ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1860/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2015 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 667 din 12 noiembrie 2014 emisă de Colegiul Director al pârâtei.

Prin încheierea din 21 aprilie 2015, instanța a citat în cauză și pe A., petent în dosar nr. x/2014 al CNCD.

Prin sentința civilă nr. 55 din 26 mai 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei timbrajului, invocată prin întâmpinare de pârâtă.

Pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 667 din 12 noiembrie 2014, pronunțată de pârât, în dosar nr. x/2014.

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2 a declarat recurs reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea în tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar, în subsidiar, casarea în tot a sentinței atacate și admiterea pe fond a acțiunii reclamantului, în sensul anulării hotărârii nr. 667 din 12 noiembrie 2014 emisă de pârât, ca nelegală și netemeinică.

În motivarea căii de atac, recurentul a arătat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prima instanță a reținut în mod greșit că, în cazul Hotărârii nr. 667 din data de 12.11.2014, încălcarea de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a prevederilor art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv, nepronunțarea hotărârii în termen de 90 de zile de la data sesizării și necomunicarea acesteia în termen de 30 de zile de la adoptare, nu atrage nulitatea absolută a acesteia. Printr-o astfel de interpretare a legii de către instanța de fond, este anihilată în mod nejustificat voința legiuitorului. Hotărârile Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, fiind emise în vedere executării legii, trebuie să respecte condițiile prescrise de lege pentru emiterea lor, acestea fiind obligatorii. în cazul de față existența unei vătămări este prezumată de către legiuitor nefiind necesară dovedirea acesteia. Astfel, în cazul Hotărârii nr. 667 din data de 12.11.2014 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, nerespectarea prevederilor art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, atrage nulitatea absolută a acesteia și nu cea relativă, cum în mod nelegal a apreciat instanța de fond.

De asemenea, prima instanță, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, a apreciat că Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș a nesocotit prevederile art. 19 și dispozițiile art. 76 alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 215/2001 republicată - Legea administrației publice locale. Prima instanță a oferit o interpretare eronată a voinței legiuitorului stabilită în cuprinsul prevederilor art. 76 alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare - Legea administrației publice locale. Astfel, s-a apreciat în mod greșit că, Inspectoratului Teritorial de Muncă Mureș, îi sunt aplicabile prevederile art. 76 alin. (2) și alin. (4) din Legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare și are obligația respectării acestora. Prevederile art. 76 alin. (2) și (4) din Legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare - Legea administrației publice locale nu sunt aplicabile în cazul Inspectoratului Teritorial de Muncă Mureș, deoarece Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș nu este autoritate a administrației publice locale și nu face parte din aparatul de specialitate și organismele subordonate consiliului local.

În conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare - Legea administrației publice locale:

" (1) Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale. (2) Consiliile locale și primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii, în condițiile legii".

Totodată, conform art. 24 din legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare - Legea administrației publice locale:

" în fiecare județ se constituie un consiliu județean, ca autoritate a administrației publice locale, pentru coordonarea activității consiliilor comunale, orășenești și municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul județean este ales în condițiile legii pentru alegerea autorităților administrației publice locale. "

Se poate constata faptul că la art. 23 și 24 din actul normativ menționat mai sus se indică foarte limpede care sunt autoritățile administrației publice locale iar inspectoratele teritoriale de muncă nu fac parte din aceste autorități ale administrației publice locale.

Mai arată recurenta că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 108/1999, republicată, pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii, Inspecția Muncii este organ de specialitate al administrației publice centrale. Conform art. 2 din același act normativ, "Inspecția Muncii are în subordine inspectorate teritoriale de muncă, instituții cu personalitate juridică, care se organizează în fiecare județ și în municipiul București. Dispozițiile Legii nr. 108/1999, republicată, pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii, confirmă faptul că Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș nu face parte din autoritățile administrației publice locale. În concluzie, Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș nu poate fi obligat la îndeplinirea unor prevederi legale care sunt aplicabile numai autorităților administrației publice locale.

De asemenea, instanța de fond, a oferit o interpretare eronată a voinței legiuitorului stabilită în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare - Legea administrației publice locale. Asigurarea folosirii limbii materne, în înțelesul prevederilor art. 19 din Legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie apreciată ca fiind posibilitatea persoanelor de a se adresa unei instituții publice în limba maternă precum și faptul ca angajații respectivei instituții să le clarifice acestor persoane problemele aduse la cunoștință, în limba maternă a solicitanților. În conformitate cu prevederile articolului 19 din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare - Legea administrației publice locale, Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș asigură folosirea limbii materne în raporturile cu cetățenii români de naționalitate maghiară. Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș are încadrat personal de naționalitate maghiară precum și angajați români vorbitori de limba maghiară. Orice persoană se poate adresa Inspectoratului Teritorial de Muncă Mureș în limba maghiară iar personalul instituției vorbitor de limbă maghiară, o va lămuri în limba maghiară, cu privire la chestiunile pe care le semnalează.

Faptul că Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș nu a amplasat pe sediul său o tăbliță cu denumirea instituției în limba maghiară, nu poate în niciun caz să ducă la concluzia că sunt nesocotite în vreun fel cerințele art. 19 din actul normativ menționat anterior. Nicăieri în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare - Legea administrației publice locale, nu se indică faptul că asigurarea folosirii limbii materne a minorităților înseamnă amplasarea pe sediile instituțiilor a unor tăblițe cu denumirea acelor instituții, tradusă în limba minorităților respective.

Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș nu a restrâns și nu a înlăturat folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege. Lipsa unei tăblițe cu denumirea instituției tradusă în limba maghiară nu poate însemna în niciun caz faptul că I.T.M. Mureș a înlăturat folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a' drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

O alta constatare fără temei a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, este aceea că Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș a săvârșit contravenția prevăzută la art. 10 lit. h) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, dar Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș nu a refuzat nimănui acordarea unor drepturi sau facilități. După cum s-a argumentat anterior, drepturile tuturor persoanelor din cadrul minorității maghiare sunt respectate, iar prevederile art. 76 alin. (2) și (4) din Legea nr. 215/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare - Legea administrației publice locale, nu se aplică în cazul Inspectoratului Teritorial de Muncă Mureș, deoarece Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș nu este autoritate a administrației publice locale.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27.01.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24.03.2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Prin sentința atacată, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins excepția lipsei timbrajului și, pe fond, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș având ca obiect anularea Hotărârii CNCD nr. 667 din 12 noiembrie 2014

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, cu privire la fondul cauzei, următoarele:

Încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 20 alin. (7) și, respectiv, ale alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, prin nepronunțarea de către C.N.C.D., în termen de 90 de zile de la data sesizării și necomunicarea către reclamantă a hotărârii atacate în termen de 30 de zile de la adoptare, nu atrage nulitatea absolută a actului administrativ atacat. Aceasta întrucât, textele legale precitate nu conțin și sancțiunea care ar urma să afecteze actul juridic vizat - nulitatea absolută - or, în lipsa prevederii exprese a unei asemenea sancțiuni, actul atacat ar putea fi anulabil, însă intenția sancțiunii este condiționată de existența unei vătămări, care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului, condiția justificării vătămării revenind reclamantei, care însă nu a probat acest lucru.

Referitor la motivul de nulitate invocat de reclamantă, precum că nu ar fi nesocotit prevederile art. 19 din Legea nr. 215/2001, întrucât asigură certitudinea folosirea limbii materne pentru minoritatea maghiară în raporturile cu această autoritate, instanța de fond a apreciat că acest motiv este neîntemeiat, pentru următoarele motive:

În primul rând, este de remarcat că principiile egalității, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate prin art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/20000; mai mult, discriminarea, așa cum este definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Ordonanță, cu dubla sa condiționare ("deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe baza de….naționalitate…."; și, respectiv, "….care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de legalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege…"), este realizată în cauză.

În vederea asigurării respectării acestor principii statuate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, legiuitorul a instituit prin prevederile art. 19 și ale art. 76 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, obligația autorităților administrației publice locale, a instituțiilor publice subordonate acestora, precum și serviciilor publice deconcentrate să asigure, în raporturile cu cetățenii aparținând minorităților naționale cu o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor (obligație a cărei neîndeplinire nu s-a reclamat în fața C.N.C.D.), și în același timp prin alin. (4) al art. 76 din Legea nr. 215/2001, obligația inscripționării denumirii instituțiilor publice aparținând autorităților administrației publice locale și în limba maternă a cetățenilor minorității respective, în speță cu cea maghiară.

Precizarea care se impune, în acest caz, și care vizează în aceeași măsură și următorul motiv de nelegalitate a hotărârii atacate (cel referitor la apartenența reclamantei I.T.M. la un organ de specialitate al administrației publice centrale - respectiv Inspecția Muncii), este aceea că, într-adevăr, deși Inspecția Muncii este un organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea M.M.F.P.S., potrivit art. 1 din Legea nr. 108/1999, aceasta are în subordine inspectorate teritoriale de muncă, care se organizează în fiecare județ, potrivit art. 2 din lege.

Referitor la Inspectoratele teritoriale de muncă este de subliniat că acestea sunt asimilate serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor, aspect ce rezultă din prevederile art. 14 din Lege, care stabilesc modalitatea de acordare a drepturilor salariale ale personalului încadrat la inspectoratele teritoriale, legiuitorul statuând că acestora le sunt aplicabile prevederile legale relative la serviciile publice deconcentrate.

Revenind la discriminarea reținută de C.N.C.D., în cuprinsul Hotărârii nr. 667/2014 ce a stat la baza sancționării reclamantei, judecătorul fondului a reținut că diferența de tratament față de cetățenii aparținând minorității maghiare are la bază un criteriu interzis, în înțelesul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv cel al naționalității, diferit de cea a naționalității române majoritare.

Așa fiind, este cert că în prezenta cauză este realizată dubla condiționare cerută de textul legal al art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: prima, legată de existența în cauză a unei deosebiri excluderi, restricții sau preferințe, pe baza unui criteriu interzis - cel al naționalității diferite de cea a populației majoritare; și, a doua, cea a realizării scopului/efectului urmărit prin deosebire/excludere/restricție/preferință, și anume restrângerea folosinței sau exercițiului drepturilor recunoscute de lege - în speță cel de comunicare și utilizare în raporturile autorității administrației publice, a limbii materne, în ipoteza reglementată de art. 76 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

Și în fine, referitor la motivul de nelegalitate al Hotărârii nr. 667/2013 emisă de C.N.C.D., constând în faptul că reclamanta nu dispune de fonduri bănești necesare achiziționării unor tăblițe bilingve, că utilizarea unor sume în acest scop ar conduce la încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2000; și că, pe cale de consecință, nu ar fi în culpă în ceea ce privește nerespectarea prevederilor art. 19 și 76 alin. (2) și (4) din Legea nr. 215/2001, instanța de fond a apreciat că nici acesta nu este întemeiat. Aceasta în condițiile în care obligația instituită prin textele legale precitate nu condiționează asigurarea executării dreptului de utilizare a limbii materne a minorității maghiare de existența unor fonduri bănești, nimic neputând împiedica reclamanta să solicite, la elaborarea proiectului de lege anual, suplimentarea cheltuielilor cu sumele necesare inscripționării bilingve a denumirii sale.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză, în considerarea celor ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, Înalta Curte reține că prin Hotărârea Colegiului Director al CNCD nr. 667 din 12 noiembrie 2014, recurentului-reclamant i-a fost aplicată sancțiunea avertismentului pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, respectiv refuzul acordării pentru un grup de persoane a unor drepturi sau facilități. Din motivarea acestei hotărâri rezultă că intimatul CNCD a considerat, față de prevederile art. 19 și 76 din Legea nr. 215/2001 că Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș avea obligația montării unei tăblițe care să fie inscripționată și cu denumirea sa în limba maghiară. S-a mai reținut că reclamantul nu a depus toate diligențele pentru montarea plăcuței bilingve pe clădirea ce constituie sediul său, săvârșind astfel "o faptă de discriminare… prin nerespectarea unor standarde impuse de legislația în vigoare".

Contrar celor reținute în considerentele sentinței recurate, Înalta Curte apreciază că hotărârea CNCD atacată nu este legală, dat fiind că în speță nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000. Aceasta în condițiile în care Legea nr. 215/2001 nu prevede obligația serviciilor publice deconcentrate ale unei autorități centrale care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor (categorie din care neîndoielnic face parte și recurentul reclamant) de a-și inscripționa denumirea și în limba maternă a acestor cetățeni. Ca urmare, în opinia Înaltei Curți nu poate fi reținută existența unui drept corelativ al persoanelor aparținând minorității naționale având ponderea menționată de a solicita inscripționarea bilingvă a sediilor serviciilor publice deconcentrate și nici nerespectarea unor standarde impuse de legislația în vigoare.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 76 alin. (2) și (4) din Legea nr. 215/2001 dat fiind că acestea impun obligații în sarcina autorităților administrației publice locale, aparatului de specialitate al acestora și instituțiilor publice de sub autoritate lor/organismelor subordonate consiliului local. Or, recurentul reclamant este un serviciu public deconcentrat al unei autorități centrale și nu face parte dintre autoritățile administrației publice locale, ce sunt limitativ prevăzute de dispozițiile art. 23 alin. (1) și (24) din Legea nr. 215/2001 (consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive, precum și consiliile județene).

Înalta Curte constată că serviciile publice deconcentrate sunt ținute de obligația prevăzută de art. 19 din Legea nr. 215/2001, respectiv asigurarea folosirii limbii materne în raporturile cu cetățenii aparținând unei minorități naționale cu o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, dar, în mod evident, această obligație nu poate fi confundată cu obligația inscripționării bilingve prevăzută de art. 76 alin. (4) din același act normativ.

În opinia Înaltei Curți, nu sunt relevante în cauză argumentele instanței de fond prin care se susține, în esență, existența unei discriminări în înțelesul prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Aceasta întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, reclamantul a fost sancționat pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 10 lit. h) din același act normativ și nu pentru vreuna dintre formele comportamentului discriminatoriu, astfel cum sunt acestea prevăzute de dispozițiile art. 2 din ordonanță. Principiul legalității consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție impune ca sancțiunea contravențională să fie aplicată cu respectarea strictă a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, fiind necesar ca interpretările extensive ale textelor incriminatoare și sancționatoare să fie, în principiu, excluse.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (1) și (20) din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 496 alin. (2) din noul C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite acțiunea și va anula hotărârea nr. 667 din 12 noiembrie 2014 a Colegiului Director al CNCD, menținând dispoziția de respingere a excepției lipsei timbrajului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș împotriva sentinței nr. 55 din 26 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, în rejudecare:

Admite acțiunea și anulează hotărârea nr. 667 din 12 noiembrie 2014 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Menține dispoziția privind respingerea excepției lipsei timbrajului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2017.