ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 238/2011

Ședința publică de la 20 ianuarie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC R.P.O. SA a promovat pe rolul Tribunalului Constanța, secția comercială, contencios-administrativ și fiscal, o acțiune în obligație de a face, împotriva pârâtei AUTORITATEA

NAȚIONALĂ A VĂMILOR - DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE

CONSTANȚA, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei să preia, în vederea distrugerii, cantitatea de 5.400 kg otravă pentru rozătoare - RODENTICID STORM 4 GM, aflată în depozitele reclamantei, sub sigiliu vamal nr. 251796 și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Ulterior promovării cererii introductive, reclamanta a completat cadrul procesual, precizând că înțelege să se judece și în contradictoriu cu AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, în calitate de pârâtă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că marfa mai sus arătată, alături de 2008 sticle de whisky contrafăcut, aflate de asemenea sub sigiliu vamal, a fost depozitată de vânzătoarea mărfii SC C.O.C. București, la cererea Biroului Vamal Constanța, în august 1998, în depozitele SC D. SA, actualmente SC R.P.O.

SA, datorită neîndeplinirii condițiilor necesare pentru efectuarea operațiunilor vamale de import. Reclamanta a mai arătat că instituțiile care lasă astfel de mărfuri în custodia societăților ce dețin depozite în port, ulterior se preocupă de valorificarea lor în folosul statului sau de distrugerea lor, plasarea de mărfuri în atare situații, sub regim de supraveghere vamală și, lăsarea în custodia unor depozitari, sub sigiliu vamal, constituind un procedeu frecvent și obișnuit. In speță, proprietara mărfii a solicitat Biroului Vamal Constanța prelungirea termenului de păstrare a mărfii sub regim de supraveghere vamală până la rezolvarea unor probleme litigioase privind proprietatea asupra mărfurilor respective, iar reclamanta a rămas obligată să păstreze marfa, asupra căreia, urmare unor controale efectuate de garda Națională de Mediu - Comisariatul Județean Constanța, s-a dispus măsura incinerării.

În atare situație, reclamanta s-a adresat Direcției Regionale pentru Accize și operațiuni Vamale Constanța, solicitându-i preluarea mărfurilor, dar aceasta a ridicat doar cele 2008 sticle de whisky, pe care le-a distrus conform procesului verbal de 27 martie 2009, dar a refuzat preluarea otrăvii pentru rozătoare RODENTICID STORM 4 GM, motivând că nu se consideră în culpă pentru ajungerea în stadiul de deșeu toxic. Reclamanta, la rândul său, susținând că obligația de distrugere a mărfii nu îi revine, întrucât aceasta se află sub sigiliu vamal, în regim de supraveghere vamală, proprietarul său fiind cunoscut autorității vamale, a promovat acțiunea în speță, întemeiată în drept pe dispozițiile O.G.

nr. 14/2007 și art. 1075 C. civ. Pârâtele prin întâmpinările depuse la dosar au solicitat respingerea acțiunii argumentând în considerarea prevederilor art. 1 alin. (3) și art. 2 lit. b) din O.G. nr. 14 /2007 coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 731/2007, raportate la situația de fapt, că bunurile intrate în proprietatea privată a statului care nu îndeplinesc condițiile legale de comercializare, vor fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice sau juridice de la care au fost confiscate sau a deținătorului, în cazul în care acestea nu pot fi identificate. Astfel, au susținut că reclamantei îi revine obligația de a lua toate măsurile legale pentru distrugerea sau neutralizarea mărfurilor, dacă au devenit periculoase și nu mai pot fi valorificate, întrucât ea este deținătorul bunurilor a căror preluare pentru distrugere solicită a fi dispusă de instanță.

Tribunalul Constanța, secția comercială, contencios-administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2009 com. din data de 30 martie 2010, a admis acțiunea, a obligat pârâtele să preia în vederea distrugerii cantitatea de 5400 Kg RODENTICID STORM 4 GM aflat în depozitele SC R.P.O. SA sub sigiliu vamal nr. 251796 și să achite, în solidar reclamantei suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că marfa constând în 5400 kg de RODENTICID STORM 4 GM a făcut obiectul unei operațiuni de import, în cadrul căreia a fost plasată sub regim vamal de supraveghere de către autoritatea vamală competentă, conform art. 375 alin. (2) din Regulamentul vamal în vigoare în 1998 și a fost lăsată în custodia reclamantei SC R.P.O.

