ÎCCJ, decizie (scj.ro #123211)

Contract de asigurare. Acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995. Limitele răspunderii asiguratorului RCA

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în pretenții

daune morale

asigurare RCA

accident rutier

moștenitor

Legea nr. 136/1995, art. 48, art. 49, art. 50

Ordinul CSA nr. 5/2010, art. 26 alin. (2) pct. 4

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperă numai răspunderea civilă delictuală a asiguratului sau a celui care conduce autovehiculul implicat în producerea unui accident, nu și riscul de deces al conducătorului auto

,

acesta fiind specificul asigurării de răspundere civilă, anume că

acoperă pagubele produse terților, și nu pe cele ale propriilor asigurați.

Prin urmare, nu se pot acorda despăgubiri soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, în cazul în care acesta din urmă avea încheiată o asigurare de răspundere civilă, iar nu o asigurare de persoane, în cazul căreia să se plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de ideea de prejudiciu.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 857 din 18 martie 2015

Prin sentința civilă nr. 2339 din 18 decembrie 2013 pronunțată în dosarul nr. xx08/112/2012 al Tribunalului Bistrița-Năsăud s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.E.V., prin reprezentant legal R.G., în contradictoriu cu pârâta SC E.A.R. SA, prin Agenția BN030, Franciza Transilvania, și în consecință:

A fost obligată pârâta SC E.A.R. SA să plătească reclamantei suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta SC E.A.R. SA să plătească reclamantului o rentă lunară de întreținere de 1.000 lei, începând cu data de 23 septembrie 2010 până la majoratul reclamantului, iar în situația continuării studiilor, până la 26 de ani.

S-au respins celelalte petite ale acțiunii introductive și excepțiile invocate. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Cererea formulată de către pârâtă de introducere în cauză a moștenitorilor persoanei vinovate din accidentul rutier petrecut la 23 septembrie 2010, care în fapt este reclamantul din prezenta cauză, este inadmisibilă din punct de vedere procedural, în condițiile în care, după pronunțarea prezentei hotărâri reclamantul devine pârât într-un eventual proces intentat de către asigurător, urmare regresului.

Pârâta a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii, invocând dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și art. 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor despăgubite prin accidente produse de vehicule (…) se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați. Mai arată că, asigurarea de răspundere civilă este încheiată în favoarea unor terțe persoane, sens în care prevederile art. 41 și 44 din aceeași lege, asiguratorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane despăgubite. A susținut pârâta că prin prisma acestor texte, terțele persoane păgubite nu pot să fie decât victimele din autoturismul condus de vinovat sau cele din afara acestora, dar nu conducătorul auto vinovat și cu atât mai puțin moștenitorii lui.

Excepția inadmisibilității acțiunii astfel motivată a fost respinsă de instanță prin prisma dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora „se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului”.

Pe fondul cauzei, s-a luat act de faptul că, la data de 23 septembrie 2010 pe DN 17 în localitatea Șintereag din județul Bistrița-Năsăud, a avut loc un accident rutier soldat cu vătămarea corporală a mai multor persoane și decesul conducătorului auto R.S.V. S-a reținut din referatul întocmit de Inspectoratul de Poliție al județului Bistrița-Năsăud că la data arătată în jurul orelor 7,30 conducătorul auto R.S.V. rula cu autoturismul propriu marca X BN-00-yyy pe DN 17 în direcția Beclean spre Bistrița. Pe raza localității Șintereag acesta a inițiat manevra de depășire a autoutilitarei marca Y cu număr de înmatriculare BN-00-zzz ce rula în fața sa și în aceste condiții autoturismul pe care-l conducea a fost colizionat frontal de autoutilitara marca Z nr. BN-00-www ce se deplasa pe direcția Bistrița-Beclean, autoturismul fiind prins între caroseriile celor două autoutilitare, iar din accident a rezultat decesul numitului R.S.V., vătămarea corporală a soției acestuia R.G. și a celorlalți conducători auto, participanți la evenimentul rutier.

Vinovat de producerea evenimentului rutier a fost R.S.V. pentru încălcarea prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 195/2002 cu modificările ulterioare, precum și cele prevăzute la art. 120 lit. h) și i) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 195/2002, dispunându-se prin rezoluția din 15 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean neînceperea urmăririi penale față de numitul P.I., conducătorul auto al autoutilitarei BN 00 www  cu care s-a ciocnit frontal autoturismul X.

Reclamantul R.E.V. este fiul persoanei decedate în evenimentul rutier arătat mai sus, respectiv a conducătorului auto R.S.V., așa cum rezultă din actele de stare civilă a acestuia, beneficiază de o pensie de urmaș după decesul tatălui său în sumă de 288 lei lunar, în prezent fiind în continuarea studiilor - elev la Seminarul Teologic Cluj Napoca.

