ÎCCJ, Decizia nr. 236/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3831 din 7 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a constatat perimat recursul declarat de A. împotriva Încheierilor din 23 iunie 2016 și 12 octombrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, pronunțate în Dosarul nr. x/2014.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În esență, recurentul susține că deși au trecut 6 luni de la ultimul act al instanței, cursul perimării a fost întrerupt prin îndeplinirea actelor de procedură făcute în vederea judecării procesului de către recurent.

Astfel, cererea formulată olograf la 1 octombrie întrerupe cursul perimării, solicitarea de soluționare a recursului în sensul admiterii constituind ea însăși o nouă cerere de repunere pe rol - lăsată nesoluționată de către instanță.

Aceeași cerere vădește stăruința recurentului în judecata - deci că nu mai erau întrunite condițiile de suspendare, instanța se impunea să repună din oficiu cauza pe rol.

Cererea nesemnată din 9 iulie 2018 nu era lovită de nulitate (deci întrerupe cursul perimării), întrucât formularea cererii de la 1 octombrie complinește lipsa semnăturii de pe cererea din 9 iulie 2018 (această critică se cuvine dedusă pe calea prezentului recurs, deși nulitatea a fost pronunțată prin încheierea din 3 octombrie 2018).

Cererea formulată olograf la 1 octombrie întrerupe cursul perimării, constituind implicit și o nouă cerere de repunere pe rol având în vedere că tinde spre același obiectiv - soluționarea recursului -, intenție inechivoc exprimată direct prin "îmi însușesc recursurile și solicit admiterea recursurilor".

Potrivit prevederilor art. 152 C. proc. civ., cererea este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.

În subsidiar este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța și-a nesocotit obligația rolului activ, prevăzut de art. 22 alin. (4) din cod, de a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Pe de altă parte, cererea nesemnată din 9 iulie 2018 nu era lovită de nulitate întrucât formularea cererii de la 1 octombrie 2018 complinește lipsa semnăturii.

Potrivit prev. art. 177 alin. (3) C. proc. civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia.

Contrar concluziei instanței, împrejurarea formulării actului procedural din 1 octombrie 2018 constituie însăși însușirea de către recurent a cererii de repunere pe rol a cauzei din 9 iulie 2018.

Însă instanța nu și-a explicat considerentele, atrăgând așadar, în subsidiar, și incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea necuprinzând motivele pe care se întemeiază concluzia instanței privind neînsușirea cererii de repunere pe rol prin cererea ulterioară.

În privința celui de-al doilea motiv de recurs, se arată că instanța nu putea ignora efectul întreruptiv al termenul de perimare pe care îl are cererea de repunere pe rol, chiar dacă aceasta a fost declarată nulă, iar cererea ulterioară de repunere pe rol consolidează efectul întreruptiv al cererii anulate.

Potrivit prev. art. 179 alin. (4) C. proc. civ., nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie.

Pronunțarea nulității cererii de repunere pe rol o privează pe aceasta doar de efectul repunerii pe rol a cauzei. Nulitatea nu afectează alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie, cum este întreruperea cursului decăderii.

Potrivit normei generale art. 2537 alin. (2) C. civ., prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri, iar potrivit prev. art. 2539 alin. (1) din același cod, prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea este nulă pentru lipsă de formă.

Mai mult, noua cerere de repunere pe rol din 22 octombrie 2018 (sau chiar din 1 octombrie) a consolidat efectul de întrerupere a cursului perimării cu ocazia precedentei cereri de repunere pe rol (din 9 iulie 2018), prescripția fiind considerată întreruptă prin cererea precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2539 alin. (2) C. civ.).

În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și retrimiterea cauzei spre soluționare aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost urmată procedura de pregătire a dosarului de recurs și procedura de filtrare reglementată de art. 493 din C. proc. civ. (prezentul dosar a fost început la data de 28 decembrie 2013, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, începând cu data de 21 decembrie 2018).

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-raportor a concluzionat în sensul că recursul îndeplinește cerințele de admisibilitate, sub rezerva îndeplinirii obligației de către recurent de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat al recursului declarat în cauză.

Prin Încheierea din 1 aprilie 2019, Completul de filtru a analizat raportul, a constatat că este întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia către părți, potrivit alin. (4) al aceluiași articol.

Recurentul A. a depus, prin mail, la data de 22 aprilie 2019, o declarație semnată, în care precizează că își însușește recursul declarat la data de 8 noiembrie 2018, îndeplinind astfel obligația stabilită în sarcina sa prin raport.

Prin Încheierea din 13 mai 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 3831 din 7 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2014 a fost fixat termen de judecată la data de 3 iunie 2019, în ședință publică, pentru soluționarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părților.

Cauza a fost suspendată la data de 3 iunie 2019, pentru lipsa părților, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la 4 octombrie 2019 recurentul A. a solicitat repunerea cauzei pe rol și a solicitat judecata în lipsă.

La termenul din 4 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 415 pct. C. proc. civ., repunerea cauzei pe rol și a rămas în pronunțare asupra recursului.

