ÎCCJ, decizie (scj.ro #84840)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84840) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Judecător detașat pe o funcție

de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor.

Cerere privind recunoașterea gradului de judecător de Înaltă Curte de Casație

și Justiție.

Legea

nr.303/2003, art.43 și 52

Faptul

că în legea de salarizare, salariul pentru o anumită funcție asimilată

magistraților este același cu cel pentru funcția de judecător nu presupune

dobândirea de către cel asimilat magistratului a gradului profesional de

judecător corespunzător, o eventuală  interpretare în sens contrar fiind de

natură să conducă la o eludare a prevederilor legale privind promovarea

judecătorilor și procurorilor și, implicit, la încălcarea principiului

legalității

.

Decizia

nr. nr. 2598 din 6 mai 2011

Prin

Hotărârea nr.1187 din 16 decembrie 2010, Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii  a respins cererea formulată de domnul judecător X, judecător la

Tribunalul B (în prezent detașat la Ministerul Justiției) de recunoaștere a

gradului profesional de judecată de Înaltă Curte de Casație și Justiție sau,

în subsidiar, de judecător de curte de apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că, în

conformitate cu art.43 din Legea nr.303/2004 republicată, promovarea

judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs organizat la  nivel

național,  în limita posturilor vacante existente la tribunale și curți de apel

sau, după caz, la parchete.

Totodată, Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că, din conținutul cererii

formulate reiese că domnul judecător și-a  întemeiat cererea pe discriminarea

existentă  între situația sa și cea a procurorilor care au  obținut gradul

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  prin

efectul  numirii, fără a susține  vreun concurs. Astfel că, față de această

susținere, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii  a precizat că

discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit unor subiecte

de drept aflate în situații  juridice similare, ceea ce în cauza de față nu

este aplicabil.

La data de 20

ianuarie 2011,  în temeiul art.29 alin.(7) din Legea nr.317/2004, privind

Consiliul Superior al Magistraturii, reclamantul X, a formulat recurs împotriva

Hotărârii nr.1187 din 16 decembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii.

În motivele de

recurs se arată că,  începând cu 15 martie 2008, a fost numit, prin  ordin al

Ministerului Justiției, în funcția de director al Direcției contencios, iar

potrivit art.3 dinO.U.G.-nr.27/2006,  în raport de Anexa la O.U.G.-nr.27/2006,

directorul direcției de specialitate juridică din Ministerul Justiției este

salarizat cu coeficientul de la  pct.9 din anexă  ce corespunde funcției de

procuror șef de  secție la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Ulterior, prin

art.6 din Legea nr.330/2009 s-a stabilit că personalul asimilat magistraților

cu o vechime mai mare  de 8 ani este asimilat cu cea de judecător de Î.C.C.J.,

iar funcția de director este o funcție de personal  asimilat magistraților.

Condiționarea

promovării  în funcția de execuție de promovarea unui examen sau concurs, așa

cum prevede Legea nr.303/3004, are  în vedere exclusiv funcțiile vacante

existente la nivelul tribunalelor,  curților de apel și parchetelor

corespunzătoare. Pentru funcțiile de execuție la nivelul  Înaltei Curți de

Casație și Justiție și respectiv Parchetului General, Parchetului Național

Anticorupție sau de conducere din Ministerul Justiției – nivel central, actele

normative nu mai  impun o asemenea condiție,  numirea făcându-se  în raport

doar de criteriile vizând pregătirea profesională  și vechimea.

Se invocă faptul că

și-a exercitat funcția  în cadrul Direcției Contencios din Ministerul

Justiției,  îndeplinind  funcții de execuție și de conducere, în tot acest timp

desfășurând activitatea specifică conform atribuțiilor pe care legea le prevede

exclusiv pentru funcția de director, astfel  încât a  dobândit gradul

profesional corespunzător respectivei structuri la nivel central, acesta fiind

un drept câștigat, chiar schimbarea din funcție sau încetarea detașării și

reîntoarcerea la instanță nu afectează  promovarea anterioară și implicit

gradul dobândit.

