ÎCCJ, Decizia nr. 172/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1712 din 10 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 601 din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Instanța de revizuire a reținut, în esență, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate de revizuentă drept temei al cererii formulate, întrucât, contrar susținerilor sale, hotărârile pretins potrivnice au fost pronunțate nu în dosare diferite, ci în același dosar, având ca obiect același litigiu, care a fost soluționat în cicluri procesuale diferite, în urma anulării primei sentințe a instanței de fond și a rejudecării cauzei.

A reținut instanța de revizuire că această cale de atac nu poate fi exercitată pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cazul unor hotărâri pronunțate în același proces, întrucât acestea nu pot fi considerate potrivnice, în sensul dispozițiilor legale sus menționate.

Împotriva Deciziei nr. 1712 din 10 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a declarat recurs revizuenta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac formulate, recurenta susține că hotărârea atacată nu arată motivele pentru care s-a reținut că revizuirea este inadmisibilă, că în mod greșit s-a reținut că prin cererea de revizuire s-ar fi solicitat o analiză a legalității hotărârii a cărei revizuire era solicitată și că a fost aplicat "un text de lege străin situației de fapt".

Recurenta nu face o prezentare sistematizată a criticilor formulate, prin arătarea motivului de casare în care consideră că se încadrează fiecare dintre aceste critici, ci procedează la înșiruirea lor, fără menționarea motivului pe care îl susțin.

Astfel, recurenta arată că hotărârea instanței de revizuire nu este motivată, neexistând în cuprinsul ei decât o motivare generică, din care nu rezultă pentru care motive de fapt și de drept s-a considerat că nu există identitate de obiect, cauză și părți, de ce în considerentele sau dispozitivul deciziei a cărei revizuire se cere nu se specifică obiectul de dezbatere sau pronunțare al autorității de lucru judecat și pentru care motive au fost înlăturate cererile sale.

Recurenta evocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la noțiunea de proces echitabil, arătând că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune obligația instanței de a examina efectiv mijloacele, argumentele și probele propuse părților, demers care lipsește, în speță.

Or, susține recurenta, instanța nu a examinat sub nici un aspect cererile și înscrisurile doveditoare depuse de aceasta și nu a analizat jurisprudența comunitară invocată, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului pricinii.

Se arată că interpretarea dată de instanța de revizuire textelor legale aplicabile este una excesivă, deoarece Curtea de Apel Craiova era obligată, atunci când a analizat apelul, să analizeze prioritar și excepția autorității de lucru judecat și să se conformeze deciziei definitive care a fost dată în primul ciclu procesual, prin care se dezlegase problema juridică a distincției între drepturile salariale și cheltuielile de personal.

În acest sens, recurenta susține că cele două hotărâri judecătorești sunt evident potrivnice, fiind incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât a probat identitatea între problema soluționată definitiv prin Decizia nr. 4509 din 9 noiembrie 2016 a Curții de Apel Craiova și problema dedusă judecății și soluționată prin Decizia nr. 601 din 22 februarie 2018 a aceleiași instanțe, prin nerespectarea de către această din urmă instanță a obligației de a ține seama de prima soluție, ajungându-se la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

De asemenea, susține recurenta, prin hotărârea recurată au fost încălcate norme de drept material, fiind evident că s-a realizat aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, s-a extins norma juridică dincolo de ipotezele la care se aplică și s-a restrâns nejustificat aplicarea prevederilor legale, cu violarea unor principii generale de drept.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivele și criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".

Dispozițiile legale citate, invocate de recurenta-revizuentă drept temei al cererii de revizuire, reglementează posibilitatea revizuirii în situația în care există hotărâri potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Rațiunea reglementării acestui caz de revizuire o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Într-o asemenea situație, executarea hotărârilor este imposibilă, ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorității lucrului judecat.

În acest sens sunt dispozițiile art. 513 alin. (4) teza I din C. proc. civ., care, în forma în vigoare la data sesizării și la data pronunțării hotărârii atacate, înainte de modificarea lor prin Legea nr. 310/2018 (în vigoare, începând cu 12 decembrie 2018), prevăd că "Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre".

În speță, însă, se constată că cele două decizii, cea a cărei anulare se solicită prin cererea de revizuire și cea invocată ca fiind potrivnică acesteia, nu sunt hotărâri contradictorii, în sensul dispozițiilor legale sus menționate, invocate de revizuentă ca temei al cererii de revizuire.

Astfel, așa cum rezultă din cererea de revizuire, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 601 din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2015, sub motiv că încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 4509 din 9 noiembrie 2016, pronunțată de aceeași instanță, în Dosarul nr. x/2015.