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurentul a criticat decizia atacată invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte apreciază că criticile recurentului se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., întrucât pct. 8 se referă la dispoziții de drept material, iar nu la cele de drept procesual, incidente în speță.

Primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurent nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate reglementate.

Conform prevederilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni."

Prin Încheierea din 17 ianuarie 2018, secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus suspendarea judecării recursului, având în vedere lipsa nejustificată a părților de la dezbateri și faptul că nici una din părțile legal citate nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La data de 9 iulie 2018, recurentul A. a formulat, prin poșta electronică, cerere de repunere pe rol, nesemnată, iar, ulterior, la 1 octombrie 2018, prin aceeași modalitate de comunicare, recurentul a expediat la dosar un înscris, în copie, prin care a arătat că își însușește recursul declarat în cauză.

Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea din 3 octombrie 2018 a menținut măsura suspendării judecării recursului, reținând că recurentul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, în sensul de a depune la dosar un înscris prin care își însușește, prin semnătură, cererea de redeschidere a judecății.

Prin decizia recurată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a constatat perimarea recursului, în considerentele deciziei arătându-se că nu a fost întrerupt cursul perimării, neexistând un act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes, fiind respinsă cererea de repunere pe rol formulată de recurent din cauza nesemnării acesteia de către acesta, iar cererea recurentului, înregistrată la instanță la 22 octombrie 2018, expediată tot de la adresă electronică, dar purtând și semnătura părții, deși aptă din punct de vedere formal a fi valorificată ca act de procedură făcut în vederea continuării judecății, nu poate împiedica reținerea incidentului procedural al perimării, dat fiind că este ulterioară împlinirii termenului de perimare și, deci, intervenirii acesteia.

Conform prevederilor art. 417 C. proc. civ., "Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes".

Nu poate fi primită interpretarea dată de recurent actelor de procedură săvârșite după ce a fost dispusă suspendarea cauzei prin încheierea din 417 ianuarie 2018, anume cererea de repunere pe rol din 9 iulie 2018 și cererea de însușire a recursului din 1 octombrie 2018, ca fiind acte care întrerup cursul perimării.

Potrivit art. 148 C. proc. civ., "Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă (...), precum și semnătura."

În același sens, dispozițiile art. 196 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează condițiile de formă aplicabile acțiunilor introductive, incidente în privința oricăror cereri adresate instanțelor, arată că:

"Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă."

Conform art. 268 C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii":

"(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii. (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege."

Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanței de judecată, chiar și în ipoteza depunerii cererilor prin mijloace de comunicare la distanță, potrivit art. 148 alin. (2) și art. 149 alin. (4) C. proc. civ.

În acest context legal, cererea de repunere pe rol neînsoțită de semnătura recurentului nu putea constitui act de procedură căruia să i se recunoască efectul de întrerupere a termenului de perimare, conform art. 417 C. proc. civ., în condițiile în care cererea de repunere pe rol nu a fost semnată, iar recurentul nu s-a conformat dispoziției instanței de a complini acest aspect ulterior, astfel că, în mod legal, prin încheierea din 3 octombrie 2018, instanța a respins cererea de repunere pe rol și a menținut suspendarea, reținând că nu se pot da efectele prevăzute de lege unui înscris neînsușit de cel de la care se pretinde că provine.

Mai mult decât atât, în cauză se constată că cererea de repunere pe rol a pricinii, formulată de petent la data de 9 iulie 2018, a fost respinsă prin încheierea pronunțată la 3 octombrie 2018, fiind menținută măsura suspendării judecății.

Această încheiere, conform dispozițiilor art. 414 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., nu era susceptibilă de recurs. Nefiind susceptibilă de recurs încheierea prin care s-a respins cererea de repunere pe rol, în prezenta cale de atac nu poate fi cenzurată măsura dispusă de instanță prin încheierea pronunțată la data de 3 octombrie 2019.

Ca atare, formularea acestei cereri de repunere pe rol, respinsă fiind, nu are aptitudinea de a fi întrerupt cursul termenului de perimare în condițiile art. 417 C. proc. civ., întrucât nu reprezintă un act de procedură efectuat în vederea judecării procesului.

Cum de la data suspendării judecății (17 ianuarie 2018) astfel cum a fost menținută prin încheierea de ședință din 09.10.2018, pricina a rămas în nelucrare din culpa recurentului, care nu și-a manifestat voința cu respectarea exigențelor procedurale în sensul continuării judecății, în mod corect instanța învestită cu judecarea recursului a constatat perimarea acestuia.

Potrivit prevederilor art. 181 alin. (3) C. proc. civ., când termenul se socotește pe luni, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima lună.

În speță, termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 C. proc. civ. a început să curgă la data de 17 ianuarie 2018 și s-a împlinit la 17 iulie 2018, potrivit prevederilor legale enunțate anterior, în contextul în care cererea de repunere pe rol formulată de recurent în data de 9 iulie 2018 a fost respinsă, neproducând astfel niciun efect întreruptiv al termenului de perimare.

Nici susținerile recurentului cu privire la incidența prevederilor art. 179 alin. (4) C. proc. civ. nu sunt fondate.

