ÎCCJ, decizie (scj.ro #85040)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #85040) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

feroviar. Regim juridic. Greșita evidențiere în contabilitate.

Legea nr. 213/1998

O.U.G. nr. 12/1998, art.

10 alin. (1)

Este eronată interpretarea potrivit căreia prin abrogarea

Legii nr. 129/1996[1]

care, în art. 7 alin. (2) lit. g), prevedea expres că instalațiile de

telecomunicații care asigură  transmiterea informației pentru siguranța și

conducerea operativă a circulației fac parte din infrastructura căilor ferate

române, proprietate publică a statului, și prin neutilizarea în noul act normativ,

O.U.G. nr. 12/1998, a unei astfel de menționări exprese, legiuitorul a înțeles

să scoată aceste instalații din infrastructura feroviară publică.

Din analiza comparativă a celor două acte normative

succesive rezultă că O.U.G. nr. 12/1998, sistematizând în 5 mari categorii

elementele ansamblului infrastructurii feroviare publice, care în Legea nr.

129/1996 erau enumerate mai detaliat, încadrează de fapt instalațiile de

telecomunicații în noțiunea mai largă de „instalații fixe de siguranță și de

conducere operativă a circulației feroviare”.

În consecință, în mod legal Agenția Națională de

Administrare Fiscală – Direcția de Control Financiar, constatând că reclamanta

a calculat și evidențiat eronat în contabilitate amortizarea fibrei optice ca

parte a infrastructurii feroviare private, a  stabilit datorii suplimentare în

sarcina acesteia și a dispus efectuarea regularizărilor necesare în evidențele

contabile.

I.C.C.J.,

Secția de contencios administrativ și fiscal,

Decizia nr. 3318 din 29 iunie 2007

Notă:

O.U.G. nr. 12/1998, a fost republicată în M.Of. nr. 834 din 09/09/2004, art. 10

alin. (1) devenind art. 11 alin. (1) lit. f)

Prin acțiunea

înregistrată la Curtea de Apel  București - Secția  a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, la data de 9 februarie 2006, reclamanta Compania

Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. a solicitat în contradictoriu cu Agenția

Națională de Administrare Fiscală, anularea  deciziei nr.2 din 16 septembrie

2005, precum și anularea procesului-verbal de control financiar din 5  iulie

2005.

În motivarea acțiunii

reclamanta  a arătat  că în urma  controlului efectuat  de autoritatea  pârâtă,

în ceea ce privește modul de  achiziționare și administrare de rețele

magistrale de cabluri cu fibră optică, s-a întocmit procesul-verbal a formulat

contestație  care a  fost respinsă prin decizia nr.2/2005.

A mai susținut reclamanta

că, procesul verbal și decizia sunt nelegale, deoarece stabilesc  în mod greșit

regimul juridic de rețele de  telecomunicații a CFR SA.

Rețeaua  de

telecomunicații nu face parte  din infrastructura feroviară publică, ci  din

infrastructura feroviară privată, fiind proprietatea reclamantei. Așadar,

pornind  de la această calificare eronată în opinia  reclamantei, instituția

pârâtă a  calculat o serie  de datorii care nu ar fi existat dacă s-ar  fi

avut  în vedere regimul juridic corect al bunului.

Prin sentința civilă

nr.2389 din 17 octombrie 2006 Curtea de Apel București - Secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a admis în parte  acțiunea  formulată de

reclamantă,  a anulat decizia nr.2 din 16 septembrie 2005  emisă de  pârâtă și

a anulat măsura 1 pct. 2 și măsura 3 pct. 4 din procesul-verbal nr.50002  din

5  iulie 2005 întocmit de  pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Pentru a  pronunța  această

soluție instanța  a reținut că încadrarea rețelei de  telecomunicații

feroviare  în categoria infrastructurii publice  este  eronată. În anexa 2 din

H.G. nr.581/1998 se  enumera în mod explicit toate elementele infrastructurii

feroviare publice, fără a aminti de rețeaua de  telecomunicații. A mai

constatat instanța  că  O.U.G. nr.12/1998 și H.G. nr.581/1998, prin care  s-a

realizat împărțirea infrastructurii feroviare în infrastructură feroviară

publică și privată și prin care s-au abrogat  dispozițiile Legii nr.129/1996,

nu mai conțin o enumerare a tuturor elementelor infrastructurii feroviare ci

doar o enumerare a elementelor infrastructurii feroviare publice.

Concluzionând, instanța a

reținut  că din această succesiune  a actelor normative reiese  că toate

elementele enumerare a tuturor elementelor infrastructurii feroviare menționate

în Legea nr.129/1996, care nu mai sunt enumerate între elementele

infrastructurii feroviare publice, potrivit actelor normative actuale, trebuie

considerate ca  făcând parte  din infrastructura feroviară privată.

În ceea ce privește

procesul-verbal contestat  se observă că  doar aceste măsuri au legătură cu

modalitatea  de încadrare  a rețelei  de telecomunicații feroviare, celelalte

măsuri neavând nici o legătură cu acest aspect.

Împotriva  acestei sentințe

a declarat recurs  în termen legal pârâta Agenția Națională de Administrare

Fiscală,  invocând dispozițiile art.304  pct.9 și art.304

1

din

Codul de procedură civilă.

În motivarea   recursului,

recurenta-pârâtă  a arătat că hotărârea instanței de  fond este dată cu

aplicare greșită a legii, instanța preluând susținerile intimatei-reclamante

fără a  avea în vedere  că apartenența rețelei de telecomunicații la

infrastructură publică  este  reglementată expres  de  anexa  1 a Legii

nr.213/1998, pct.10  și pct.15.

În acest sens,

recurenta-pârâtă a arătat  că instanța de  fond nu a făcut nici o referire la

incidența  în speță a Legii nr.213/1998 și a motivat  hotărârea exclusiv pe

prevederile O.U.G. nr.12/1998 și H.G. nr.581/1998, prevederi pe care le-a

reținut   trunchiat, nereținând seama de art.11 pct.d) din O.U.G. nr.12/1998,

care include  instalațiile fixe de siguranță și de conducere operativă a

circulației feroviare  în  infrastructură feroviară publică.

Ideea apartenenței rețelei

de telecomunicații la domeniul public al statului este întărită, potrivit

susținerilor recurentei-pârâte, și de prevederile art.25 și ale art.60 din  O.U.G.

nr.12/1998, conform cărora „investițiile, modernizările, dezvoltările ... la

infrastructură, precum și  investițiile pentru realizarea proiectelor de

importanță națională care asigură integrarea României în sistemul de transport

feroviar european, se  finanțează de la  bugetul de stat sau din credite

garantate de stat și rambursate la bugetul de stat”.

Recurenta - pârâtă a mai

invocat prevederile  O.M.F.P. nr.618/2002 pentru aprobarea precizărilor privind

inventarierea bunurilor  din domeniul public  al statului, modificat și

completat prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.555/2003, care la  pct.I

lit. b)  reglementează situația bunurilor  rezultate  din fonduri bugetare și

din surse proprii de  finanțare.

În ceea ce privește

legalitatea înregistrărilor  în contabilitate, prin amortizarea  fibrei optice

la valoarea mijlocului fix, corespunzătoare surselor bugetare și surselor

proprii utilizate în completare, recurenta-pârâtă a arătat  că în speță sunt

aplicabile prevederile art.15/1994, republicată, potrivit cărora C.N.CFR avea

obligația  să calculeze și să evidențieze  amortizarea  fibrei optice

înregistrată ca mijloc fix numai pentru cota de 23,67%, finanțată din surse

proprii, cota  de 76,33%, finanțată din fonduri bugetare, nefiind  supusă

amortizării. Aceleași reguli se regăsesc în prevederile actuale ale art.24

pct.4  lit.e)  din Legea nr.571/2003.

În concluzie,

recurenta-pârâtă a solicitat modificarea  sentinței ca nelegală și respingerea

acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă a depus

întâmpinare, arătând că soluția instanței de  fond a fost corect întemeiată pe

legislația specială ce  reglementează sectorul feroviar (O.U.G. nr.12/1998 și

H.G. nr.581/1998), care primează față de  legea  generală privind proprietate

publică și regimul juridic al acesteia (Legea nr.213/1998).