Analizând admisibilitatea cererii de revizuire, prin raportare la această din urmă hotărâre, instanța de revizuire a reținut, în mod corect, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., de vreme ce hotărârile pretins potrivnice nu au fost pronunțate în dosare diferite, ci în același dosar, având ca obiect același litigiu, care a fost soluționat definitiv la sfârșitul celui de-al doilea ciclu procesual, prin hotărârea atacată, ca urmare a anulării primei sentințe și rejudecării cauzei, măsură dispusă prin chiar Decizia nr. 4509 din 9 noiembrie 2016, a cărei autoritate de lucru judecat recurenta-revizuentă pretinde că a fost încălcată.

Este neîntemeiată critica recurentei, potrivit căreia instanța de revizuire a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, întrucât nu a analizat aspectele referitoare la încălcarea, prin decizia atacată, a principiului autorității lucrului judecat.

Această critică este una care vizează fondul cererii de revizuire, iar nu aspectul admisibilității acesteia, asupra căruia s-a pronunțat instanța de revizuire.

Așa cum s-a arătat mai sus, înainte de a verifica temeinicia motivului de revizuire invocat, instanța de revizuire a procedat la verificarea admisibilității cererii de revizuire, conform art. 513 alin. (3) din C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază."

În aplicarea acestor prevederi legale, instanța de revizuire a constatat că revizuirea pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi exercitată în cazul unor hotărâri pronunțate în același proces, în cicluri procesuale diferite, întrucât acestea nu pot fi considerate potrivnice, în sensul dispozițiilor legale menționate.

Soluția instanței de revizuire este temeinică și legală, întrucât hotărârea pretins potrivnică, invocată de revizuentă, nu stinge litigiul pe fond, ci trimite cauza primei instanțe, spre rejudecare; cele două decizii, pretins aflate în conflict, fiind pronunțate în același dosar, în cicluri procesuale diferite, nu pot servi, așadar, ca premisă a motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu sunt contradictorii în sensul motivului de revizuire reglementat de acest text de lege, chiar dacă, în urma anulării hotărârii apelate și rejudecării cauzei, prin hotărârea finală, se revine asupra soluției inițiale.

Înalta Curte reține, așadar, pentru argumentele arătate, că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ.

Prin criticile formulate, în realitate, recurenta nu combate argumentele instanței de revizuire, ci consideră că, prin soluția finală din apel, concretizată în Decizia nr. 601 din 22 februarie 2018, s-ar fi încălcat limitele de rejudecare stabilite prin prima decizie, de anulare și trimitere spre rejudecare, nr. 4509 din 9 noiembrie 2016, și, pe cale de consecință, ceea ce intrase în puterea lucrului judecat asupra aspectelor de drept "dezlegate" prin această decizie.

Or, așa cum în mod corect s-a reținut și prin decizia recurată, aceste chestiuni nu puteau fi contestate pe calea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care presupune ca hotărârile pretins contradictorii să fie pronunțate în pricini diferite.

În cauză, există o singură hotărâre finală care pune capăt litigiului, aceasta fiind Decizia nr. 601 din 22 februarie 2018; dacă s-ar considera că, pe calea revizuirii, se poate ajunge la verificarea acestei hotărâri, în raport cu o altă hotărâre pronunțată într-un ciclu procesual anterior, în cadrul aceluiași dosar, s-ar transforma instituția revizuirii într-o cale de atac de reformare, ceea ce nu este admisibil.

Acesta este și argumentul pentru care incidența motivului de revizuire reglementat de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. implică, printre altele, condiția ca hotărârile judecătorești definitive, pretins contradictorii, să fie pronunțate în cauze diferite.

În consecință, deciziile pretins contradictorii fiind pronunțate în același dosar, în mod corect și temeinic motivat instanța de revizuire a considerat că cererea este inadmisibilă, o soluție contrară, în sensul anulării ultimei decizii, transformând instanța de retractare într-o instanță de reformare asupra unei decizii definitive, ceea ce nu poate fi conceput față de efectul puterii lucrului judecat al unei hotărâri definitive.

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, niciuna dintre criticile formulate de recurentă în susținerea motivelor de casare invocate nu atinge raționamentul juridic pentru care instanța de revizuire a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă, anume acela al neîntrunirii de către hotărârile pretins potrivnice a condiției de a fi pronunțate în dosare diferite; criticile formulate sunt, practic, străine de temeiurile de drept ce fundamentează soluția atacată.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte reține, așadar, că hotărârea recurată este temeinică și legală și corect motivată, iar criticile formulate de recurentă, precum și motivele de casare invocate sunt neîntemeiate.

Față de cele prezentate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 1712 din 10 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM