ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2088/2016

Decizia nr. 2088/2016 Deliberând asupra recursului, constată: 1. Prin Sentința civilă nr. 1437 pronunțată la data de 16 octombrie 2014 de Tribunalul Specializat Mureș, a fost respinsă acțiunea reclamantului Municipiul Târgu-Mureș formulată în contradictoriu cu pârâtele Societatea A. SA și Societatea B. SA, având ca obiect constatarea încetării convenției de plată și garantare înregistrată la pârâta Societatea B. SA cu nr. 7016/2 august 2010 începând cu 2 august 2010 și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța sentința, tribunalul a reținut că sunt relevante două momente care au influență asupra modalității de soluționare a cauzei, 2 august 2010, respectiv 6 august 2010, precum și dispozițiile art. 6 ale convenției de plată și garantare.

În aceste limite, instanța a reținut că actul a fost semnat de toate părțile la 6 august 2010 și că la această data convenția a intrat în vigoare, astfel cum rezultă și din considerentele Deciziei nr. 1868/r/28 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș. 2. Împotriva sentinței și a încheierii din 8 octombrie 2010 a declarat apel reclamantul, soluționat prin Decizia nr. 89/A din 2 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii apelului și a cererii vizând plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, referitor la nelegalitatea încheierii premergătoare atacate, instanța de apel a considerat că soluția primei instanțe este corectă, deoarece cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 3268/102/2014 se afla, la data formulării cererii de suspendare a judecății prezentului litigii, în procedura de regularizare, nefiind vorba în sens procedural de o pricină aflată în judecată. Potrivit Noului C. proc. civ. judecata cererii începe după epuizarea procedurii prealabile, o dată cu fixarea primului termen de judecată. Cu privire la sentința vizând fondul pretențiilor curtea de apel a avut în vedere obiectul acțiunii, statuând că este relevant a se stabili data la care convenția de plată și garantare a căpătat eficiență juridică.

În acest sens, s-a evocat Decizia nr. 1868/R din 28 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, statuând că data în discuție este 6 august 2010. În atare situație, dându-se eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu se poate reconsidera data intrării în vigoare a convenții de plată și garantare. Pentru aceste argumente, criticile apelantului au fost înlăturate, împreună cu cele vizând împrejurarea că art. 6 alin. (2) al convenției amintite prezintă relevanță în măsura în care este considerată a fi stabilită exclusiv în favoarea Societății B. În acest sens au fost invocate considerentele aceleiași decizii ca având autoritate de lucru judecat, astfel încât clauzele amintite ar prezenta interes doar pentru pârâta Societatea A. SA.

În concluzie, în contextul în care momentul încheierii convenției de plată a fost stabilit ca fiind 6 august 2010, s-a statuat corect că dispozițiile din art. 6 alin. (2) ale convenției nu pot căpăta eficiență juridică pentru motivul că termenul stabilit pentru îndeplinirea obligației și începând cu care s-a solicitat constatarea încetării convenției este anterior. Au fost înlăturate și motivele de apel referitoare la împrejurarea că respectiva convenție nu a fost încheiată în baza HCL nr. 283 sau a HCL nr. 286 din anul 2010, Curtea de Apel împrejurările că prin convenția de plată amintită s-a obligat să ofere garanții față de pârâta A. SA, independent de existența unei hotărâri de consiliul local.

3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Târgu-Mureș solicitând în principal admiterea apelului, anularea sentinței atacate, schimbarea încheierii premergătoare apelate și trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea pe fond, iar în subsidiar anularea sentinței, schimbarea încheierii și evocarea fondului de către instanța de recurs. Cu titlu prealabil recurentul a arătat că începând cu anul 2007 a încheiat împreună cu Societatea A. SA (actuală SC C. SA) și Societatea B. SA (delegat al serviciului de producție, distribuție și furnizare a agentului termic și apei calde) convenții de plată și garantare, prin care municipiul oferea o garanție furnizorului de gaze naturale, obligându-se față de furnizorul de gaze să achite prețul combustibilului pe care societatea delegată le datora furnizorului, fără a onora la termen.