Astfel, nulitatea lipsește actul de efectele sale în ceea ce privește funcția procedurală, dar, dacă actul cuprinde manifestări de voință, declarații sau constatări de fapt, acestea își vor produce efectele.

Nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia, chiar dacă prin încheierea din 9 octombrie 2018 s-a respins cererea de repunere pe rol și s-a menținut măsura suspendării, instanța nu putea ignora efectul întreruptiv al termenul de perimare pe care îl are cererea de repunere pe rol, aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor art. 417 C. proc. civ., este necesar ca actul de procedură, făcut în vederea judecării procesului de partea care justifică un interes, să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege.

Or, în speță, cererea de repunere pe rol din 9 iulie 2018 nu a fost semnată, conform dispozițiilor legale anterior menționate, și nici nu a fost complinită această cerință, astfel că aceasta nu putea produce efectul prevăzut de art. 417 C. proc. civ.

Actul de procedură întreruptiv al termenului de perimare trebuie să fie făcut cu intenția clară de a continua judecata, situație față de care o cerere de repunere pe rol lipsită de această finalitate nu are, prin ea însăși, doar prin simpla formulare, această funcție.

Nici susținerile recurentului în sensul că lipsa semnăturii de pe cererea de repunere pe rol din 9 iulie 2018 este complinită de cererea depusă la 1 octombrie 2018 prin care recurentul arăta că își însușește recursul nu pot fi primite.

În condițiile în care, deși fusese legal citat, recurentul nu s-a prezentat la termenul de judecată din 3 octombrie 2018 și nici nu a complinit lipsa semnăturii de pe cererea de repunere pe rol depusă la 9 iulie 2018, rolul activ al instanței nu presupunea ca judecătorul să intuiască și să remedieze din oficiu eventualele erori săvârșite de părți în cuprinsul cererilor formulate în cadrul dosarului.

Raportat la susținerile recurentului, se cuvine a fi subliniat faptul că erorile din cererile adresate instanței nu pot fi remediate de părți în căile de atac și nu atrag nelegalitatea ori netemeinicia hotărârilor pronunțate în circumstanțele de fapt și de drept așa cum acestea sunt expuse de părți.

Prin urmare, în mod legal, instanța a reținut că nu există niciun temei de a califica cererea de însușire a recursului ca fiind una de însușire a cererii de repunere pe rol a judecății întrerupte de o suspendare cauzată de lipsa nejustificată a părților la termenul acordat.

O atare împrejurare și un astfel de act procedural nu vădește prin el însuși însușirea de către recurent a cererii de repunere pe rol a cauzei.

Implicit, în acest context, recurentul nu poate susține încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului, nici calificarea cererii de însușire a recursului ca fiind o nouă cerere de repunere pe rol nu ar avea caracter întreruptiv al termenului de perimare, întrucât la data formulării acestei cereri, 1 octombrie 2018, prin raportare la data pronunțării încheierii de suspendare a judecății (17 ianuarie 2018), termenul de perimare de 6 luni, prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. era împlinit.

Nu sunt incidente nici dispozițiile art. 177 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurent, întrucât acesta nu a complinit lipsa semnăturii de pe cererea de repunere pe rol până la termenul de judecată din 3 octombrie 2018, astfel că la momentul pronunțării instanței asupra excepției de nulitate a cererii de repunere pe rol nu dispăruse cauza acesteia.

În ce privește criticile ce susțin incidența prevederilor din C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripție extinctivă, acestea nu au relevanța acordată de autorul recursului, întrucât termenul de perimare este unul procedural legal peremptoriu, iar întreruperea cursului perimării este prevăzută de art. 417 C. proc. civ.

Nu este întrunită nici ipoteza de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele.

Conform acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Argumentele invocate de recurent nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată.

Din examinarea considerentelor ce au fundamentat soluția de perimare, se constată, însă, că acestea sunt în concordanță cu hotărârea pronunțată, cu natura și cu circumstanțele speței.

Cât privește pretinsa nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de recurent cu privire la însușirea cererii de repunere pe rol prin cererea ulterioară, se reține că acest argument nu poate fi reproșat instanței de revizuire din perspectiva unor vicii de motivare a soluției adoptate.

Astfel, hotărârea recurată satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Se reține că decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanța ce a constatat perimarea a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către recurent în susținerea solicitării sale de respingere a excepției perimării, reținându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care recurentul a înțeles să convingă instanța de judecată.

În aceste condiții, împrejurarea că instanța nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de revizuent sau a grupat și a structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Instanța de recurs nu poate reține nici critica potrivit căreia decizia recurată cuprinde motive superficiale în raport cu argumentele recurentului ce nu au fost analizate, aceste afirmații reflectând dezacordul recurentului în privința argumentelor care au stat la baza soluției de perimare a recursului declarat de A., fără a susține însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele deciziei au fost expuse, în mod clar și logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanței în privința problemelor de drept în discuție.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea perimării căii de atac, supusă examinării în speță.

În contextul arătat, faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele invocate de recurent sub aspectul nemotivării nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind contrazise de conținutul hotărârii, care îndeplinește exigențele unei motivări corespunzătoare.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 3831 din 7 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - LM