ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 238/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 238/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 20 ianuarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC R.P.O. SA a promovat

pe

rolul Tribunalului Constanța, secția comercială, contencios-administrativ și

fiscal, o acțiune în obligație de a face, împotriva pârâtei AUTORITATEA

NAȚIONALĂ A VĂMILOR - DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE

CONSTANȚA, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei să preia, în

vederea distrugerii, cantitatea de 5.400 kg otravă pentru rozătoare -

RODENTICID STORM 4 GM, aflată în depozitele

reclamantei,

sub sigiliu vamal nr. 251796 și obligarea acesteia la plata

cheltuielilor

de judecată. Ulterior promovării cererii introductive, reclamanta a completat

cadrul procesual, precizând că înțelege să se judece și în contradictoriu cu

AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, în calitate de pârâtă.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că marfa mai sus arătată, alături de

2008 sticle de whisky contrafăcut, aflate de asemenea sub sigiliu vamal, a fost

depozitată de vânzătoarea mărfii SC C.O.C. București, la cererea Biroului Vamal

Constanța, în august 1998, în depozitele SC D. SA, actualmente SC R.P.O. SA,

datorită neîndeplinirii condițiilor necesare pentru efectuarea operațiunilor

vamale de import. Reclamanta a mai arătat că instituțiile care lasă astfel de

mărfuri în custodia societăților ce dețin depozite în port, ulterior se

preocupă de valorificarea lor în folosul statului sau de distrugerea lor,

plasarea de mărfuri în atare situații, sub regim de

supraveghere vamală și, lăsarea în custodia unor depozitari, sub sigiliu

vamal, constituind un procedeu frecvent și obișnuit. In speță,

proprietara mărfii a solicitat Biroului Vamal Constanța prelungirea termenului

de păstrare a mărfii sub regim de supraveghere vamală

până la rezolvarea unor probleme litigioase privind proprietatea asupra

mărfurilor

respective, iar reclamanta a rămas obligată să păstreze marfa, asupra căreia,

urmare unor controale efectuate de garda Națională de Mediu - Comisariatul

Județean Constanța, s-a dispus măsura incinerării.

În

atare situație, reclamanta s-a adresat Direcției Regionale pentru Accize și

operațiuni Vamale Constanța, solicitându-i preluarea mărfurilor, dar aceasta a

ridicat doar cele 2008 sticle de whisky, pe care le-a distrus conform

procesului verbal de 27 martie 2009, dar a refuzat preluarea otrăvii pentru

rozătoare RODENTICID STORM 4 GM, motivând că nu se consideră în culpă pentru

ajungerea în stadiul de deșeu toxic. Reclamanta, la rândul său, susținând că

obligația de distrugere a mărfii nu îi revine, întrucât aceasta se află sub

sigiliu vamal, în regim de supraveghere vamală, proprietarul său fiind cunoscut

autorității vamale, a promovat acțiunea în speță, întemeiată

în drept pe dispozițiile O.G. nr. 14/2007 și art.

1075 C. civ.

Pârâtele

prin întâmpinările depuse la dosar au solicitat respingerea acțiunii

argumentând în considerarea prevederilor art. 1 alin. (3) și art. 2 lit. b) din

O.G. nr. 14 /2007 coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr.

731/2007, raportate la situația de fapt, că bunurile intrate în proprietatea

privată a statului care nu îndeplinesc condițiile legale de comercializare, vor

fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice sau juridice de la care au fost

confiscate sau a deținătorului, în cazul în care acestea nu pot fi

identificate. Astfel, au susținut că reclamantei îi revine obligația de a lua

toate măsurile legale pentru

distrugerea

sau neutralizarea mărfurilor, dacă au devenit periculoase și

nu mai pot

fi valorificate, întrucât ea este deținătorul bunurilor a căror preluare pentru

distrugere solicită a fi dispusă de instanță.

