ÎCCJ, decizie (scj.ro #82662)

Revendicarea imobilului preluat de stat în

baza Decretelor nr.218/1960 și nr.712/1966. Acțiune fondată

Decretele nr.218/1960 și nr.712/1966 au încălcat Constituția atunci în

vigoare, legile organice și tratatele internaționale la care România aderase,

astfel că nu au constituit un titlu legal de proprietate pentru imobilul

preluat în baza acestor decrete, în sensul reglementat prin art.645 C.civ.

Secția

civilă, decizia nr.2609 din 17 iunie 2003

Prin decizia civilă nr.131/01.03.2000 a Tribunalului Constanța, a fost admisă

acțiunea în revendicare formulată de reclamanta P.I. și alții, în

contradictoriu cu pârâții: Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S. Constanța,

Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin primar și

R.A.E.D.P.P.Constanța și pe cale de consecință, pârâții au fost obligați să

lase reclamanților deplina proprietate și posesie cu privire la un imobil

situat în Constanța.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu

compus din construcție P + 1 și teren aferent, în suprafață de 1035 mp, a

aparținut autorului reclamanților, astfel cum rezultă din actele de

vânzare-cumpărare autentice nr.1977/1906, nr.815/1909, nr.1146/1911 și

autorizației de construcție din 19.05.1909. Că, reclamanții se legitimează, sub

aspectul calității, prin certificatul de moștenitor nr.3581/1992 în calitate de

succesori.

S-a mai reținut că, imobilul a fost pus la dispoziția armatei sovietice prin

Ordinul de rechiziție nr.758/1946, iar ulterior a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr.712/1966. La data de 20.04.1952 autorului

reclamanților i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Bicaz, satul Bicazul

Ardelean.

De asemenea, s-a reținut că imobilul a intrat în posesia statului în mod

abuziv, că nu sunt incidente prevederile Legii 112/1995, iar reclamanții au la

dispoziție calea dreptului comun, reglementată de art.480-481 C.civ., în

vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr.112/C/9 octombrie 2002, a

respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Consiliul Local Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar, R.A.E.D.P.P.Constanța și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei au declarat recurs: Ministerul Finanțelor Publice –

D.G.F.P.Constanța, Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța prin primar

și R.A.”Exploatarea Domeniului Public și Privat” Constanța.

Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.Constanța critică decizia susținând că

nu are calitate procesuală pasivă; că, o astfel de calitate o au unitățile

administrativ-teritoriale care  dețin în patrimoniu imobilul în litigiu.

Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și R.A.”Exploatarea Domeniului

Public și Privat” Constanța critică decizia susținând că în mod greșit instanța

de apel a considerat că imobilul în litigiu a intrat în posesia statului fără

titlu, ignorând valabilitatea Decretelor nr.218/1960 și nr.712/1966 care

constituie titluri valabile de preluarea imobilului de către Statul Român; că,

instanța de apel trebuia să verifice dacă reclamanții s-au adresat instanțelor

judecătorești în termenul de 2 ani prevăzut de Decretul nr.712/1966, în vederea

restituirii imobilului revendicat în natură sau echivalent.

Recursurile nu sunt fondate.

Reclamanții au investit instanțele judecătorești cu o acțiune în revendicare,

întemeiată pe prevederile art.480 C.civ.

Reclamanții au făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut autorului lor.

De asemenea, reclamanții au făcut dovada calității lor de succesori legali.

Prin ordinul de rechiziție nr.758/09.02.1947, imobilul în litigiu a fost pus la

dispoziția armatei sovietice, iar prin decizia nr.233/1952 autorului

reclamanților i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Bicaz, satul

Bicazul Ardelean.

Ulterior, imobilul revendicat a trecut în posesia statului în baza Decretului

nr.712/1966, prin care s-a stabilit că, se încadrează în prevederile art.III

din Decretul nr.218/1960 și se află în posesia unei organizații socialiste, de

la data intrării în posesia statului.

Analizând actele pe baza cărora Statul Român a preluat imobilul în litigiu,

urmează a se constata că art.III din Decretul nr.218/1960 prevede că „dreptul

la orice acțiune având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent, a

unui bun intrat, înainte de data publicării decretului în posesia statului, în

aceea a unei organizații obștești – fie fără nici un titlu, se prescrie prin 2

ani socotiți de la data când a avut loc intrarea în posesie”.

Acest decret statuează asupra unor împrejurări ce s-au petrecut înainte de

apariția sa, deci retroactivează.

Se consfințește, de asemenea, practic împiedicarea accesului la justiție a

celui deposedat, punând pe posesor (statul) la adăpostul oricărei acțiuni,

având ca obiect restituirea bunului intrat fără titlu, deci prin abuz, în

posesia sa, înainte de 01.07.1960.

În aceste condiții, nu i se conferă statului titlu de proprietate conform

art.645 C.civ., pentru că statul, intrând în stăpânirea imobilului, fără titlu

și în mod abuziv, nu a exercitat o posesie utilă în spiritul art.1846-1847

C.civ..

Cel de-al doilea decret, respectiv nr.712/1966 reprezintă o dovadă că nici

măcar legiuitorul din acea epocă nu a crezut în legalitatea Decretului

nr.218/1960 și, încălcând și mai flagrant principiile de drept și prevederile

constituționale, consfințește abuzul început prin Decretul nr.218/1960, în

sensul că statuează că bunurile ce se încadrează în prevederile art.III din decretul

mai înainte menționat, aflate în posesia statului sunt considerate proprietate

de stat de la data intrării în posesia statului.

Prin  urmare, ambele decrete contravin Constituției României din 1952 și

respectiv Constituției din 1965, legilor organice și Tratatelor internaționale

la care România este parte, astfel că cele două decrete nu conferă titlu

Statului, având în vedere și prevederile art.6 din Legea nr.213/1998.

Având în vedere supremația Constituției față de celelalte legi, cele două

decrete contravin art.12 din Constituția din 1952 care cuprinde norme de

protecția generală a proprietății private și respectiv art.12 și 36 din

Constituția din 1965, precum și art.481 C.civ., potrivit căruia nimeni nu poate

fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică

și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Așadar, instanțele au constatat legal și temeinic, având în vedere prevederile art.480-481

C. civ., ce constituie temeiul de drept al acțiunii, că reclamanții au titlu

valabil de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, iar statul, care a

devenit posesor prin decretele mai sus menținute, nu are titlul de proprietate.

Cum reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate, acțiunea în

revendicare formulată în cauză este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că poate

fi introdusă oricând și nu în termenul de 2 ani prevăzut de Decretul

nr.712/1966 așa cum susțin recurenții.

Susținerea recurenților, că reclamanții au posibilitatea să urmeze procedura

prevăzută de Legea nr.112/1995, este neîntemeiată pentru că procedura

administrativă reglementată prin această lege poate fi urmată în cazul în care

imobilul a intrat cu titlu în proprietatea statului, ceea ce în speță nu este

cazul.

Cu privire la recursul declarat de Ministerul Finanțelor – D.G.F.P.Constanța,

se rețin următoarele:

Potrivit art.6 alin.2 și 12 pct.5 din Legea nr.213/1998, în litigiile

referitoare la bunurile preluate de Statul Român fără titlu valabil – abuziv –

ele pot fi revendicate pe calea dreptului comun - art.480-481 C.civ., iar

statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Față de actul normativ mai sus menționat, se constată că statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă.

Așadar, față de cele reținute Curtea, constatând că recursurile nu sunt

nefondate,  au fost respinse.