Recurentul

apreciază că se află  într-o situație  identică  cu procurorii DNA  și DIICOT

cărora instanța supremă le-a  recunoscut  gradul  profesional în baza art.11

alin.1 și a aceluiași raționament juridic și că  în situația identică  trebuie

luate  măsuri identice și asimilarea  între  funcție și grad este realizată

prin lege.

O soluția contrară

ar genera divergențe de  jurisprudență care ar avea  ca efect crearea unui

climat de  incertitudine și insecuritate juridică  și ar contraveni dreptului

la un proces echitabil.

Din punct de vedere

al resurselor umane  nu se creează  nici un prejudiciu pentru alte persoane sau

pentru alte instanțe deoarece este  vorba de o recunoaștere a gradului

profesional pe loc, iar din punct de vedere salarial, în  prezent  primește

salariul corespunzător și recunoașterea gradului profesional nu schimbă modul

de salarizare.

În subsidiar, a

solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel  în

situația  în care s-ar aprecia că echivalarea între  funcția de director și un

grad echivalent judecătoresc nu este echivalentă cu cea de judecător de Înaltă

Curte de Casație și Justiție,  iar gradul inferior profesional cel mai apropiat

gradului stabilit de lege este cel de judecător de curte de apel.

Intimatul Consiliul

Superior al Magistraturii a formulat  întâmpinare și a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

În cuprinsul

acesteia, Consiliul Superior al Magistraturii arată că recurentul are grad

profesional de judecător de tribunal, promovarea judecătorilor la curtea de

apel sau la Înalta Curte de Casație și Justiție  putând fi realizată doar cu

respectarea dispozițiilor  legii speciale, respectiv art.43 și 52 din Legea

nr.303/2003.

Recurentul a fost

detașat, iar potrivit art.58 alin.3 din Legea nr.303/2003,   în perioada

detașării, judecătorii își  păstrează această calitate și  beneficiază de

drepturile  prevăzute de lege  pentru  personalul detașat.

Obținerea,

recunoașterea unui grad profesional nu poate fi disociată de promovarea în funcție

de executare a judecătorilor și procurorilor, gradul profesional  fiind

obținut prin  promovarea în condițiile legii. Împrejurarea că recurentul este

detașat la o instituție publică pe o funcție de personal de specialitate

juridică asimilat judecătorilor și procurorilor nu poate constitui temei pentru

promovarea  în funcția de execuție a judecătorilor pentru că au un regim

juridic definit .

În ceea ce privește

mențiunile potrivit cărora recurentul s-ar afla  într-o situație identică cu

procurorii DNA  și DIICOT  care au obținut grad profesional aferent

procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se

consideră că nu este incident principiul  nediscriminării având  în vedere că

acesta este judecător la Tribunalul Bistrița-Năsăud.

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale  incidente  în cauză, Înalta Curte

de Casație și Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele

considerente:

Recurentul este

judecător la Tribunalul B și a fost delegat succesiv  în funcția de director al

Direcției Contencios din cadrul Ministerului Justiției începând cu 15 martie

2008.

A adresat o cerere

Consiliului Superior al Magistraturii  prin care a solicitat recunoașterea

gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție sau de

curte de apel.

Prin Hotărârea

nr.1187 din 16 decembrie 2010, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a

respins cererea cu motivarea că promovarea  în funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție  se face potrivit art.52 din Legea nr.303/2004,

iar promovarea în funcția de judecător de curte de apel se face, potrivit

art.43 din Legea nr.303/2004, prin concurs organizat la nivel național.