În aceste condiții, în anul 2010 furnizorul de gaze naturale a impus reclamantei încheierea unei noi convenții de garantare a plății, fiind adoptată Hotărârea Consiliului Local (HCL) nr. 283 din 29 iulie 2010. Întrucât SC C. SA nu a acceptat clauzele proiectului de convenție în special pe cele referitoare la renunțarea municipiului la beneficiul de discuțiune și la graficul de eșalonare a datoriilor, la 29 iulie 2010 această societate a sistat furnizarea de gaze naturale, astfel încât locuitorii racordați la sistemul de alimentare centralizată cu energie termică au fost lipsiți de aceste servicii.

În tot aceeași zi SC C. SA a contraofertat reclamantul cu o nouă variantă de contract, variantă înregistrată la Societatea B. SA cu nr. 7016 la 2 august 2010. Sub aceste auspicii la 30 iulie 2010, în cadrul Primăriei Municipiului Târgu-Mureș au fost demarate procedurile de convocare a consiliului local, întrucât încheierea convenției era condiționată de aprobarea ei prin HCL.

Ședința consiliului local nu a putut avea loc, din lipsă de cvorum la acea dată, condiții în care s-a convenit convocarea unei ședințe extraordinare cu aceleași probleme prin deliberare, ședință în cadrul căreia consilierii locali au semnat convenția de plată și garantare în forma propusă de pârâtă, fiind reluată furnizarea de gaze naturale începând cu data de 30 iulie 2010. În aceste condiții a fost inserat în cuprinsul convenției art. 6 pct. 2 prin care s-a prevăzut că dacă până la data de 2 august 2010 municipiul nu va pune la dispoziția pârâtelor o hotărâre a consiliului local de aprobare a acestei convenții, efectele ei încetează de drept. Ulterior acestor acțiuni SC C. SA a demarat alte negocieri cu Municipiul Târgu-Mureș, pentru aprobarea unei convenții similare, proiectul de convenție fiind anexat HCL nr. 286 din 6 august 2010, convenție care nu a fost finalizată.

În acest context reclamantul a promovat o cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul tribunalului sub nr. 3268/102/2014, având ca obiect constatarea nulității absolute a convenției de plată și garantare nr. 7016/2 august 2010, litigiu care ar fi avut o influență hotărâtoare în soluționarea prezentei cauze, astfel încât suspendarea litigiului era necesară în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. În acest sens un prim motiv al recursului vizează greșita aplicare a legii, a dispozițiilor art. 192 alin. (2) din Noul C. proc. civ., măsură în care instanța de apel a condiționat admisibilitatea cererii de suspendare de faza judiciară a litigiului aflat în legătură.

În ceea ce privește nelegalitatea deciziei, recurentul a invocat aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 1200 pct. 4 C. civ., dispoziție în raport cu care s-a evaluat că data încheierii convenției de plată și garantare a fost 6 august 2010. Astfel, au fost greșit evaluate, ca intrând în autoritate de lucru judecat asupra cauzei de față, a considerentelor Deciziei nr. 1868/R/2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, consecința fiind aceea că sunt ineficace și lipsite de orice efect juridic dispozițiile art. 6 pct. 2 ale convenției de plată și garantare. Recurentul a arătat că prin decizia amintită Curtea de Apel Târgu-Mureș nu a stabilit data la care convenția înregistrată cu nr. 7016/2 august 2010 a fost încheiată, ci momentul la care contractul a căpătat eficiență juridică, adică cel la care clauzele sale au intrat în vigoare, totul prin raportare la prevederile art. 6 pct. 1 din aceeași convenție.