Tribunalul

Constanța, secția comercială, contencios-administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 2009 com. din data de 30 martie 2010, a admis acțiunea, a obligat

pârâtele să preia în vederea distrugerii cantitatea de 5400 Kg RODENTICID STORM

4 GM aflat în depozitele SC R.P.O. SA sub sigiliu vamal nr. 251796 și să

achite, în solidar reclamantei suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru

a dispune astfel, prima instanță a reținut că marfa constând în 5400 kg de

RODENTICID STORM 4 GM a făcut

obiectul unei

operațiuni de import, în cadrul căreia a fost plasată sub

regim vamal de

supraveghere de către autoritatea vamală competentă,

conform art. 375 alin. (2) din Regulamentul vamal în vigoare în 1998 și

a

fost lăsată în custodia reclamantei SC R.P.O. SA (FOSTĂ SC D. SA), sub

sigiliul vamal nr. 251796. Marfa, aflată și actualmente în depozitele

reclamantei, a rămas sub regim vamal și după împlinirea termenului maxim de 150

de zile și, ca urmare, a intrat de drept în proprietatea privată a statului,

regim juridic recunoscut atât de reclamantă cât și de pârâte.

In

perioada cât s-a aflat în custodia reclamantei, marfa - otrava pentru rozătoare

- a depășit termenul de valabilitate, devenind deșeu toxic, situație consemnată

în procesele-verbale încheiate de Garda Națională de Mediu - Comisariatul

Regional Constanța în urma controalelor efectuate, prin care s-a pus în vedere

reclamantei să ia măsuri pentru preluarea de Direcția Vamală a deșeurilor

toxice respective, în vederea distrugerii. Potrivit prevederilor art. 1 alin.

(3) din

O.G. nr. 14/2007 bunurile intrate în

proprietatea statului potrivit legii, și

care nu îndeplinesc condițiile

legale de comercializare, vor fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice sau

juridice de la care au fost confiscate sau, în subsidiar, în cazul în care

acestea nu pot fi identificate, a deținătorilor.

Procedura

de distrugere, impune constituirea, prezența și confirmarea unei comisii de

preluare și distrugere formate din

reprezentanți

ai deținătorului, ai Autorității Naționale pentru Protecția

Consumatorilor,

ai organului de valorificare, definit în art. 2 lit. a) din

același act normativ, ai Ministerului

Administrației și Internelor și ai

Ministerului Mediului și Gospodăririi

Apelor.

Instanța

de fond a reținut că se impune a se face distincție între obligația de a

suporta cheltuielile pricinuite de distrugerea bunurilor aflate în situația

reglementată de art. 1 alin. (1) și (3) și obligația de preluare în vederea

realizării procedurii de distrugere, menționând că, ceea ce reglementează norma

legală este desemnarea persoanei căreia

îi

incumbă obligația de a suporta cheltuielile acestor operații, stabilind

că persoana de la care au fost confiscate bunurile

este, în principal, cea

obligată, iar, în subsidiar, sub condiția ca

aceasta să nu poată fi identificată, obligația incumbă deținătorului bunului.

în considerarea acestei interpretări, prima instanță a înlăturat susținerea

pârâtei potrivit căreia reclamantei, în calitate de detentor al mărfurilor,

i-ar reveni obligația de a le distruge.

Totodată,

a reținut că, fiind vorba de bunuri care au intrat, prin efectul legii, în

proprietatea privată a statului, acestea nu pot fi distruse decât sub

supravegherea comisiei de distrugere, constituită de autoritatea vamală, în

calitate de reprezentant al statului, proprietar al bunului și a respins ca

neîntemeiată apărarea pârâtei potrivit căreia, marfa a devenit deșeu toxic ca

urmare a nevalorificării în termenul de valabilitate, prin neexecutarea

sentinței civile nr. 983/com/1998, prin care SC F.P.I. a fost autorizată să

ridice cantitatea de 5400 kg Rodenticid Storm 4GM aflată în depozitele SC

R.P.O. SA, deoarece marfa s-a aflat sub sigiliu vamal, ceea ce nu a permis

eliberarea acesteia.

