ÎCCJ, decizie (scj.ro #84840)

Judecător detașat pe o funcție de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor. Cerere privind recunoașterea gradului de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție.

Legea nr.303/2003, art.43 și 52 Faptul că în legea de salarizare, salariul pentru o anumită funcție asimilată magistraților este același cu cel pentru funcția de judecător nu presupune dobândirea de către cel asimilat magistratului a gradului profesional de judecător corespunzător, o eventuală interpretare în sens contrar fiind de natură să conducă la o eludare a prevederilor legale privind promovarea judecătorilor și procurorilor și, implicit, la încălcarea principiului legalității . Decizia nr. nr. 2598 din 6 mai 2011 Prin Hotărârea nr.1187 din 16 decembrie 2010, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea formulată de domnul judecător X, judecător la Tribunalul B (în prezent detașat la Ministerul Justiției) de recunoaștere a gradului profesional de judecată de Înaltă Curte de Casație și Justiție sau, în subsidiar, de judecător de curte de apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că, în conformitate cu art.43 din Legea nr.303/2004 republicată, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente la tribunale și curți de apel sau, după caz, la parchete. Totodată, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că, din conținutul cererii formulate reiese că domnul judecător și-a întemeiat cererea pe discriminarea existentă între situația sa și cea a procurorilor care au obținut gradul corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin efectul numirii, fără a susține vreun concurs.

Astfel că, față de această susținere, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a precizat că discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit unor subiecte de drept aflate în situații juridice similare, ceea ce în cauza de față nu este aplicabil. La data de 20 ianuarie 2011, în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, reclamantul X, a formulat recurs împotriva Hotărârii nr.1187 din 16 decembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

În motivele de recurs se arată că, începând cu 15 martie 2008, a fost numit, prin ordin al Ministerului Justiției, în funcția de director al Direcției contencios, iar potrivit art.3 dinO.U.G.-nr.27/2006, în raport de Anexa la O.U.G.-nr.27/2006, directorul direcției de specialitate juridică din Ministerul Justiției este salarizat cu coeficientul de la pct.9 din anexă ce corespunde funcției de procuror șef de secție la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Ulterior, prin art.6 din Legea nr.330/2009 s-a stabilit că personalul asimilat magistraților cu o vechime mai mare de 8 ani este asimilat cu cea de judecător de Î.C.C.J., iar funcția de director este o funcție de personal asimilat magistraților.

Condiționarea promovării în funcția de execuție de promovarea unui examen sau concurs, așa cum prevede Legea nr.303/3004, are în vedere exclusiv funcțiile vacante existente la nivelul tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare. Pentru funcțiile de execuție la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și respectiv Parchetului General, Parchetului Național Anticorupție sau de conducere din Ministerul Justiției – nivel central, actele normative nu mai impun o asemenea condiție, numirea făcându-se în raport doar de criteriile vizând pregătirea profesională și vechimea.

Se invocă faptul că și-a exercitat funcția în cadrul Direcției Contencios din Ministerul Justiției, îndeplinind funcții de execuție și de conducere, în tot acest timp desfășurând activitatea specifică conform atribuțiilor pe care legea le prevede exclusiv pentru funcția de director, astfel încât a dobândit gradul profesional corespunzător respectivei structuri la nivel central, acesta fiind un drept câștigat, chiar schimbarea din funcție sau încetarea detașării și reîntoarcerea la instanță nu afectează promovarea anterioară și implicit gradul dobândit. Recurentul apreciază că se află într-o situație identică cu procurorii DNA și DIICOT cărora instanța supremă le-a recunoscut gradul profesional în baza art.11 alin.1 și a aceluiași raționament juridic și că în situația identică trebuie luate măsuri identice și asimilarea între funcție și grad este realizată prin lege.