SA (FOSTĂ SC D. SA), sub sigiliul vamal nr. 251796. Marfa, aflată și actualmente în depozitele reclamantei, a rămas sub regim vamal și după împlinirea termenului maxim de 150 de zile și, ca urmare, a intrat de drept în proprietatea privată a statului, regim juridic recunoscut atât de reclamantă cât și de pârâte. In perioada cât s-a aflat în custodia reclamantei, marfa - otrava pentru rozătoare - a depășit termenul de valabilitate, devenind deșeu toxic, situație consemnată în procesele-verbale încheiate de Garda Națională de Mediu - Comisariatul Regional Constanța în urma controalelor efectuate, prin care s-a pus în vedere reclamantei să ia măsuri pentru preluarea de Direcția Vamală a deșeurilor toxice respective, în vederea distrugerii.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 14/2007 bunurile intrate în proprietatea statului potrivit legii, și care nu îndeplinesc condițiile legale de comercializare, vor fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice sau juridice de la care au fost confiscate sau, în subsidiar, în cazul în care acestea nu pot fi identificate, a deținătorilor. Procedura de distrugere, impune constituirea, prezența și confirmarea unei comisii de preluare și distrugere formate din reprezentanți ai deținătorului, ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ai organului de valorificare, definit în art. 2 lit. a) din același act normativ, ai Ministerului Administrației și Internelor și ai Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor.

Instanța de fond a reținut că se impune a se face distincție între obligația de a suporta cheltuielile pricinuite de distrugerea bunurilor aflate în situația reglementată de art. 1 alin. (1) și (3) și obligația de preluare în vederea realizării procedurii de distrugere, menționând că, ceea ce reglementează norma legală este desemnarea persoanei căreia îi incumbă obligația de a suporta cheltuielile acestor operații, stabilind că persoana de la care au fost confiscate bunurile este, în principal, cea obligată, iar, în subsidiar, sub condiția ca aceasta să nu poată fi identificată, obligația incumbă deținătorului bunului. în considerarea acestei interpretări, prima instanță a înlăturat susținerea pârâtei potrivit căreia reclamantei, în calitate de detentor al mărfurilor, i-ar reveni obligația de a le distruge.

Totodată, a reținut că, fiind vorba de bunuri care au intrat, prin efectul legii, în proprietatea privată a statului, acestea nu pot fi distruse decât sub supravegherea comisiei de distrugere, constituită de autoritatea vamală, în calitate de reprezentant al statului, proprietar al bunului și a respins ca neîntemeiată apărarea pârâtei potrivit căreia, marfa a devenit deșeu toxic ca urmare a nevalorificării în termenul de valabilitate, prin neexecutarea sentinței civile nr. 983/com/1998, prin care SC F.P.I. a fost autorizată să ridice cantitatea de 5400 kg Rodenticid Storm 4GM aflată în depozitele SC R.P.O. SA, deoarece marfa s-a aflat sub sigiliu vamal, ceea ce nu a permis eliberarea acesteia.

Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007 în stabilirea persoanei căreia îi incumbă obligația suportării cheltuielilor generate de realizarea procedurii de distrugere a mărfii. Referitor la obligația pârâtelor de a prelua marfa în vederea distrugerii, instanța de fond a apreciat că se deduce din regimul juridic la mărfii, de bun proprietate privată a statului, a cărui distrugere nu se poate realiza decât prin intermediul și cu concursul reprezentanților statului, care, în cauză sunt DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE și AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, situație confirmată de pârâtele înseși, care nu au contestat faptul că, o altă marfa, cu privire la care Garda de Mediu a constat obligația de distrugere, cele 2008 sticle de whisky, au fost preluate de acestea și distruse conform procesului verbal depus la dosarul cauzei.

In temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., prima instanță a dispus obligarea în solidar a pârâtelor cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei, constând în onorariu de avocat. Împotriva sentinței civile nr. 2009 com.

din 30 martie 2010, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, au declarat apel pârâtele AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR și DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE CONSTANȚA criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: în mod greșit instanța de fond a obligat autoritatea vamală la distrugerea cantității de 5400 kg de RODENTICID STORM 4 GM și la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; motivarea hotărârii este un periplu al susținerilor părților, fiind motivată lapidar și total greșit, în mod eronat s-a reținut că în cauză s-a produs un prejudiciu real/cert reclamantei prin nepreluarea mărfii de autoritatea vamală întrucât în cauză nu se poate nu poate confirma răspunderea civilă delictuală (ca izvor distinct de obligații), întrucât nu exista nici măcar o intenție de neexecutare a vreunei obligații stabilite de legiuitor în sarcina autorității vamale; soluția instanței de fond nu poate fi pusă în executare, întrucât este imposibil, în mod obiectiv, pentru autoritatea vamală să preia și să distrugă cantitatea de deșeuri în litigiu pentru că nu deține spatii potrivite/amenajate pentru asemenea mărfuri (rodenticid - otrava pentru rozătoare);

în mod greșit a distins instanța de fond între obligația de preluare în vederea distrugerii și cea de plată a cheltuielilor ocazionate de aceste operațiuni, în opinia sa, aceasta din urmă fiind condiție sine qua non potrivit căreia distrugerea mărfii ce a devenit deșeu toxic are loc numai dacă sunt efectuate plățile ocazionate cu aceasta măsură, iar obligația de preluare a mărfurilor fiind o acțiune evidentă și firească pe care comisia constituită conform legii trebuie să o întreprindă; nu este îndeplinită situația în care să se regăsească argumente juridice aparent valabile cu privire la existenta obligației în sarcina autorității vamale sa se ocupe de distrugerea mărfurilor, fără să aibă calitate de deținător a acestora; nu există un indiciu temeinic de nelegalitate, ca urmare a împrejurării că decizia de impunere a fost emisă în condiții susceptibile de încălcare legală; susținerile părții reclamante în legătură cu nelegalitatea măsurilor luate de către autoritatea vamală nu pot fi analizate în cadrul acestei acțiunii, atâta timp cât nu exista obligație legală; reclamanta poate uza de alte căi legale prin care să se îndrepte împotriva persoanelor ce se fac vinovate, pentru recuperarea tuturor cheltuielilor ocazionate cu depozitarea acestor deșeuri în depozitele sale, precum și a cheltuielilor ce vor urma cu distrugerea lor; nu înțelege pasivitatea depozitarului SC R.P.O.

SA cu privire la neîndeplinirea de către proprietarul mărfurilor F.P.I.L. UK a obligației de ridicare autorizată a mărfurilor din depozitul acesteia și la plata cheltuielilor de depozitare; neexistând o obligație legală instituită de către legiuitor în sarcina autorității vamale, motivele invocate de către reclamantă nu subzistă si, ca atare acestea sunt de natură să inducă în eroare instanța de judecata. în drept, apelantele-pârâte au invocat prevederile art. 1169 C. civ. și principiul rațiunii suficiente.

Intimata - reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că instanța de fond a făcut, în mod corect, distincția intre obligația de preluare în vederea distrugerii mărfii, devenită deșeu toxic și obligația de suportare a cheltuielilor ocazionate de realizarea procedurii de distrugere și că procedura de preluare în vederea distrugerii a diferitelor bunuri intrate în proprietatea privată a statului prin efectul legii, bunuri ce nu mai pot fi valorificate, este una obișnuită pentru autoritățile vamale, așa cum a și dovedit cu înscrisurile pe care le-a depus la dosarul de fond, la termenul din 19 ianuarie 2010. Prin decizia civilă nr. 66/COM din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins apelul pârâtelor ca nefondat, reținând următoarele: Instanța de fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect obligația de a face, respectiv obligarea pârâtelor DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE și AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR să preia în vederea distrugerii cantitatea de 5400 kg rodenticid storm 4 gm, aflată în depozitele reclamantei SC R.P.O.

SA CONSTANȚA sub sigiliul vamal nr. 251796. S-a reținut corect de către prima instanță, aspect necontestat nici de apelantele-pârâte, că marfa a cărei preluare s-a solicitat se află în prezent în proprietatea statului, urmare a expirării termenului de valabilitate al acesteia și faptului că proprietarul mărfii nu a stabilit un regim juridic definitiv prin nefinalizarea operațiunii vamale de import.