Tribunalul

a reținut incidența dispozițiilor O.G. nr. 14/2007 și H.G. nr. 731/2007 în

stabilirea persoanei căreia îi incumbă obligația suportării cheltuielilor

generate de realizarea procedurii de distrugere a mărfii. Referitor la

obligația pârâtelor de a prelua marfa în vederea distrugerii, instanța de fond

a apreciat că se deduce din regimul juridic la mărfii, de bun proprietate

privată a statului, a cărui distrugere nu se poate realiza decât prin

intermediul și cu concursul reprezentanților statului, care, în cauză sunt

DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE și AUTORITATEA NAȚIONALĂ

A VĂMILOR, situație confirmată de pârâtele înseși, care nu au contestat faptul

că, o altă marfa, cu privire la care Garda de Mediu a constat obligația de

distrugere, cele 2008 sticle de whisky, au fost preluate de acestea și distruse

conform procesului verbal depus la dosarul cauzei.

In

temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., prima instanță a dispus obligarea

în solidar a pârâtelor cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei,

constând în onorariu de avocat.

Împotriva

sentinței civile nr. 2009 com. din 30 martie 2010, pronunțate de Tribunalul

Constanța, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, au declarat

apel pârâtele AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR și DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU

ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE CONSTANȚA criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie sub următoarele aspecte: în mod greșit instanța de fond a obligat

autoritatea vamală la distrugerea cantității de 5400 kg de RODENTICID STORM 4

GM și la plata

sumei de 800 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată; motivarea hotărârii

este un periplu al

susținerilor părților, fiind motivată lapidar și total

greșit, în mod eronat s-a reținut că în cauză s-a produs un prejudiciu

real/cert

reclamantei prin nepreluarea mărfii de autoritatea vamală întrucât în cauză nu

se poate nu poate confirma răspunderea civilă delictuală (ca izvor distinct de

obligații), întrucât nu exista nici măcar o intenție de neexecutare a vreunei

obligații stabilite de legiuitor în

sarcina

autorității vamale; soluția instanței de fond nu poate fi pusă în

executare,

întrucât este imposibil, în mod obiectiv, pentru autoritatea vamală să preia și

să distrugă cantitatea de deșeuri în litigiu pentru că nu deține spatii

potrivite/amenajate pentru asemenea mărfuri (rodenticid - otrava pentru

rozătoare); în mod greșit a distins instanța de fond între obligația de

preluare în vederea distrugerii și cea de plată a cheltuielilor ocazionate de

aceste operațiuni, în opinia sa, aceasta din urmă fiind condiție

sine qua

non

potrivit căreia distrugerea mărfii ce a devenit deșeu toxic are loc

numai dacă sunt efectuate plățile ocazionate cu aceasta măsură, iar obligația

de preluare a mărfurilor

fiind o acțiune

evidentă și firească pe care comisia constituită conform

legii trebuie

să o întreprindă; nu este îndeplinită situația în care să se regăsească

argumente juridice aparent valabile cu privire la existenta obligației în

sarcina autorității vamale sa se ocupe de distrugerea mărfurilor, fără să aibă

calitate de deținător a acestora; nu există un

indiciu temeinic de nelegalitate, ca urmare a împrejurării că decizia de

impunere a fost emisă în condiții susceptibile de încălcare legală;

susținerile părții reclamante în legătură cu nelegalitatea măsurilor

luate de către autoritatea vamală nu pot fi

analizate în cadrul acestei acțiunii, atâta timp cât nu exista obligație

legală; reclamanta poate uza

de alte căi legale prin care să se îndrepte

împotriva persoanelor ce se fac vinovate, pentru recuperarea tuturor

cheltuielilor ocazionate cu

depozitarea

acestor deșeuri în depozitele sale, precum și a cheltuielilor

ce vor

urma cu distrugerea lor; nu înțelege pasivitatea depozitarului SC R.P.O. SA cu

privire la neîndeplinirea de către proprietarul mărfurilor F.P.I.L. UK a

obligației de ridicare autorizată a mărfurilor din

depozitul acesteia și la plata cheltuielilor de depozitare; neexistând o

obligație legală instituită

de către legiuitor în sarcina autorității

vamale, motivele invocate de către reclamantă nu subzistă si, ca atare acestea

sunt de natură să inducă în eroare instanța de judecata. în drept,

apelantele-pârâte au invocat prevederile art. 1169 C. civ. și principiul

rațiunii suficiente.

