ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1780/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.02.2012 formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat anularea Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3.061 din 29.06.2011 prin care s-a dispus mutarea sa în interesul serviciului la Direcția Generală Logistică din cadrul M.A.I. și numirea sa în funcția de director adjunct al acestei direcții generale; pe cale de consecință, obligarea pârâtului la emiterea unui ordin corespunzător solicitării sale făcute în cuprinsul adresei înregistrate la M.A.I. - S.G. sub nr. x/28.06.2011, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor prilejuite de prezentul demers judiciar.

Prin Sentința civilă nr. 788 din 7 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR ca nefondată.

PENTru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit legii, în cazul în care împotriva polițistului s-a început urmărirea penală sau acesta a fost trimis în judecată, menținerea sa în activitate se hotărăște după soluționarea definitivă a cauzei, cu excepția situației în care a comis și alte abateri disciplinare, când operează procedura disciplinară obișnuită. Polițistul față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală sau care este judecat în stare de libertate ori liberat provizoriu pe cauțiune este pus la dispoziție. Polițistul arestat preventiv se suspendă din funcție. Polițistul pus la dispoziție îndeplinește numai acele sarcini și atribuții de serviciu stabilite în scris de șeful unității de poliție și beneficiază de drepturile bănești corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază, precum și de celelalte drepturi prevăzute în prezenta lege.

Curtea de apel a constatat că în data de 13.05.2013 petentul a fost condamnat de Înalta Curte de Casație și Justiție la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, cu un termen de încercare de 6 ani, astfel că mutarea sa în interes de serviciu prin actul atacat apare ca o măsură justificată și legală, atâta timp cât în perioada anterioară emiterii ordinului atacat, petentul a semnat în numele Ministerului Administrației și Internelor un ordin individual ce aproba o derogare de la organizarea unor noi examene/concursuri pentru posturi vacante cu recrutarea personalului din sursă externă organizate prin act normativ.

În fine, s-a constatat că mutarea în interes de serviciu apare justificată atâta timp cât Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat existența unor nereguli cu privire la organizarea unor examene și concursuri de către petent și l-a condamnat pe acesta în legătură cu acestea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind astfel incident motivul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În esență, recurentul a susținut că în mod greșit instanța de fond mutarea sa reprezintă o sancțiune sau o măsură de protecție a autorității publice, întrucât mutarea în interes de serviciu, astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 360/2002 cu cele ale art. 90 din Legea nr. 188/1999, reprezintă o măsură prin care polițistul este transferat datorită nevoilor imperioase ale autorității publice și nu ca o măsură disciplinară.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind sesizată cu recursul declarat, a constatat faptul că pricina dedusă judecății a fost soluționată de o instanță necompetentă material.

Conform celor expuse anterior, litigiul are ca obiect anularea Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 11/3061 din 29.06.2011 prin care s-a dispus mutarea sa în interesul serviciului la Direcția Generală Logistică din cadrul M.A.I. și numirea sa în funcția de director adjunct al acestei direcții generale și pe cale de consecință, obligarea pârâtului la emiterea unui ordin corespunzător solicitării sale făcute în cuprinsul adresei înregistrate la M.A.I. - S.G. sub nr. x/28.06.2011, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că prezentul demers judiciar vizează o situație intervenită în privința raporturilor de serviciu ale reclamantului, funcționar public cu statut special, cu angajatorul lor, instituție publică aflată în subordinea Ministerului Administrației și Internelor.

Având în vedere că Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului nu cuprinde dispoziții speciale privind competența, dispozițiile legale aplicabile în cauză în ceea ce privește stabilirea instanței competente sunt prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, astfel cum acest text a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, modificată prin Legea nr. 2/2013, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Prin urmare, competența materială de soluționare a cauzei se stabilește în raport cu dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013 și nu în raport cu dispozițiile legii generale, respectiv Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește competența teritorială, aceasta se stabilește în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul optând pentru instanța de la domiciliul acestuia.

Astfel fiind, rezultă că în cauza de față, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a pronunțat în mod constant, competența materială aparține secției de specialitate a tribunalului.

Soluția adoptată în recurs

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 788 din 7 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 aprilie 2015.

Procesat de GGC - CL