Susținerea pârâtelor potrivit căreia prima instanță a pronunțat o soluție netemeinică și nelegală pentru că a obligat în mod greșit autoritatea vamală să distrugă cantitatea de 5400 kg rodenticid storm 4 gm este evident nefondată, cât timp dispozitivul sentinței apelate este fără echivoc și obligă pârâtele ANR - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța și Autoritatea Națională a Vămilor București să preia în vederea distrugerii marfa aflată sub sigiliul vamal nr. 251796. Este corect făcută distincția între obligația de preluare a mărfii de cel în a cărui proprietate se află în prezent și obligația de distrugere, pentru care legea stipulează în ce condiții se realizează, de către cine și sub rezerva suportării cheltuielilor de distrugere de către proprietarul mărfurilor confiscate ori de către deținătorul acestora.

Întrucât mărfurile au trecut în proprietatea statului, obligația de a preluare a lor în vederea distrugerii, a revenit în sarcina organelor competente nefiind obligat deținătorul să le păstreze în custodia sa până la realizarea efectivă a operațiunii de distrugere, situație confirmată de însăși autoritatea vamală, care a procedat similar fată de același custode, SC R.P.O. SA, atunci când a preluat cele 2008 sticle de whisky contrafăcut în vederea distrugerii, potrivit procesului verbal de predare primire de la fila 77 din dosarul de fond. De altfel, chiar pârâtele recunosc, în însuși cuprinsul criticilor formulate, că este îndreptățită comisia formată din mai mulți reprezentanți ai statului să procedeze la preluarea mărfurilor devenite deșeuri toxice, fără a avea relevanță, în raport de obiectul cererii cu care a fost învestită prima instanță, avansarea sumelor de bani în vederea distrugerii acestor bunuri a căror preluare s-a solicitat.

Susținerile pârâtelor referitoare la cel îndreptățit să suporte cheltuielile de distrugere, în sensul celor statuate prin dispozițiile art. 1, alin. (1) și (3) și art. 2, lit. b) din O.G. nr. 14/2007 și ale art. 2, alin. (2) din H.G. nr. 731/2007 au fost apreciate ca irelevante, în raport de obiectul cererii prin care nu s-a investit instanța cu obligarea pârâtelor la distrugerea mărfurilor toxice, cum greșit au înțeles acestea, ci obligarea lor la preluarea respectivelor bunuri în vederea distrugerii ulterioare. Instanța ordinară de control a apreciat că justă soluția instanței de fond și întemeiate pretențiile reclamantei, în condițiile inexistenței vreunui titlu valabil (legal sau contractual) care să o oblige pe aceasta să păstreze în custodia sa mărfurile aflate în proprietatea statului până la distrugerea acestora, SC R.P.O.

SA fiind îndreptățită să solicite preluarea mărfii de către cel care se legitimează ca și proprietar actual, cheltuielile legate de distrugerea acestor deșeuri constituind un aspect distinct față de cele solicitate în acțiunea pendinte. Împotriva deciziei civile nr. 66/COM din 23 iunie 2010, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE și AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, criticând-o pentru nelegalitate, circumscriindu-și motivele de critică dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

În realitate, recurentele - pârâte reiterează motivele dezvoltate în apel, susținând că: instanța de fond nu a analizat corect situația de fapt expusă și nu a apreciat just probele existente la dosar, probe din care susține că ar rezulta în mod indubitabil că autoritatea vamală a respectat întocmai dispozițiile legale și că asupra legalității actelor administrativ-fiscale nu planează nici un dubiu; motivarea instanței de fond nu reprezintă decât un periplu al susținerilor părților, fiind eronată și lapidară; atât instanța de apel cât și cea de fond au pronunțat o soluție, ce încalcă în mod flagrant dispozițiile imperative ale legii, fără însă a indica textele legale pretins încălcate; hotărârea pronunțată pe fondul cauzei „reprezintă o executare indirectă a obligației (executare prin echivalent)"; soluția instanței de apel nu poate fi pusă în executare, întrucât este imposibil, în mod obiectiv, pentru autoritatea vamală să preia și să distrugă cantitatea de deșeuri în litigiu pentru că nu deține spatii potrivite/amenajate pentru asemenea mărfuri (rodenticid - otrava pentru rozătoare), condiții în care, apreciază că instanța de fond nu a stabilit corect situația de fapt și nu a făcut aplicarea legii în mod judicios deoarece apărările și mijloacele juridice folosite de intimata-reclamantă sunt insuficiente și nu dovedesc nerespectarea legii de către autoritatea vamală,