Intimata

- reclamantă a depus întâmpinare prin care a

solicitat

respingerea apelului ca nefondat, arătând că instanța de fond a

făcut,

în mod corect, distincția intre obligația de preluare în vederea distrugerii

mărfii, devenită deșeu toxic și obligația de suportare a cheltuielilor

ocazionate de realizarea procedurii de distrugere și că procedura de preluare

în vederea distrugerii a diferitelor bunuri intrate în proprietatea privată a

statului prin efectul legii, bunuri ce nu mai pot fi valorificate, este una

obișnuită pentru autoritățile vamale, așa cum a și dovedit cu înscrisurile pe

care le-a depus la dosarul de fond, la termenul din 19 ianuarie 2010.

Prin

decizia civilă nr. 66/COM din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins apelul

pârâtelor ca nefondat, reținând următoarele:

Instanța

de fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect obligația de a face,

respectiv obligarea pârâtelor DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI

VAMALE și AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR să preia în vederea distrugerii

cantitatea de 5400 kg rodenticid storm 4 gm, aflată în depozitele reclamantei

SC R.P.O. SA CONSTANȚA sub sigiliul vamal nr. 251796.

S-a

reținut corect de către prima instanță, aspect necontestat nici de

apelantele-pârâte, că marfa a cărei preluare s-a solicitat se află în prezent

în proprietatea statului, urmare a expirării termenului de

valabilitate al acesteia și faptului că

proprietarul mărfii nu a stabilit un

regim

juridic definitiv prin nefinalizarea operațiunii vamale de import.

Susținerea

pârâtelor potrivit căreia prima instanță a pronunțat o soluție netemeinică și

nelegală pentru că a obligat în mod greșit

autoritatea

vamală să distrugă cantitatea de 5400 kg rodenticid storm 4

gm este

evident nefondată, cât timp dispozitivul sentinței apelate este fără echivoc și

obligă pârâtele ANR - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

Constanța și Autoritatea Națională a Vămilor București să preia în vederea

distrugerii marfa aflată sub sigiliul vamal nr. 251796.

Este

corect făcută distincția între obligația de preluare a mărfii de cel în a cărui

proprietate se află în prezent și obligația de distrugere, pentru care legea

stipulează în ce condiții se realizează, de către cine și sub rezerva

suportării cheltuielilor de distrugere de către proprietarul mărfurilor

confiscate ori de către deținătorul acestora.

Întrucât

mărfurile au trecut în proprietatea statului, obligația de a preluare a lor în

vederea distrugerii, a revenit în sarcina organelor competente nefiind obligat

deținătorul să le păstreze în custodia sa până la realizarea efectivă a

operațiunii de distrugere, situație

confirmată

de însăși autoritatea vamală, care a procedat similar fată de același custode,

SC R.P.O. SA, atunci când a

preluat cele 2008 sticle de whisky

contrafăcut în vederea distrugerii, potrivit procesului verbal de predare

primire de la fila 77 din dosarul de fond.

De

altfel, chiar pârâtele recunosc, în însuși cuprinsul criticilor formulate, că

este îndreptățită comisia formată din mai mulți reprezentanți ai statului să

procedeze la preluarea mărfurilor devenite deșeuri toxice, fără a avea

relevanță, în raport de obiectul cererii cu care a fost învestită prima

instanță, avansarea sumelor de bani în vederea distrugerii acestor bunuri a căror

preluare s-a solicitat.

Susținerile

pârâtelor referitoare la cel îndreptățit să suporte cheltuielile de distrugere,

în sensul celor statuate prin dispozițiile art.

1, alin. (1) și (3) și art. 2, lit. b) din O.G. nr. 14/2007 și ale art.

2, alin. (2) din

H.G. nr. 731/2007 au fost apreciate ca irelevante, în

raport de obiectul cererii prin care nu s-a investit instanța cu obligarea

pârâtelor la distrugerea mărfurilor toxice, cum greșit au înțeles acestea, ci

obligarea lor la preluarea respectivelor bunuri

în vederea distrugerii

ulterioare.