În dezvoltarea acestei

apărări, intimata-reclamantă a arătat că  într-adevăr, Legea nr.213/1998, la pct.I.

10 din Anexă,  prevede  că „infrastructura  căilor ferate” face parte din

domeniul public al statului, însă legislația  specială aplicabilă în sectorul

feroviar  împarte infrastructura feroviară în două categorii; cea aflată în

proprietate publică a statului și cea privată, aflată în proprietate privată

C.N.C.F.-CFR SA.

Intimata-reclamantă a mai

arătat că inițial, în temeiul art.7 din Legea nr.129/1996, rețeaua de

telecomunicații a făcut parte din infrastructura feroviară publică a statului,

dar începând  cu anul 1998, odată cu adoptarea O.U.G. nr.12/1998 (care a

abrogat expres Legea nr.129/1996) și H.G. nr.581/1998,  rețeaua de

telecomunicații a fost inclusă în infrastructura feroviară privată a C.F.R. SA,

aceasta fiind situația juridică de la  data  înregistrării în contabilitate și

de la data efectuării controlului.

Abia ulterior, prin H.G.

nr.589/2006, anexa 2 a H.G. nr.581/1998 a fost modificată, pe lista elementelor

concrete ale infrastructurii feroviare publice fiind  adăugate rețelele fixe de

telecomunicații feroviare (litera f), în speță, rețeaua feroviară de  cabluri

cu fibră optică.

Referindu-se la

interpretarea și aplicarea art.11 pct.d) din O.U.G. nr.12/1998,

intimata-reclamantă a arătat că instanța de  fond a reținut în mod corect că

rețeaua de telecomunicații se diferențiază de instalațiile de  siguranță și

conducere operativă a circulației feroviare.

În opinia

intimatei-reclamante, faptul că proiectul de modernizare  a  rețelei  de

telecomunicații din care face parte  rețeaua  de fibră optică a beneficiat  de

finanțare  externă,  suportată de la  bugetul de stat, nu atrage încadrarea

acesteia  în infrastructura feroviară publică, pentru că, în temeiul art.56 din

O.U.G. nr.12/1998 și al art.22 alin.(6) din H.G. nr.581/1998 statul poate

finanța nu numai elemente ale infrastructurii feroviare publice, ci și elemente

de infrastructura privată, pentru realizarea proiectelor de importanță

națională.

Concluzionând

intimata-reclamantă a arătat  că rețeaua magistrală  de cabluri cu fibră optică

a fost corect încadrată în infrastructura feroviară privată și că societatea a

calculat și înregistrat corect amortizarea  tronsoanelor de rețea de fibră

optică în proporție  de 100%, în timp ce Agenția Națională de Administrare

Fiscală a interpretat  în mod greșit anexa la Amendamentul nr.2 la Convenția de

garantare nr.182/1996 a împrumutului extern contractat de la B.I.R.D., conform

cărora împărțirea surselor de finanțare  s-a făcut pe bază de proiecte

concrete, iar nu global.

Recursul este fondat.

Prin procesul-verbal din 5

iulie 2005, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Control

Financiar a constatat că intimata-reclamantă a  calculat și  evidențiat eronat

în contabilitate amortizarea fibrei optice, competentă a proiectului

„Modernizarea sistemului de telecomunicații al SNCFR”, considerând-o parte a

infrastructurii feroviare private.

În opinia autorității

fiscale, rețeaua de telecomunicații face parte din infrastructura feroviară

publică, motiv pentru care amortizarea se putea face doar pentru cota de

23,67%, finanțată din surse proprii.

În consecință, s-a dispus

efectuarea regularizărilor necesare în evidențele  contabile.

Contestația administrativă

formulată de compania fost respinsă prin decizia nr.2/06.09.2005, care  a

menținut  concluziile procesului-verbal de  control.

Legalitatea modului în care

intimata-reclamantă a efectuat înregistrările  contabile și a calculat

amortizarea depinde de stabilirea regimului juridic al rețelei de

telecomunicații feroviare, mai precis de  încadrarea acesteia în infrastructura

feroviară publică, potrivit legislației în materie.

