut că:
dispozițiile cuprinse în art. 6 alin. (2) din convenția de plată
și garantare erau stipulate în favoarea SC C. SA și că
această parte nu a dat eficiență clauzei comisorii, ci s-a
angajat în negocieri cu municipiul, fiind desfășurată o
ședință și adoptată la 6 august 2010 o hotărâre
de consiliu local, cu nr. 286. Astfel, la 6 august 2010 convenția a fost
semnată de toate părțile implicate, căpătând
eficiență juridică.
Relevând
suita faptelor astfel cum au fost reținute de către instanțele
de fond, Înalta Curte reține că recurentul s-a prevalat de
greșita apreciere a puterii lucrului judecat, relevat prin Decizia nr.
1868R/2014 a instanței de contencios administrativ, pe cale de
consecință, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1200 pct.
4 C. civ.
Puterea de
lucru judecat semnifică, potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ., valoarea
probatorie prezumată de cele anterior dezlegate într-un litigiu aflat în
legătură cu cel în curs de soluționare, dacă problema
litigioasă este comună celor două cauze. Din acest punct de
vedere, în mod corect a stabilit instanța de apel că se impun
considerentele deciziei amintite prin care se statuează că la 6
august 2010 convenția de plată și garantare, fiind semnată
de toate părțile, a căpătat eficiență
juridică, cu atât mai mult cu cât SC C. SA, nu a înțeles să se
prevaleze de efectele clauzei art. 6 alin. (2) al convenției, clauze care
erau stipulate numai în favoarea sa.
Recurentul a
considerat că prin valorificarea efectului pozitiv al
autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 1868R72014 s-a ignorat
distincția esențială între semnificația datei încheierii
convenției și cel al datei la care aceasta a căpătat
eficiență juridică, adică, data la care efectele acesteia
au început să se producă.
Nici aceste
susțineri ale recurentului nu sunt fondate. Chiar dacă instanța
de apel a nu a abordat motivarea deciziei din perspectiva acestei
distincții, Înalta Curte arată că aceasta a fost semnată de
toate părțile la 6 august 2010. După cum s-a arătat
anterior, astfel cum s-a statuat în stabilirea stării de fapt, și
cum, de altfel, chiar recurentul a expus în memoriul de recurs, la 2 august
2010, convenția a fost înregistrată la Societatea B. SA, i s-a dat
numărul de înregistrare sub care este identificată în proces, 7016,
și a fost semnată de reprezentanții acestei societăți.
Astfel, nicio parte litigantă nu a susținut și demonstrat în
proces că toate părțile convenției de plată și
garantare au semnat această convenție la 2 august 2010, data
semnării sale fiind 6 august 2010, astfel cum rezultă din
mențiunea făcută în înscris.
Cum data
semnării înscrisului, potrivit mențiunilor sale, este 6 august 2006,
iar această probă nu a fost combătută prin prezentarea
exemplarului cu privire la care se pretinde existența semnăturilor
părților la o dată anterioară ori prin alte probe permise
de lege referitoare la data actului, iar prin efectul art. 6 alin. (1) din
convenție, aceasta intră în vigoare la data semnării sale de
către părți, Înalta Curte arată că distincția
dintre data încheierii și data intrării în vigoare a convenției
analizate nici nu se impunea la instanța de apel.
Prin urmare,
motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a legii, prin
greșita valorificare a autorității de lucru judecat și
ignorarea conținutului art. 6 alin. (2) al convenției este nefondat,
fiind corect argumentată decizia instanței de apel referitoare la
faptul că data la care convenția a intrat în vigoare și a fost
încheiată a fost 6 august, iar nu 2 august, în anul 2010.
Este
nefondat, de asemenea, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.
304 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul deduce instanței de recurs
critici referitoare la ignorarea împrejurării că părțile au
renunțat la dispozițiile art. 6 alin. (1) din convenție, de
vreme ce SC C. SA a reluat furnizarea de gaze naturale către Societatea B.
SA la 30 iulie 2010. Dincolo de împrejurarea că furnizarea de gaze între
cei doi pârâți s-a făcut în executarea unei convenții distincte
și nu reprezintă executarea convenției de plată și
garantare ce face obiectul litigiului, prin acest motiv al recursului nu se
opune o greșită interpretare a actului dedus judecății de
natură a lipsi acest act de natura ori înțelesul său
lămurit, ci se tinde la reconsiderarea stării de fapt, aspect care nu
poate face obiectul cercetării recursului.
De asemenea
Înalta Curte arată cu ultimul motiv al recursului, întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este formal indicat, recurentul
nedezvoltând critici proprii acestuia.
Astfel,
pentru toate motivele prezentate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul
promovat de reclamantul Municipiul Târgu-Mureș va fi respins în
totalitate, inclusiv în ceea ce privește cererea accesorie de obligare a
intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge ca
nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Târgu Mureș - prin
Primar împotriva Deciziei nr. 89/A din 2 februarie 2016 pronunțată de
Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședința publică, astăzi 13 decembrie 2016.
Procesat de