Instanța

ordinară de control a apreciat că justă soluția instanței de fond și întemeiate

pretențiile reclamantei, în condițiile inexistenței vreunui titlu valabil

(legal sau contractual) care să o oblige pe aceasta să păstreze în custodia sa

mărfurile aflate în proprietatea statului până la distrugerea acestora, SC R.P.O.

SA fiind

îndreptățită să solicite preluarea

mărfii de către cel care se legitimează

ca și proprietar actual, cheltuielile legate de distrugerea acestor deșeuri

constituind un aspect distinct față de cele solicitate în acțiunea

pendinte.

Împotriva

deciziei civile nr. 66/COM din 23 iunie 2010, pronunțate de Curtea de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal, au declarat recurs pârâtele DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI

OPERAȚIUNI VAMALE și AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, criticând-o pentru

nelegalitate, circumscriindu-și motivele de critică dispozițiilor art. 304 pct.

9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În

realitate, recurentele - pârâte reiterează motivele dezvoltate în apel,

susținând că: instanța de fond nu a analizat corect situația de fapt expusă și

nu a apreciat just probele existente la dosar, probe din care susține că ar

rezulta în mod indubitabil că autoritatea vamală a respectat întocmai

dispozițiile legale și că asupra legalității actelor administrativ-fiscale nu

planează nici un dubiu; motivarea instanței de fond nu reprezintă decât un

periplu al susținerilor părților, fiind eronată și lapidară; atât instanța de

apel cât și cea de fond au pronunțat o soluție, ce încalcă în mod flagrant

dispozițiile imperative ale legii, fără însă a indica textele legale pretins

încălcate; hotărârea pronunțată pe fondul cauzei „reprezintă o executare

indirectă a obligației (executare prin echivalent)"; soluția instanței de

apel nu poate fi pusă în executare, întrucât este imposibil, în mod obiectiv,

pentru

autoritatea vamală să preia și să

distrugă cantitatea de deșeuri în litigiu

pentru că nu deține spatii potrivite/amenajate pentru asemenea mărfuri

(rodenticid

- otrava pentru rozătoare), condiții în care, apreciază că instanța de fond nu

a stabilit corect situația de fapt și nu a făcut

aplicarea legii în mod judicios deoarece apărările și mijloacele

juridice

folosite de intimata-reclamantă sunt insuficiente și nu

dovedesc nerespectarea legii de către autoritatea vamală, în sensul că

preluarea mărfii este în mod direct legată de obligația suportării tuturor

cheltuielilor ocazionate de preluare și distrugere; că în mod greșit a distins

instanța de fond între obligația de preluare în vederea distrugerii și cea de

plată a cheltuielilor ocazionate de aceste operațiuni, în opinia sa, aceasta

din urmă fiind condiție

sine qua non

potrivit căreia distrugerea mărfii

ce a devenit deșeu toxic are loc numai dacă sunt efectuate plățile ocazionate

cu aceasta măsură, iar obligația de preluare a mărfurilor fiind o acțiune

evidentă și firească pe care comisia constituită conform legii trebuie să o

întreprindă; nu este îndeplinită situația în care să se regăsească argumente

juridice aparent valabile cu privire la existenta obligației în sarcina

autorității vamale sa se ocupe de distrugerea mărfurilor, fără să aibă calitate

de deținător a acestora; nu există un indiciu temeinic de nelegalitate, ca

urmare a împrejurării că decizia de impunere a fost emisă în condiții

susceptibile de încălcare legală; susținerile părții reclamante în

legătură cu nelegalitatea măsurilor luate de către

autoritatea vamală nu

pot fi analizate în cadrul acestei acțiunii, atâta

timp cât nu exista

obligație legală;

reclamanta poate uza de alte căi legale prin care să se

îndrepte

împotriva persoanelor ce se fac vinovate, pentru recuperarea tuturor

cheltuielilor ocazionate cu depozitarea acestor deșeuri în depozitele sale, precum