O soluția contrară ar genera divergențe de jurisprudență care ar avea ca efect crearea unui climat de incertitudine și insecuritate juridică și ar contraveni dreptului la un proces echitabil. Din punct de vedere al resurselor umane nu se creează nici un prejudiciu pentru alte persoane sau pentru alte instanțe deoarece este vorba de o recunoaștere a gradului profesional pe loc, iar din punct de vedere salarial, în prezent primește salariul corespunzător și recunoașterea gradului profesional nu schimbă modul de salarizare. În subsidiar, a solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel în situația în care s-ar aprecia că echivalarea între funcția de director și un grad echivalent judecătoresc nu este echivalentă cu cea de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție, iar gradul inferior profesional cel mai apropiat gradului stabilit de lege este cel de judecător de curte de apel.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În cuprinsul acesteia, Consiliul Superior al Magistraturii arată că recurentul are grad profesional de judecător de tribunal, promovarea judecătorilor la curtea de apel sau la Înalta Curte de Casație și Justiție putând fi realizată doar cu respectarea dispozițiilor legii speciale, respectiv art.43 și 52 din Legea nr.303/2003. Recurentul a fost detașat, iar potrivit art.58 alin.3 din Legea nr.303/2003, în perioada detașării, judecătorii își păstrează această calitate și beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat. Obținerea, recunoașterea unui grad profesional nu poate fi disociată de promovarea în funcție de executare a judecătorilor și procurorilor, gradul profesional fiind obținut prin promovarea în condițiile legii.

Împrejurarea că recurentul este detașat la o instituție publică pe o funcție de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor nu poate constitui temei pentru promovarea în funcția de execuție a judecătorilor pentru că au un regim juridic definit . În ceea ce privește mențiunile potrivit cărora recurentul s-ar afla într-o situație identică cu procurorii DNA și DIICOT care au obținut grad profesional aferent procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se consideră că nu este incident principiul nediscriminării având în vedere că acesta este judecător la Tribunalul Bistrița-Năsăud.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente: Recurentul este judecător la Tribunalul B și a fost delegat succesiv în funcția de director al Direcției Contencios din cadrul Ministerului Justiției începând cu 15 martie 2008. A adresat o cerere Consiliului Superior al Magistraturii prin care a solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție sau de curte de apel. Prin Hotărârea nr.1187 din 16 decembrie 2010, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea cu motivarea că promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție se face potrivit art.52 din Legea nr.303/2004, iar promovarea în funcția de judecător de curte de apel se face, potrivit art.43 din Legea nr.303/2004, prin concurs organizat la nivel național.

Prin recursul ce face obiectul prezentului litigiu, recurentul critică soluția dată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, arătând că, potrivit art.3 din O.U.G.nr.27/2006 privind salarizarea, directorul direcției de specialitate juridică din Ministerul Justiției este salarizat corespunzător funcției de procuror șef secție la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție , iar ordinul de numire al Ministrului Justiției are natura juridică a unei promovări în grad profesional la nivelul stabilit de lege pentru funcția pe care o ocupă. Susținerile recurentului sunt însă nefondate. Recurentul este judecător și, cu aprobarea Consiliul Superior al Magistraturii a fost delegat la Ministerul Justiției, în temeiul art.58 din Legea nr.303/2004, modificată, iar potrivit art.58 alin.3 din același act normativ „pe perioada detașării, judecătorii își păstrează această calitate și beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat”.

Pentru că și în perioada delegării și-a păstrat calitatea de judecător, acestuia îi sunt aplicabile prevederile din Legea nr.303/2004 privind promovarea. Promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție se face potrivit art.52 din Legea nr.303/2004 și trebuie îndeplinite mai multe condiții: - să fi îndeplinit funcția de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curți de apel; - să fi obținut calificativul”foarte bine” la ultima evaluare; - să nu fi fost sancționat disciplinar; - să se fi remarcat în activitatea profesională; - să aibă o vechime de cel puțin 12 ani în funcția de judecător sau procuror. Gradul profesional de judecător de curte de apel se dobândește de către judecătorul cu grad de tribunal, în conformitate cu prevederile art.43 alin.1 din Legea nr.303/2004, prin concurs organizat la nivel național.

Pentru a obține gradul profesional de judecător de Î.C.C.J. sau curte de apel recurentul invocă numirea, ca urmare a delegării, în funcția de director al Direcției Contencios din Ministerul Justiției, funcție care este similară, cu salarizarea, cu cea de procuror șef secție la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Se poate observa că recurentul nu invocă niciunul dintre textele care se referă la promovarea judecătorilor ci un text din legea de salarizare care asimilează din punctul de vedere al salarizării, funcția pe care o ocupă recurentul, ca urmare a delegării, cu o funcție de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Chiar recurentul a precizat că potrivit noii legi de salarizare a magistraților, personalul asimilat magistraților cu o vechime mai mare de 8 ani este asimilat ca salarizare cu judecătorul de la Înalta Curte de Casație și Justiție . Faptul că în legea de salarizare , salariul pentru o anumită funcție asimilată magistraților este același cu cel pentru funcția de judecător nu presupune dobândirea de către cel asimilat magistratului a gradului profesional de judecător corespunzător pentru că s-ar ajunge la eludarea prevederilor legale privind promovarea judecătorilor și procurorilor, implicit la încălcarea principiului legalității.