în sensul că preluarea mărfii este în mod direct legată de obligația suportării tuturor cheltuielilor ocazionate de preluare și distrugere; că în mod greșit a distins instanța de fond între obligația de preluare în vederea distrugerii și cea de plată a cheltuielilor ocazionate de aceste operațiuni, în opinia sa, aceasta din urmă fiind condiție sine qua non potrivit căreia distrugerea mărfii ce a devenit deșeu toxic are loc numai dacă sunt efectuate plățile ocazionate cu aceasta măsură, iar obligația de preluare a mărfurilor fiind o acțiune evidentă și firească pe care comisia constituită conform legii trebuie să o întreprindă; nu este îndeplinită situația în care să se regăsească argumente juridice aparent valabile cu privire la existenta obligației în sarcina autorității vamale sa se ocupe de distrugerea mărfurilor, fără să aibă calitate de deținător a acestora; nu există un indiciu temeinic de nelegalitate, ca urmare a împrejurării că decizia de impunere a fost emisă în condiții susceptibile de încălcare legală; susținerile părții reclamante în legătură cu nelegalitatea măsurilor luate de către autoritatea vamală nu pot fi analizate în cadrul acestei acțiunii, atâta timp cât nu exista obligație legală; reclamanta poate uza de alte căi legale prin care să se îndrepte împotriva persoanelor ce se fac vinovate,

pentru recuperarea tuturor cheltuielilor ocazionate cu depozitarea acestor deșeuri în depozitele sale, precum și a cheltuielilor ce vor urma cu distrugerea lor; nu înțelege pasivitatea depozitarului SC R.P.O. SA cu privire la neîndeplinirea de către proprietarul mărfurilor F.P.I.L. UK a obligației de ridicare autorizată a mărfurilor din depozitul acesteia și la plata cheltuielilor de depozitare; neexistând o obligație legală instituită de către legiuitor în sarcina autorității vamale, motivele invocate de către reclamantă nu subzistă si, ca atare acestea sunt de natură să inducă în eroare instanța de judecata. In drept, recurentele-pârâte au invocat prevederile art. 1169 C. civ. și principiul rațiunii suficiente.

Argumentele invocate de pârâtele DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE și AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR sunt lipsite de pertinență și vor fi înlăturate în considerarea următoarelor: Dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., potrivit cărora: „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele", nu sunt incidente în cauză, întrucât, litigiul dedus judecății nu se încadrează între cele nesusceptibile de a fi atacate apel. Astfel, întrucât cauza se află în al treilea grad de jurisdicție, în calea extraordinară de atac a recursului îndreptată chiar împotriva hotărârii pronunțate de instanța de control ordinar, instanța de apel, critici le formulate împotriva acesteia urmează să fie analizate limitativ din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., fără ca Înalta Curte să poată examina cauza sub toate aspectele. În ceea ce privește criticile vizând stabilirea situației de fapt și administrarea probatoriilor de către instanțele inferioare, acestea vor fi respinse în considerarea faptului că, prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost abrogat pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în calitate de instanță de recurs, fiind ținută a se pronunța exclusiv asupra motivelor de nelegalitate și nu asupra materialului probator existent la dosarul cauzei, această sarcină revenind exclusiv instanțelor de fond. Referitor la criticile asupra hotărârii instanței de fond, acestea nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, în considerarea dispozițiilor art. 299 și urm. C. proc.

civ., care reglementează recursul, aceste de motive fiind verificate și cenzurate în cadrul controlului exercitat în apel, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea. Deși pârâtele au criticat decizia civilă nr. 66/COM din 23 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, sub aspectul nelegalității, susținând că „încalcă în mod flagrant dispozițiile imperative ale legii", ele nu au indicat expres care anume ar fi dispozițiile legale, care au fost încălcate prin respingerea apelului.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte a apreciat că, textele legale pretins încălcate prin pronunțarea soluției de admitere a acțiunii reclamantei la care fac referire pârâtele sunt dispozițiile art. 1 alin. (3) și din Ordonanța nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privata a statului, potrivit cărora: „Bunurile prevăzute la alin. (2) vor fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice sau juridice de la care au fost confiscate sau a deținătorului, în cazul în care acestea nu pot fi identificate.