În acest sens, decizia atacată cu recurs este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind evident greșită nerealizarea distincției între momentul încheierii convenției, privit ca dată a întrunirii acordului de voință, și cel al intrării sale în vigoare, adică al momentului la care capătă eficiență juridică. Lipsa acestei distincții nu a permis instanței de apel să sesizeze că în realitate convenția litigioasă a fost aprobată prin HCL nr. 283 din 29 iulie 2010 și a încetat la data de 2 august 2010, iar la data de 6 august 2010 a fost semnată aceeași convenție de către SC C. SA de către o persoană care nu putea reprezenta societatea. Recurentul a arătat că intrarea în vigoare a convenției s-a produs la data de 30 iulie 2010, iar întrucât o hotărâre de consiliu local nu a fost adoptată până la data de 2 august 2010, efectele acestea au încetat de drept potrivit dispozițiilor din art. 6 pct. 3. Recursul a fost întemeiat și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., invocându-se greșita interpretare a clauzelor convenției, de natură a deturna efectele acesteia de la voința reală a părților, prin referire la dispozițiile art. 6.1 și art. 6.2 ale convenției. S-a invocat în cadrul recursului și nelegalitatea deciziei din apel în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nefiind dezvoltate considerente specifice acestui motiv de recurs. Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare SC C. SA solicitând respingerea sa ca nefondat. În primul rând, intimata a apreciat că normele pretins încălcate de către instanța de judecată sunt norme de procedură, iar în acest sens, ele nu se circumscriu criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., care are în vedere doar nesocotirea normelor de drept material. În subsidiar, intimata a apreciat că instanța de apel a respins în mod corect criticile întemeiate pe greșita aplicare a dispozițiilor art. 244 C. proc. civ., operând cu o distincție corectă între noțiunea de proces și cea de judecată. Cât privește fondul litigiului, intimata arată că recurentul nu critică în realitate greșita aplicare a legii, ci modalitatea în care instanța de fond s-a raportat la puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1868/R din 28 martie 2014, o veritabilă chestiune de fapt, care ține de aprecierea probelor. În realitate, decizia evocată a stabilit că la data de 6 august 2010 convenția ce face obiectul litigiului a căpătat eficiență juridică, adică a intrat în vigoare, chestiune care numai poate fi combătută, cu atât mai mult cu cât aceasta este data semnării respectivei convenții de către intimata SC C. SA.

În condițiile în care chiar recurentul a recunoscut că abia la data de 6 august 2010 convenția de plată și-a început efectul juridic, este lipsit de relevanță orice raționament care ar justifica relevanța datei de 2 august 2010, cu atât mai mult cu cât în pretinsul interval convenția nu și-a produs nici un efect, fiind imposibilă constatarea încetării efectelor unui act câtă vreme acestea nu au început să se producă. Chiar trecând peste aceste apărări, intimata a arătat că nu se poate constata încetarea convenției de plată pe temeiul art. 6 alin. (2), în condițiile în care această clauză introduce un pact comisorii de ultim grad, care sancționează neîndeplinirea unei obligații de către Municipiul Târgu-Mureș.

În prezența unui pact comisoriu, de efectele acestuia nu se poate prevala partea în culpă pentru neîndeplinirea propriei obligații, dreptul de încetarea a contractului aparținând doar SC C. SA. S-au combătut și criticile fondate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., arătându-se că ele sunt invocate doar formal. 4. Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție îl respinge, pentru considerentele care vor fi mai jos redate. Un prim motiv al recursului deduce analizei instanței de recurs aplicarea greșită a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

de la 1865, aplicabile litigiului, în sensul greșitei aprecieri a inexistenței unui litigiu determinat, mai exact a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/102/2014, care are ca obiect constatarea nulității absolute a convenției de plată și garantare nr. 7016/2 august 2010. Înalta Curte reține că respingerea cererii de suspendare a avut ca justificare dispozițiile art. 192 alin. (2) și pe cele ale art. 200 alin. (4) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, reținându-se că, de vreme ce Dosarul nr. x/102/2014 se afla în procedura de regularizare la prima instanță la data formulării cererii de suspendare a prezentei cauze, condiția existenței unei "alte judecăți" nu este îndeplinită.