Prin recursul ce

face obiectul prezentului litigiu, recurentul critică soluția dată de Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii, arătând că, potrivit art.3 din

O.U.G.nr.27/2006 privind salarizarea, directorul direcției de specialitate

juridică din Ministerul Justiției este salarizat corespunzător  funcției de

procuror șef secție la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție , iar ordinul de numire  al Ministrului Justiției are natura juridică

a unei promovări în grad profesional la nivelul stabilit de lege pentru funcția

pe care o ocupă.

Susținerile recurentului

sunt  însă nefondate.

Recurentul este

judecător și, cu aprobarea Consiliul Superior al Magistraturii a fost

delegat

la Ministerul Justiției,  în temeiul art.58 din Legea nr.303/2004, modificată,

iar potrivit art.58 alin.3 din același act normativ „pe perioada detașării,

judecătorii  își păstrează această calitate și beneficiază de drepturile

prevăzute de lege pentru personalul detașat”.

Pentru că și  în

perioada delegării  și-a păstrat calitatea de judecător, acestuia  îi sunt

aplicabile prevederile din Legea nr.303/2004 privind promovarea.

Promovarea  în

funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție se face potrivit

art.52 din Legea nr.303/2004 și trebuie  îndeplinite mai  multe condiții:

- să fi  îndeplinit

funcția de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curți de apel;

- să fi obținut

calificativul”foarte bine” la ultima evaluare;

- să nu  fi  fost

sancționat disciplinar;

- să se fi remarcat

în activitatea profesională;

- să aibă o vechime

de cel puțin 12 ani în funcția de judecător sau procuror.

Gradul profesional

de judecător de curte de apel se dobândește de către judecătorul  cu grad de

tribunal, în conformitate cu prevederile art.43 alin.1 din Legea nr.303/2004,

prin  concurs organizat la nivel național.

Pentru a obține

gradul profesional de judecător de Î.C.C.J. sau curte de apel recurentul

invocă  numirea, ca urmare a delegării,  în funcția de director al Direcției

Contencios din Ministerul Justiției, funcție care este similară, cu

salarizarea, cu cea de procuror șef secție la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Se poate observa că

recurentul nu invocă niciunul dintre textele care se referă la promovarea

judecătorilor  ci un text din legea de salarizare care asimilează din punctul

de vedere al salarizării, funcția pe care o ocupă recurentul, ca urmare a

delegării, cu o funcție de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Chiar recurentul a

precizat că potrivit noii legi de salarizare a magistraților, personalul

asimilat magistraților cu o vechime mai mare de 8 ani este asimilat ca

salarizare cu judecătorul de la Înalta Curte de Casație și Justiție .

Faptul că în legea

de salarizare , salariul pentru o anumită funcție asimilată magistraților este

același cu cel pentru  funcția de judecător nu  presupune dobândirea de către

cel asimilat magistratului a gradului profesional de  judecător corespunzător

pentru că s-ar ajunge la  eludarea prevederilor legale privind promovarea judecătorilor

și procurorilor, implicit la  încălcarea principiului legalității.

Recurentul invocă

drept argument numirea sa prin ordin al Ministrului Justiției,  într-o

funcție asimilată ca salarizare, cu cea de procuror șef secție la Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,  dar nici numirea în funcție de

către  Ministrul Justiției nu poate constitui  un argument în sensul

recunoașterii gradului profesional de judecător de Î.C.C.J. sau curte de apel.

Chiar dacă a fost

delegat la Ministerul Justiției, recurentul și-a păstrat calitatea de

magistrat, dovada fiind faptul că cererea de recunoaștere a gradului

profesional a adresat-o C.S.M., singura autoritate publică care se ocupă de

numirea și promovarea judecătorilor.

Promovarea  în

funcție superioară de execuție a fost reglementată prin lege, ea reprezintă o

recunoaștere a performanțelor magistraților, iar din modul de reglementare se

deduce tocmai exigența ca deciziile privind cariera profesională a

judecătorilor  să se bazeze numai pe  criterii obiective sau să permită o

selecție corectă a acestora, având  în vedere evaluările, integritatea și

eficiența activității lor,  astfel că nu poate fi primită solicitarea de

acordare a unor grade profesionale  în alte condiții decât cele prevăzute de

lege, așa cum solicită recurentul.