și a cheltuielilor ce vor urma cu distrugerea lor; nu înțelege pasivitatea

depozitarului SC R.P.O. SA cu privire la neîndeplinirea de către proprietarul

mărfurilor F.P.I.L. UK a obligației de ridicare autorizată a mărfurilor din

depozitul acesteia și la plata cheltuielilor de depozitare; neexistând o

obligație legală instituită de

către

legiuitor în sarcina autorității vamale, motivele invocate de către

reclamantă nu subzistă si, ca atare acestea sunt

de natură să inducă în

eroare instanța de judecata. In drept,

recurentele-pârâte au invocat prevederile art. 1169 C. civ. și principiul

rațiunii suficiente.

Argumentele

invocate de pârâtele DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE și

AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR sunt lipsite de pertinență și vor fi înlăturate

în considerarea următoarelor:

Dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ., potrivit cărora: „Recursul declarat

împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate

fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în

art.

304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele",

nu sunt incidente în cauză, întrucât, litigiul dedus judecății nu se încadrează

între cele nesusceptibile de a fi atacate apel. Astfel, întrucât cauza se află

în al treilea grad de jurisdicție, în calea extraordinară de atac a recursului

îndreptată chiar împotriva hotărârii pronunțate de instanța de control ordinar,

instanța de apel, critici le formulate împotriva

acesteia urmează să fie analizate limitativ din perspectiva motivelor de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fără ca Înalta

Curte să poată examina cauza sub toate aspectele.

În

ceea ce privește criticile vizând stabilirea situației de fapt și administrarea

probatoriilor de către instanțele inferioare, acestea vor fi respinse în

considerarea faptului că, prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost abrogat pct. 10 al

art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în calitate de instanță de recurs, fiind

ținută a se pronunța exclusiv asupra

motivelor

de nelegalitate și nu asupra materialului probator existent la

dosarul

cauzei, această sarcină revenind exclusiv instanțelor de fond.

Referitor

la criticile asupra hotărârii instanței de fond, acestea nu pot face obiectul

analizei în calea extraordinară de atac a recursului, în considerarea dispozițiilor

art. 299 și urm. C. proc. civ., care reglementează recursul, aceste de motive

fiind verificate și cenzurate în cadrul controlului exercitat în apel, de

instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea.

Deși

pârâtele au criticat decizia civilă nr. 66/COM din 23 iunie 2010, pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, sub aspectul nelegalității, susținând că „încalcă în mod flagrant

dispozițiile imperative ale legii", ele nu au indicat expres care anume ar

fi dispozițiile legale, care au fost încălcate prin respingerea apelului.

Din

dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte a apreciat că, textele legale

pretins încălcate prin pronunțarea soluției de admitere a acțiunii reclamantei

la care fac referire pârâtele sunt dispozițiile art. 1 alin. (3) și din

Ordonanța nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de

valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privata a

statului, potrivit cărora: „Bunurile prevăzute la alin. (2) vor fi distruse pe

cheltuiala persoanelor fizice sau juridice de la care au fost confiscate sau a

deținătorului, în cazul în care acestea nu pot fi identificate. Distrugerea se

va efectua în prezenta si cu confirmarea prin semnătura a unei comisii de

preluare si distrugere formate din reprezentanți ai deținătorului, ai

Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ai organului de

valorificare, ai Ministerului Administrației si Internelor si ai Ministerului Mediului"

și art. 2 din același act normativ, în care se prevede: „în înțelesul prezentei

ordonanțe, termenii si expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a)

organe de valorificare - direcțiile generale ale finanțelor publice județene

sau a municipiului București, administrațiile finanțelor publice de sector din

cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București si alte

structuri ale Ministerului Finanțelor Publice, stabilite prin ordin al

ministrului finanțelor publice, pentru bunurile intrate în proprietatea privata

a statului aflate pe teritoriul României, precum si structurile de specialitate

cu atribuții în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pentru

bunurile intrate în proprietatea privata a statului, care nu se afla pe

teritoriul României;

b)

deținător de bunuri - persoana fizica sau juridica ce deține cu sau fără titlu

bunuri de natura celor prevăzute la art. 1.