În acest context, instanța de recurs arată că deși dispozițiile art. 192 alin. (2) din noul C. proc. civ. stabilesc că procesul începe prin introducerea cererii de chemare în judecată, aceste dispoziții trebuie corelate necesar cu cele ale art. 200 și art. 201 C. proc. civ., care disting, în cadrul procesului, începerea judecății. Astfel, procesul debutează cu etapa scrisă a regularizării cererii de chemare în judecată - asimilată unei etape administrative de pregătire a judecății, inserată în Cap. I al Titlului I al Codului, intitulat "Sesizarea instanței de judecată" - și continuă cu începerea judecății, moment procesual marcat, potrivit art. 201, cu fixarea termenului pentru judecată și citarea părților.

Astfel, un proces aflat în procedura de regularizare nu semnifică o judecată a litigiului ca premisă a aplicării dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, de vreme ce în această etapă părțile nu sunt citate, iar pârâtul, posibil, nu a are cunoștință asupra existenței procesului. Din acest punct de vedere, dezlegările date de instanța de apel asupra acestui aspect sunt concordante unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor legale, motivul de recurs fiind nefondat.

Cu privire la criticile vizând modul de soluționare a cauzei pe fond, Înalta Curte reține că acțiunea ce face obiectul litigiului are ca obiect constatarea încetării convenției de plată și garantare nr. 7016/2 august 2010 începând cu 2 august 2010. În acest context, starea de fapt deplin stabilită în fața instanțelor de fond a fost aceea că prin HCL (Hotărârea de Consiliu Local) al Municipiul Târgu-Mureș cu nr. 283 din 29 iulie 2010 s-a propus pârâtelor Societatea B. SA și actualei SC C. SA o variantă de convenție pentru plată și garantarea plății gazelor naturale furnizate operatorului local de producție, distribuire și furnizare de agent termic. Această variantă a convenției nu a fost agreată de furnizorul de gaze naturale, pârâta SC C. SA, care, în aceeași dată, a propus Municipiului Târgu -Mureș o noua variantă a convenției și a sistat furnizarea de gaze naturale, fiind întreruptă furnizarea de apă caldă populației.

În aceste circumstanțe, la 30 iulie 2010 s-a convocat o ședință a consiliului local care nu a putut adopta o nouă hotărâre din lipsă de cvorum, însă, la acea dată s-a inserat în cuprinsul convenției, în varianta propusă de SC C. SA, art. 6 care prevedea în alin. (1) că data intrării în vigoare a convenției este data semnării sale de către părți, actualele părți litigante, iar în alin. (2), că în situația în care până la 2 august 2010 Municipiul Târgu-Mureș nu pune la dispoziția SC C. SA o hotărâre de consiliu de aprobare a acestei variante a convenției, aceasta încetează de drept, fără nicio formalitate. Sub aceste auspicii, la 30 iulie 2010 SC C. SA a reluat furnizarea gazelor naturale către producătorul și furnizorul local de agent termic, Societatea B. SA.

Această variantă a convenției de plată și garantare a fost înregistrată la Societatea B. SA la 2 august 2010 sub nr. 7016 și semnată de reprezentanții acesteia, potrivit probelor cercetate de instanțele de fond.

La 2 august 2010 nu a fost adoptata HCL pentru aprobarea convenției, însă la 6 august 2010, prin HCL nr. 286, toate părțile au semnat convenția nr. 7016. Prefectul județului Mureș a formulat în fața instanței de contencios administrativ acțiunea pentru anularea celor două hotărâri de consiliu local, nr. 283 din 27 iulie 2010 și nr. 286 din 06 august 2010, finalizată prin decizia irevocabilă nr. 1868R din 28 martie 2014 prin care, respingându-se cererea prefectului, s-a reținut că: dispozițiile cuprinse în art. 6 alin. (2) din convenția de plată și garantare erau stipulate în favoarea SC C. SA și că această parte nu a dat eficiență clauzei comisorii, ci s-a angajat în negocieri cu municipiul, fiind desfășurată o ședință și adoptată la 6 august 2010 o hotărâre de consiliu local, cu nr. 286. Astfel, la 6 august 2010 convenția a fost semnată de toate părțile implicate, căpătând eficiență juridică.