Recurentul invocă drept argument numirea sa prin ordin al Ministrului Justiției, într-o funcție asimilată ca salarizare, cu cea de procuror șef secție la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar nici numirea în funcție de către Ministrul Justiției nu poate constitui un argument în sensul recunoașterii gradului profesional de judecător de Î.C.C.J. sau curte de apel. Chiar dacă a fost delegat la Ministerul Justiției, recurentul și-a păstrat calitatea de magistrat, dovada fiind faptul că cererea de recunoaștere a gradului profesional a adresat-o C.S.M., singura autoritate publică care se ocupă de numirea și promovarea judecătorilor.

Promovarea în funcție superioară de execuție a fost reglementată prin lege, ea reprezintă o recunoaștere a performanțelor magistraților, iar din modul de reglementare se deduce tocmai exigența ca deciziile privind cariera profesională a judecătorilor să se bazeze numai pe criterii obiective sau să permită o selecție corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea și eficiența activității lor, astfel că nu poate fi primită solicitarea de acordare a unor grade profesionale în alte condiții decât cele prevăzute de lege, așa cum solicită recurentul.

Este adevărat că pentru promovarea la Înalta Curte de Casație și Justiție (nu și la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, unde legea prevede organizarea concursului de promovare) legea, în prezent, nu prevede organizarea unui concurs, însă sunt stabilite anumite criterii a căror îndeplinire este verificată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii și Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și oricum nu se poate dispune promovarea la Înalta Curte de Casație și Justiție decât conform acestor prevederi și nu ca urmare a asimilării unor funcției, ca salarizare, cu altele de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De altfel, potrivit art.44 alin.1 lit.c din Legea nr.303/2004, chiar și pentru promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este instituită regula promovării concursului.

Referitor la susținerile reclamantului privind recunoașterea gradului profesional pentru procurorii DNA și DIICOT acestea sunt nefondate. Dreptul la nediscriminare este prevăzut de art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a arătat că „a distinge” nu înseamnă „a discrimina”, iar diferența de tratament devine discriminare numai atunci când autoritățile statului introduc distinctiv între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Și Curtea Constituțională a arătat, în aplicarea acestei jurisprudențe CEDO , că principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este și cazul în speță.

Procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate DIICOT și DNA este una specială, derogatorie de la procedura stabilită prin art.43 din Legea nr.303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcțiilor respective. Mai mult, gradul profesional a fost recunoscut numai procurorilor numiți în această funcție la Parchetul Național Anticorupție și DIICOT, în condițiile legii, de către C.S.M. și care funcționau efectiv la aceste parchete. Mai mult, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția de contencios administrativ și fiscal este în sensul respingerii cererii de recunoaștere a gradului profesional pentru cei delegați la Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Toate acestea dovedesc că recurentul nu se află într-o situație similară acesteia a procurorilor numiți la DIICOT și DNA și cărora li s-a recunoscut gradul profesional prin hotărâri judecătorești, ci se află în situații total diferite. În ceea ce privește jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția de contencios administrativ și fiscal, argumentele care dovedesc caracterul nefondat al susținerilor sunt aceleași, având în vedere că recunoașterea gradului profesional pentru procurorii DIICOT și DNA s-a făcut prin hotărâri ale acestei instanțe. Însă, tocmai o soluție de admitere a recursului recurentului ar putea genera o situație discriminatorie față de toți judecătorii și procurorii detașați la alte autorități ale statului și unde au statutul de asimilați magistraților, dar și față de toți judecătorii și procurorii din România care au promovat sau vor promova numai în condițiile prevăzute de art.43 și art.52 din Legea nr.303/2004.

Așa cum chiar recurentul a arătat, potrivit noii legi de salarizare, începând cu 1 ianuarie 2012 personalul asimilat judecătorilor cu o vechime mai mare de 8 ani, va fi asimilat, ca salarizare cu judecătorul de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentului, toți cei care sunt personal asimilat cu o vechime mai mare de 8 ani vor putea solicita acordarea gradului de judecător de Î.C.C.J. numai pentru că legea de salarizare are această prevedere, ceea ce ar presupune încălcarea gravă a dispozițiilor art.52 din Legea nr.303/2004. Recursul a fost respins ca nefondat.