Distrugerea se va efectua în prezenta si cu confirmarea prin semnătura a unei comisii de preluare si distrugere formate din reprezentanți ai deținătorului, ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ai organului de valorificare, ai Ministerului Administrației si Internelor si ai Ministerului Mediului" și art. 2 din același act normativ, în care se prevede: „în înțelesul prezentei ordonanțe, termenii si expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) organe de valorificare - direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, administrațiile finanțelor publice de sector din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București si alte structuri ale Ministerului Finanțelor Publice, stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice, pentru bunurile intrate în proprietatea privata a statului aflate pe teritoriul României, precum si structurile de specialitate cu atribuții în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pentru bunurile intrate în proprietatea privata a statului, care nu se afla pe teritoriul României; b) deținător de bunuri - persoana fizica sau juridica ce deține cu sau fără titlu bunuri de natura celor prevăzute la art. 1. În raport de cuprinsul normelor legale și de obiectul acțiunii introductive cu care reclamanta a investit instanța,

se conturează cu evidență că soluția instanțelor inferioare este justă și legală, acestea interpretând corect textele legale în sensul de a distinge între obligația de preluare a mărfii de către cel în a cărui proprietate se află în prezent și obligația de distrugere, pentru care legea stipulează în ce condiții se realizează, de către cine și sub rezerva suportării cheltuielilor de distrugere de către proprietarul mărfurilor confiscate ori de către deținătorul acestora. Susținerile pârâtelor referitoare la cel îndreptățit să suporte cheltuielile de distrugere, în sensul celor statuate prin dispozițiile art. 1, alin. (1) și (3) și art. 2, lit. b) din O.G. nr. 14/2007 și ale art. 2, alin. (2) din H.G.

nr. 731/2007 sunt irelevante, în raport de obiectul cererii prin care s-a investit instanța cu obligarea pârâtelor la preluarea respectivelor bunuri în vederea distrugerii ulterioare și nu cu obligarea la distrugerea mărfurilor toxice, cum greșit au înțeles acestea.

De asemenea, susținerea pârâtelor că cele două obligații sunt intrinsec legate, obligația de achitare a costurilor preluării și distrugerii mărfurilor fiind condiție „ sine qua non " pentru realizarea preluării, urmând a fi înlăturată, întrucât a da eficiență unei asemenea opinii ar avea semnificația unei adăugări la lege și eludarea principiului de drept potrivit căruia „ ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus ". De altfel, chiar pârâtele recunosc, în însuși cuprinsul criticilor formulate, că este îndreptățită comisia formată din mai mulți reprezentanți ai statului să procedeze la preluarea mărfurilor devenite deșeuri toxice, fără a avea relevanță, în raport de obiectul cererii cu care a fost învestită prima instanță, avansarea sumelor de bani în vederea distrugerii acestor bunuri a căror preluare s-a solicitat.

Instanța ordinară de control a apreciat în mod corect că justă soluția instanței de fond și ca fiind întemeiate pretențiile reclamantei, în condițiile inexistenței vreunui titlu valabil (legal sau contractual) care să o oblige pe aceasta să păstreze în custodia sa mărfurile aflate în proprietatea statului până la distrugerea acestora, SC R.P.O. SA fiind îndreptățită să solicite preluarea mărfii de către cel care se legitimează ca și proprietar actual, cheltuielile legate de distrugerea acestor deșeuri constituind un aspect distinct față de cele solicitate în acțiunea pendinte. Totodată, Înalta Curte apreciază că, instanțele inferioare au reținut corect - aspect de altfel, necontestat nici de pârâte -, că marfa a cărei preluare s-a solicitat se află în prezent în proprietatea statului, urmare a expirării termenului de valabilitate al acesteia și a faptului că proprietarul mărfii nu a stabilit un regim juridic definitiv prin nefinalizarea operațiunii vamale de import.

Întrucât mărfurile au trecut în proprietatea statului, obligația preluării lor în vederea distrugerii a revenit în sarcina organelor competente, conform normei legale anterior menționate, iar deținătorul nu este obligat să le păstreze în custodia sa până la realizarea efectivă a operațiunii de distrugere, situație confirmată de însăși autoritatea vamală, care a procedat similar fată de același custode, SC R.P.O. SA, atunci când a preluat cele 2008 sticle de whisky contrafăcut în vederea distrugerii, potrivit procesului verbal de predare primire de la fila 77 din dosarul de fond. Față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE CONSTANȚA și AUTORITATEA NAȚIONALĂ

A VĂMILOR.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtele DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE CONSTANȚA și AUTORITATEA NAȚIONALA A VĂMILOR împotriva Deciziei civile nr. 66/COM din 23 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentele pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2011.