Relevând suita faptelor astfel cum au fost reținute de către instanțele de fond, Înalta Curte reține că recurentul s-a prevalat de greșita apreciere a puterii lucrului judecat, relevat prin Decizia nr. 1868R/2014 a instanței de contencios administrativ, pe cale de consecință, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. Puterea de lucru judecat semnifică, potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ., valoarea probatorie prezumată de cele anterior dezlegate într-un litigiu aflat în legătură cu cel în curs de soluționare, dacă problema litigioasă este comună celor două cauze.

Din acest punct de vedere, în mod corect a stabilit instanța de apel că se impun considerentele deciziei amintite prin care se statuează că la 6 august 2010 convenția de plată și garantare, fiind semnată de toate părțile, a căpătat eficiență juridică, cu atât mai mult cu cât SC C. SA, nu a înțeles să se prevaleze de efectele clauzei art. 6 alin. (2) al convenției, clauze care erau stipulate numai în favoarea sa. Recurentul a considerat că prin valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 1868R72014 s-a ignorat distincția esențială între semnificația datei încheierii convenției și cel al datei la care aceasta a căpătat eficiență juridică, adică, data la care efectele acesteia au început să se producă.

Nici aceste susțineri ale recurentului nu sunt fondate. Chiar dacă instanța de apel a nu a abordat motivarea deciziei din perspectiva acestei distincții, Înalta Curte arată că aceasta a fost semnată de toate părțile la 6 august 2010. După cum s-a arătat anterior, astfel cum s-a statuat în stabilirea stării de fapt, și cum, de altfel, chiar recurentul a expus în memoriul de recurs, la 2 august 2010, convenția a fost înregistrată la Societatea B. SA, i s-a dat numărul de înregistrare sub care este identificată în proces, 7016, și a fost semnată de reprezentanții acestei societăți. Astfel, nicio parte litigantă nu a susținut și demonstrat în proces că toate părțile convenției de plată și garantare au semnat această convenție la 2 august 2010, data semnării sale fiind 6 august 2010, astfel cum rezultă din mențiunea făcută în înscris.

Cum data semnării înscrisului, potrivit mențiunilor sale, este 6 august 2006, iar această probă nu a fost combătută prin prezentarea exemplarului cu privire la care se pretinde existența semnăturilor părților la o dată anterioară ori prin alte probe permise de lege referitoare la data actului, iar prin efectul art. 6 alin. (1) din convenție, aceasta intră în vigoare la data semnării sale de către părți, Înalta Curte arată că distincția dintre data încheierii și data intrării în vigoare a convenției analizate nici nu se impunea la instanța de apel.

Prin urmare, motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a legii, prin greșita valorificare a autorității de lucru judecat și ignorarea conținutului art. 6 alin. (2) al convenției este nefondat, fiind corect argumentată decizia instanței de apel referitoare la faptul că data la care convenția a intrat în vigoare și a fost încheiată a fost 6 august, iar nu 2 august, în anul 2010. Este nefondat, de asemenea, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., prin care recurentul deduce instanței de recurs critici referitoare la ignorarea împrejurării că părțile au renunțat la dispozițiile art. 6 alin. (1) din convenție, de vreme ce SC C. SA a reluat furnizarea de gaze naturale către Societatea B. SA la 30 iulie 2010. Dincolo de împrejurarea că furnizarea de gaze între cei doi pârâți s-a făcut în executarea unei convenții distincte și nu reprezintă executarea convenției de plată și garantare ce face obiectul litigiului, prin acest motiv al recursului nu se opune o greșită interpretare a actului dedus judecății de natură a lipsi acest act de natura ori înțelesul său lămurit, ci se tinde la reconsiderarea stării de fapt, aspect care nu poate face obiectul cercetării recursului.

De asemenea Înalta Curte arată cu ultimul motiv al recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este formal indicat, recurentul nedezvoltând critici proprii acestuia. Astfel, pentru toate motivele prezentate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul promovat de reclamantul Municipiul Târgu-Mureș va fi respins în totalitate, inclusiv în ceea ce privește cererea accesorie de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Târgu Mureș - prin Primar împotriva Deciziei nr. 89/A din 2 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 13 decembrie 2016. Procesat de GGC - ED