Este adevărat că

pentru promovarea la Înalta Curte de Casație și Justiție  (nu și la Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, unde legea prevede organizarea

concursului de promovare) legea, în prezent, nu prevede organizarea unui

concurs, însă sunt stabilite anumite criterii a căror îndeplinire este

verificată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii și Secția pentru

judecători a Consiliului Superior al Magistraturii   și oricum nu se poate dispune

promovarea la Înalta Curte de Casație și Justiție decât conform acestor

prevederi și nu ca urmare a asimilării  unor funcției, ca salarizare, cu altele

de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

De altfel, potrivit

art.44 alin.1 lit.c din Legea nr.303/2004, chiar și pentru promovarea la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este  instituită

regula promovării concursului.

Referitor

la susținerile reclamantului privind recunoașterea gradului profesional pentru  procurorii

DNA și DIICOT  acestea sunt nefondate.

Dreptul

la nediscriminare este prevăzut de art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, dar jurisprudența  Curții Europene a Drepturilor Omului a arătat că „a

distinge” nu  înseamnă „a discrimina”, iar diferența de tratament devine

discriminare numai atunci când autoritățile statului introduc distinctiv  între

situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare

rezonabilă și obiectivă.

Și

Curtea Constituțională a arătat, în aplicarea acestei jurisprudențe CEDO , că

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune  identitatea de

soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la

stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate  în situații

distincte, cum este  și  cazul  în speță.

Procedura

de numire a procurorilor  în cadrul structurilor specializate DIICOT  și DNA

este una specială, derogatorie de la procedura stabilită prin art.43 din Legea

nr.303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor

condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru

ocuparea funcțiilor respective.

Mai

mult, gradul profesional a fost recunoscut numai procurorilor

numiți

în

această funcție la  Parchetul Național Anticorupție și DIICOT,  în condițiile

legii, de către C.S.M. și care funcționau efectiv la aceste parchete.

Mai

mult, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția de contencios

administrativ și fiscal  este  în sensul respingerii cererii de recunoaștere a

gradului profesional pentru cei delegați la Direcția Națională Anticorupție și

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism.

Toate

acestea dovedesc că recurentul nu se află într-o situație similară acesteia a

procurorilor numiți la DIICOT  și DNA  și cărora li s-a recunoscut gradul

profesional prin hotărâri judecătorești, ci se află în situații total

diferite.

În ceea

ce privește jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția de

contencios administrativ și fiscal, argumentele care dovedesc caracterul

nefondat al  susținerilor sunt aceleași, având  în vedere că recunoașterea

gradului profesional pentru procurorii DIICOT  și DNA s-a făcut prin  hotărâri

ale acestei instanțe.

Însă,

tocmai o soluție de admitere a recursului recurentului ar putea  genera o

situație discriminatorie față de toți judecătorii și procurorii detașați la

alte autorități ale statului și unde au statutul de asimilați  magistraților,

dar și față de toți judecătorii și procurorii din România care au promovat sau

vor promova  numai în condițiile  prevăzute de art.43 și art.52 din Legea

nr.303/2004.

Așa cum

chiar recurentul a arătat, potrivit noii legi de salarizare,  începând cu 1

ianuarie 2012 personalul asimilat judecătorilor cu o vechime mai mare de 8 ani,

va fi asimilat, ca salarizare cu  judecătorul de la Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Dacă

s-ar accepta punctul de vedere al recurentului, toți cei care sunt  personal

asimilat cu o vechime mai mare de 8 ani vor putea solicita acordarea gradului

de judecător de Î.C.C.J. numai pentru că legea de salarizare are această

prevedere, ceea ce ar presupune încălcarea gravă a dispozițiilor art.52  din

Legea nr.303/2004.

Recursul

a fost respins ca nefondat.