Legea nr.129/1996 prevedea

expres, în art.7 alin.(2) lit.g), că instalațiile de telecomunicații care

asigură transmiterea informației pentru siguranța și conducerea operativă a

circulației făceau parte din  infrastructura  căilor ferate  române, infrastructură

care, potrivit alineatului (1) al aceluiași articol, constituia proprietate

publică a statului.

Este

adevărat că Legea nr.129/1996 a fost  abrogată prin O.U.G. nr.12/1998, care în

art.10 alin.(1) prevede că infrastructura feroviară publică se compune  din:

a)

liniile ferate de circulație, terenul aferent pe care sunt construite, precum

și terenurile situate de o parte și de alta a axei căii ferate, care constituie

zona de siguranță a infrastructurii feroviare;

b)

podurile, tunelurile, viaductele și alte lucrări de artă, care au legătură cu

liniile ferate deschise circulației publice, precum și terenurile aferente

acestora;

c)

lucrările geotehnice de protecție și de consolidare, plantațiile de protecție a

liniilor ferate și terenurile aferente pe care sunt amplasate;

d)

instalațiile fixe de siguranță și de conducere operativă a circulației

feroviare;

e)

triajele de rețea ale căii ferate și terenurile aferente acestora; urmând  ca

elementele  concrete  ale infrastructurii feroviare publice să fie stabilite

prin hotărâre a Guvernului.

Contrar

celor reținute  de instanța de  fond, numai ignorarea evoluției în timp  a

tehnicii legislative ar putea conduce la concluzia că, nemaiutilizând în noul

act normativ expresia „instalațiile de telecomunicații care asigură

transmiterea informației pentru siguranța și conducerea operativă a

circulației”, legiuitorul a înțeles  să scoată aceste instalații din

infrastructura feroviară publică.

Dimpotrivă,

o analiză comparativă a celor două reglementări succesive evidențiază faptul că

art.10 alin. (1) din O.U.G. nr.12/1998, în forma inițială sistematizează în 5

mari categorii elementele ansamblului infrastructurii feroviare publice, care

în Legea nr.129/1996 erau enumerate mai detaliat, la art.7 alin. (2) literele

a)-i), astfel încât instalațiile de  telecomunicații pot fi încadrate în

noțiunea de „instalații fixe  de  siguranță și de  conducere operativă a

circulației feroviare”.

Un

argument în plus  în sensul voinței legiuitorului de  a nu se crea riscul unor

interpretări restrictive a componentelor infrastructurii feroviare publice

constă în introducerea prin Legea nr.89/1999 a unei a șasea categorii mai largi

„alte instalații și clădiri aferente infrastructurii feroviare”, în art.10 lit.

f) (art.11 lit.f), după republicarea O.U.G. nr.12/1998).

H.G. nr.581/1998, care  în

anexa 2 enumera elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, este

un act normativ cu forță juridică inferioară, emis în executarea art.10 alin.

(1) din O.U.G. nr.12/1998.

Nu poate fi reținută

susținerea intimatei-reclamante, în sensul că ultima modificare a anexei 2 a

H.G. nr.581/1998, prin H.G. nr.589/2006, ar fi un argument ne contestat în

favoarea  apartenenței rețelei de  cabluri cu fibră optică la infrastructura

feroviară privată a C.F.R. SA, la  momentul înregistrării sale  în evidențele

contabile, pentru că rețelele fixe de telecomunicații feroviare nu constituie o

categorie  nou adăugată, ci o explicitare a  art.11 (fostul art.10) alin. (1)  lit.f)

din O.U.G. nr.12/1998, republicată.

Aceste considerente legate

de interpretarea greșită a legii fac de prisos  analiza criticilor privind

sursele de finanțare a modernizării infrastructurii.

În consecință, Înalta Curte a admis recursul, și a

modificat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei Compania

Națională de Căi Ferate „CFR” S.A., ca nefondată.

[1]

Legea nr.129/1996 privind.a fost publicată în M.Of, fiind ulterior abrogată prin

O.U.G. nr. 12/1998, republicată în M.Of. 834/09/09/2004