ÎCCJ, decizie (scj.ro #85040)

4. Rețea de telecomunicații aferentă sistemului feroviar. Regim juridic. Greșita evidențiere în contabilitate. Legea nr. 213/1998 O.U.G. nr. 12/1998, art. 10 alin. (1) Este eronată interpretarea potrivit căreia prin abrogarea Legii nr. 129/1996[1] care, în art. 7 alin. (2) lit. g), prevedea expres că instalațiile de telecomunicații care asigură transmiterea informației pentru siguranța și conducerea operativă a circulației fac parte din infrastructura căilor ferate române, proprietate publică a statului, și prin neutilizarea în noul act normativ, O.U.G. nr. 12/1998, a unei astfel de menționări exprese, legiuitorul a înțeles să scoată aceste instalații din infrastructura feroviară publică. Din analiza comparativă a celor două acte normative succesive rezultă că O.U.G.

nr. 12/1998, sistematizând în 5 mari categorii elementele ansamblului infrastructurii feroviare publice, care în Legea nr. 129/1996 erau enumerate mai detaliat, încadrează de fapt instalațiile de telecomunicații în noțiunea mai largă de „instalații fixe de siguranță și de conducere operativă a circulației feroviare”. În consecință, în mod legal Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția de Control Financiar, constatând că reclamanta a calculat și evidențiat eronat în contabilitate amortizarea fibrei optice ca parte a infrastructurii feroviare private, a stabilit datorii suplimentare în sarcina acesteia și a dispus efectuarea regularizărilor necesare în evidențele contabile. I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3318 din 29 iunie 2007 Notă: O.U.G.

nr. 12/1998, a fost republicată în M.Of. nr. 834 din 09/09/2004, art. 10 alin. (1) devenind art. 11 alin. (1) lit. f) Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 9 februarie 2006, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. a solicitat în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea deciziei nr.2 din 16 septembrie 2005, precum și anularea procesului-verbal de control financiar din 5 iulie 2005. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat de autoritatea pârâtă, în ceea ce privește modul de achiziționare și administrare de rețele magistrale de cabluri cu fibră optică, s-a întocmit procesul-verbal a formulat contestație care a fost respinsă prin decizia nr.2/2005.

A mai susținut reclamanta că, procesul verbal și decizia sunt nelegale, deoarece stabilesc în mod greșit regimul juridic de rețele de telecomunicații a CFR SA. Rețeaua de telecomunicații nu face parte din infrastructura feroviară publică, ci din infrastructura feroviară privată, fiind proprietatea reclamantei. Așadar, pornind de la această calificare eronată în opinia reclamantei, instituția pârâtă a calculat o serie de datorii care nu ar fi existat dacă s-ar fi avut în vedere regimul juridic corect al bunului. Prin sentința civilă nr.2389 din 17 octombrie 2006 Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat decizia nr.2 din 16 septembrie 2005 emisă de pârâtă și a anulat măsura 1 pct. 2 și măsura 3 pct. 4 din procesul-verbal nr.50002 din 5 iulie 2005 întocmit de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că încadrarea rețelei de telecomunicații feroviare în categoria infrastructurii publice este eronată. În anexa 2 din H.G. nr.581/1998 se enumera în mod explicit toate elementele infrastructurii feroviare publice, fără a aminti de rețeaua de telecomunicații. A mai constatat instanța că O.U.G. nr.12/1998 și H.G. nr.581/1998, prin care s-a realizat împărțirea infrastructurii feroviare în infrastructură feroviară publică și privată și prin care s-au abrogat dispozițiile Legii nr.129/1996, nu mai conțin o enumerare a tuturor elementelor infrastructurii feroviare ci doar o enumerare a elementelor infrastructurii feroviare publice.

Concluzionând, instanța a reținut că din această succesiune a actelor normative reiese că toate elementele enumerare a tuturor elementelor infrastructurii feroviare menționate în Legea nr.129/1996, care nu mai sunt enumerate între elementele infrastructurii feroviare publice, potrivit actelor normative actuale, trebuie considerate ca făcând parte din infrastructura feroviară privată. În ceea ce privește procesul-verbal contestat se observă că doar aceste măsuri au legătură cu modalitatea de încadrare a rețelei de telecomunicații feroviare, celelalte măsuri neavând nici o legătură cu acest aspect. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând dispozițiile art.304 pct.9 și art.304 1 din Codul de procedură civilă.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicare greșită a legii, instanța preluând susținerile intimatei-reclamante fără a avea în vedere că apartenența rețelei de telecomunicații la infrastructură publică este reglementată expres de anexa 1 a Legii nr.213/1998, pct.10 și pct.15. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond nu a făcut nici o referire la incidența în speță a Legii nr.213/1998 și a motivat hotărârea exclusiv pe prevederile O.U.G. nr.12/1998 și H.G. nr.581/1998, prevederi pe care le-a reținut trunchiat, nereținând seama de art.11 pct.d) din O.U.G. nr.12/1998, care include instalațiile fixe de siguranță și de conducere operativă a circulației feroviare în infrastructură feroviară publică.

Ideea apartenenței rețelei de telecomunicații la domeniul public al statului este întărită, potrivit susținerilor recurentei-pârâte, și de prevederile art.25 și ale art.60 din O.U.G. nr.12/1998, conform cărora „investițiile, modernizările, dezvoltările ... la infrastructură, precum și investițiile pentru realizarea proiectelor de importanță națională care asigură integrarea României în sistemul de transport feroviar european, se finanțează de la bugetul de stat sau din credite garantate de stat și rambursate la bugetul de stat”. Recurenta - pârâtă a mai invocat prevederile O.M.F.P. nr.618/2002 pentru aprobarea precizărilor privind inventarierea bunurilor din domeniul public al statului, modificat și completat prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.555/2003, care la pct.I lit. b) reglementează situația bunurilor rezultate din fonduri bugetare și din surse proprii de finanțare.

În ceea ce privește legalitatea înregistrărilor în contabilitate, prin amortizarea fibrei optice la valoarea mijlocului fix, corespunzătoare surselor bugetare și surselor proprii utilizate în completare, recurenta-pârâtă a arătat că în speță sunt aplicabile prevederile art.15/1994, republicată, potrivit cărora C.N.CFR avea obligația să calculeze și să evidențieze amortizarea fibrei optice înregistrată ca mijloc fix numai pentru cota de 23,67%, finanțată din surse proprii, cota de 76,33%, finanțată din fonduri bugetare, nefiind supusă amortizării. Aceleași reguli se regăsesc în prevederile actuale ale art.24 pct.4 lit.e) din Legea nr.571/2003. În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea sentinței ca nelegală și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, arătând că soluția instanței de fond a fost corect întemeiată pe legislația specială ce reglementează sectorul feroviar (O.U.G. nr.12/1998 și H.G. nr.581/1998), care primează față de legea generală privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia (Legea nr.213/1998). În dezvoltarea acestei apărări, intimata-reclamantă a arătat că într-adevăr, Legea nr.213/1998, la pct.I. 10 din Anexă, prevede că „infrastructura căilor ferate” face parte din domeniul public al statului, însă legislația specială aplicabilă în sectorul feroviar împarte infrastructura feroviară în două categorii; cea aflată în proprietate publică a statului și cea privată, aflată în proprietate privată C.N.C.F.-CFR SA.

Intimata-reclamantă a mai arătat că inițial, în temeiul art.7 din Legea nr.129/1996, rețeaua de telecomunicații a făcut parte din infrastructura feroviară publică a statului, dar începând cu anul 1998, odată cu adoptarea O.U.G. nr.12/1998 (care a abrogat expres Legea nr.129/1996) și H.G. nr.581/1998, rețeaua de telecomunicații a fost inclusă în infrastructura feroviară privată a C.F.R. SA, aceasta fiind situația juridică de la data înregistrării în contabilitate și de la data efectuării controlului. Abia ulterior, prin H.G. nr.589/2006, anexa 2 a H.G. nr.581/1998 a fost modificată, pe lista elementelor concrete ale infrastructurii feroviare publice fiind adăugate rețelele fixe de telecomunicații feroviare (litera f), în speță, rețeaua feroviară de cabluri cu fibră optică.

Referindu-se la interpretarea și aplicarea art.11 pct.d) din O.U.G. nr.12/1998, intimata-reclamantă a arătat că instanța de fond a reținut în mod corect că rețeaua de telecomunicații se diferențiază de instalațiile de siguranță și conducere operativă a circulației feroviare. În opinia intimatei-reclamante, faptul că proiectul de modernizare a rețelei de telecomunicații din care face parte rețeaua de fibră optică a beneficiat de finanțare externă, suportată de la bugetul de stat, nu atrage încadrarea acesteia în infrastructura feroviară publică, pentru că, în temeiul art.56 din O.U.G. nr.12/1998 și al art.22 alin.(6) din H.G. nr.581/1998 statul poate finanța nu numai elemente ale infrastructurii feroviare publice, ci și elemente de infrastructura privată, pentru realizarea proiectelor de importanță națională.

Concluzionând intimata-reclamantă a arătat că rețeaua magistrală de cabluri cu fibră optică a fost corect încadrată în infrastructura feroviară privată și că societatea a calculat și înregistrat corect amortizarea tronsoanelor de rețea de fibră optică în proporție de 100%, în timp ce Agenția Națională de Administrare Fiscală a interpretat în mod greșit anexa la Amendamentul nr.2 la Convenția de garantare nr.182/1996 a împrumutului extern contractat de la B.I.R.D., conform cărora împărțirea surselor de finanțare s-a făcut pe bază de proiecte concrete, iar nu global. Recursul este fondat. Prin procesul-verbal din 5 iulie 2005, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Control Financiar a constatat că intimata-reclamantă a calculat și evidențiat eronat în contabilitate amortizarea fibrei optice, competentă a proiectului „Modernizarea sistemului de telecomunicații al SNCFR”, considerând-o parte a infrastructurii feroviare private.