În

raport de cuprinsul normelor legale și de obiectul acțiunii introductive cu

care reclamanta a investit instanța, se conturează cu evidență că soluția

instanțelor inferioare este justă și legală, acestea interpretând corect

textele legale în sensul de a distinge între obligația

de preluare a mărfii de către cel în a cărui proprietate se află în prezent

și obligația de distrugere, pentru

care legea stipulează în ce condiții se

realizează, de către cine și sub

rezerva suportării cheltuielilor de distrugere de către proprietarul mărfurilor

confiscate ori de către deținătorul acestora.

Susținerile

pârâtelor referitoare la cel îndreptățit să suporte cheltuielile de distrugere,

în sensul celor statuate prin dispozițiile art.

1, alin. (1) și (3) și art. 2, lit. b) din O.G. nr. 14/2007 și ale art.

2, alin. (2) din H.G. nr. 731/2007 sunt irelevante, în raport de obiectul

cererii prin care

s-a investit instanța cu obligarea pârâtelor la

preluarea respectivelor bunuri în vederea distrugerii ulterioare și nu cu

obligarea la distrugerea mărfurilor toxice, cum greșit au înțeles acestea.

De

asemenea, susținerea pârâtelor că cele două obligații sunt intrinsec legate,

obligația de achitare a costurilor preluării și distrugerii mărfurilor fiind

condiție „

sine qua non

" pentru realizarea

preluării, urmând a fi înlăturată, întrucât a da eficiență unei

asemenea

opinii ar avea semnificația unei adăugări la lege și eludarea

principiului de drept potrivit căruia „

ubi lex non distinquit, nec nos

distinquere debemus

". De altfel, chiar pârâtele recunosc, în însuși

cuprinsul criticilor formulate, că este îndreptățită comisia formată din

mai mulți reprezentanți ai statului să procedeze

la preluarea mărfurilor

devenite deșeuri toxice, fără a avea relevanță,

în raport de obiectul cererii cu care a fost învestită prima instanță,

avansarea sumelor de

bani în vederea

distrugerii acestor bunuri a căror preluare s-a solicitat.

Instanța

ordinară de control a apreciat în mod corect că justă soluția instanței de fond

și ca fiind întemeiate pretențiile reclamantei, în condițiile inexistenței

vreunui titlu valabil (legal sau contractual) care să o oblige pe aceasta să

păstreze în custodia sa mărfurile aflate în proprietatea statului până la

distrugerea acestora, SC R.P.O. SA fiind îndreptățită să solicite preluarea

mărfii de către cel care se legitimează ca și proprietar actual, cheltuielile legate

de distrugerea acestor deșeuri constituind un aspect distinct față de cele

solicitate în acțiunea pendinte.

Totodată,

Înalta Curte apreciază că, instanțele inferioare au reținut corect - aspect de

altfel, necontestat nici de pârâte -, că marfa a cărei preluare s-a solicitat

se află în prezent în proprietatea statului, urmare a expirării termenului de

valabilitate al acesteia și a faptului că proprietarul mărfii nu a stabilit un

regim juridic definitiv prin nefinalizarea operațiunii vamale de import.

Întrucât

mărfurile au trecut în proprietatea statului, obligația preluării lor în

vederea distrugerii a revenit în sarcina organelor competente, conform normei

legale anterior menționate, iar deținătorul nu este obligat să le păstreze în

custodia sa până la realizarea efectivă a operațiunii de distrugere, situație

confirmată de însăși autoritatea vamală, care a procedat similar fată de

același custode, SC R.P.O. SA, atunci când a preluat cele 2008 sticle de whisky

contrafăcut în vederea distrugerii, potrivit procesului verbal de predare

primire de la fila 77 din dosarul de fond.

Față

de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele DIRECȚIA

REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE CONSTANȚA și AUTORITATEA NAȚIONALĂ

A VĂMILOR.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtele DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI

VAMALE CONSTANȚA și AUTORITATEA NAȚIONALA A VĂMILOR împotriva Deciziei civile

nr. 66/COM din 23 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă

recurentele pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2011.