În opinia autorității fiscale, rețeaua de telecomunicații face parte din infrastructura feroviară publică, motiv pentru care amortizarea se putea face doar pentru cota de 23,67%, finanțată din surse proprii. În consecință, s-a dispus efectuarea regularizărilor necesare în evidențele contabile. Contestația administrativă formulată de compania fost respinsă prin decizia nr.2/06.09.2005, care a menținut concluziile procesului-verbal de control. Legalitatea modului în care intimata-reclamantă a efectuat înregistrările contabile și a calculat amortizarea depinde de stabilirea regimului juridic al rețelei de telecomunicații feroviare, mai precis de încadrarea acesteia în infrastructura feroviară publică, potrivit legislației în materie.

Legea nr.129/1996 prevedea expres, în art.7 alin.(2) lit.g), că instalațiile de telecomunicații care asigură transmiterea informației pentru siguranța și conducerea operativă a circulației făceau parte din infrastructura căilor ferate române, infrastructură care, potrivit alineatului (1) al aceluiași articol, constituia proprietate publică a statului. Este adevărat că Legea nr.129/1996 a fost abrogată prin O.U.G.

nr.12/1998, care în art.10 alin.(1) prevede că infrastructura feroviară publică se compune din: a) liniile ferate de circulație, terenul aferent pe care sunt construite, precum și terenurile situate de o parte și de alta a axei căii ferate, care constituie zona de siguranță a infrastructurii feroviare; b) podurile, tunelurile, viaductele și alte lucrări de artă, care au legătură cu liniile ferate deschise circulației publice, precum și terenurile aferente acestora; c) lucrările geotehnice de protecție și de consolidare, plantațiile de protecție a liniilor ferate și terenurile aferente pe care sunt amplasate; d) instalațiile fixe de siguranță și de conducere operativă a circulației feroviare; e) triajele de rețea ale căii ferate și terenurile aferente acestora; urmând ca elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Contrar celor reținute de instanța de fond, numai ignorarea evoluției în timp a tehnicii legislative ar putea conduce la concluzia că, nemaiutilizând în noul act normativ expresia „instalațiile de telecomunicații care asigură transmiterea informației pentru siguranța și conducerea operativă a circulației”, legiuitorul a înțeles să scoată aceste instalații din infrastructura feroviară publică. Dimpotrivă, o analiză comparativă a celor două reglementări succesive evidențiază faptul că art.10 alin. (1) din O.U.G. nr.12/1998, în forma inițială sistematizează în 5 mari categorii elementele ansamblului infrastructurii feroviare publice, care în Legea nr.129/1996 erau enumerate mai detaliat, la art.7 alin. (2) literele a)-i), astfel încât instalațiile de telecomunicații pot fi încadrate în noțiunea de „instalații fixe de siguranță și de conducere operativă a circulației feroviare”.

Un argument în plus în sensul voinței legiuitorului de a nu se crea riscul unor interpretări restrictive a componentelor infrastructurii feroviare publice constă în introducerea prin Legea nr.89/1999 a unei a șasea categorii mai largi „alte instalații și clădiri aferente infrastructurii feroviare”, în art.10 lit. f) (art.11 lit.f), după republicarea O.U.G. nr.12/1998). H.G. nr.581/1998, care în anexa 2 enumera elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, este un act normativ cu forță juridică inferioară, emis în executarea art.10 alin. (1) din O.U.G. nr.12/1998. Nu poate fi reținută susținerea intimatei-reclamante, în sensul că ultima modificare a anexei 2 a H.G. nr.581/1998, prin H.G.

nr.589/2006, ar fi un argument ne contestat în favoarea apartenenței rețelei de cabluri cu fibră optică la infrastructura feroviară privată a C.F.R. SA, la momentul înregistrării sale în evidențele contabile, pentru că rețelele fixe de telecomunicații feroviare nu constituie o categorie nou adăugată, ci o explicitare a art.11 (fostul art.10) alin. (1) lit.f) din O.U.G. nr.12/1998, republicată. Aceste considerente legate de interpretarea greșită a legii fac de prisos analiza criticilor privind sursele de finanțare a modernizării infrastructurii. În consecință, Înalta Curte a admis recursul, și a modificat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A., ca nefondată.

[1] Legea nr.129/1996 privind.a fost publicată în M.Of, fiind ulterior abrogată prin O.U.G. nr. 12/1998, republicată în M.Of. 834/09/09/2004