Din caracterizările depuse la dosar, precum și celelalte acte, s-a reținut că reclamantul R.E.V. urmare accidentului rutier în care a decedat tatăl său a suferit o traumă psihică manifestată prin stări de anxietate, frică, stări depresive ce au condus la lipsa de concentrare și  diminuare a interesului față de problematica școlară.

Autovehiculul condus de R.S.V. marca X număr de înmatriculare BN-00-yyy era asigurat la pârâta SC E.A.R. SA prin contractul RCA seria RO/16/H16/DV nr. 3000178151 din 12 aprilie 2010 cu valabilitate cuprinsă până la 12 octombrie 20l0.

S-a reținut din dosarul atașat nr. xx15/186/2011 al Judecătoriei Beclean că soția conducătorului auto numita R.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC E.A.R. România SA obligarea pârâtei la plata unor daune morale, cerere ce a fost admisă prin sentința civilă nr. 609 din 27 aprilie 2012 a acestei instanțe, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de către reclamantă prin decizia civilă nr. 97 din 14 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosar nr. xx15/187/2011.

Reclamantul a promovat prezenta acțiune în temeiul contractului de asigurare civilă încheiat de conducătorul auto tatăl său cu societatea de asigurare pârâtă, iar conform dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România cu modificările și completările ulterioare, se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții pentru despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoanele care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

În baza acestor dispoziții legale, prima instanță a apreciat admisibilă acțiunea formulată de către reclamant, în calitatea sa de moștenitor al conducătorului auto răspunzător de producerea accidentului, calitate în care este îndreptățit să solicite și să obțină acoperirea prejudiciilor materiale și morale suferite prin decesul întreținătorul său urmare producerii riscului asigurat prin contractul de asigurare RCA.

Având în vedere jurisprudența cu privire la cuantificarea daunelor morale, instanța a admis în parte acțiunea introductivă formulată de către reclamant și a obligat pârâta să plătească acestuia o sumă de 100.000 lei cu titlu de daune morale, apreciată ca fiind o sumă rezonabilă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, reparare care trebuie să fie una efectivă, și nu iluzorie, fără a se transforma într-o îmbogățire a reclamantului pe seama accidentului de circulație provocat de defunctul său părinte. Acestei sume i se vor adăuga dobânzile prevăzute de O.G. nr. 9/2000 de la data nașterii acestui drept, respectiv 23 septembrie 2010 și până la data plății efective a sumei de către pârâtă.

În privința prestației periodice de întreținere, respectiv stabilirea unei pensii de întreținere pentru reclamantul minor, instanța a reținut din probatoriul administrat că la 23 septembrie 2010 reclamantul se afla în continuarea studiilor și în întreținerea defunctului său părinte, activitatea de studii continuând și în prezent. Având în vedere nivelul veniturilor defunctului R.S.V., venituri destinate întreținerii familiei sale și implicit a reclamantului, instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat asigurătorul să plătească reclamantului o pensie de întreținere de 1.000 lei lunar, începând cu 23 septembrie 2010 și până la majoratul reclamantului, iar în situația continuării studiilor până la terminarea acestora, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani, având în vedere că în prezent este elev al Seminarului Teologic Cluj-Napoca.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta SC E.R.A.R. SA.

Prin decizia civilă nr. 280/2014 din 27 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de SC E.R.A.R. SA împotriva sentinței civile nr. 2339 din 18 decembrie 2013 pronunțată în dosarul nr. xx08/112/2012 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul R.E.V. prin reprezentant R.G., ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că reclamantul nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, nefiind direct vătămat prin accidentul produs.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamantul care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicitând modificarea deciziei, respingerea apelului societății de asigurare și menținerea soluției primei instanțe.

Reclamantul a susținut, în esență, că hotărârea atacată este insuficient motivată, fiind pronunțată cu încălcarea legii, în special a art. 50 alin. (3) al Legii nr. 136/1995.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, subsumate

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

și găsind că acestea sunt neîntemeiate, a respins recursul pentru următoarele considerente:

La data de 23 septembrie 2010, numitul R.S.V., în timp ce conducea un autovehicul asigurat RCA la pârâtă, a efectuat o depășire neregulamentară, a pătruns pe contrasens și astfel s-a produs un impact frontal între autoturismul condus de șoferul vinovat de accident, ce a decedat, și autoutilitara care circula regulamentar din sens opus. Șoferul autoutilitarei a fost absolvit de orice vină, organele de urmărire penală stabilind faptul că vinovăția exclusivă aparține lui R.S.V. – tatăl reclamantului din prezenta cauză.

Reclamantul, fiu minor al autorului accidentului, s-a adresat instanței, solicitând, în contradictoriu cu asigurătorul RCA, suma de 1.000.000 de lei cu titlu de daune morale, 1.000 de lei lunar cu titlu de pensie de întreținere și dobândă legală, invocând dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, conform cărora: „Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului”.

Prin sentința primei instanțe, acțiunea a fost admisă în parte, tribunalul respingând excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă, pe considerentul că moștenitorii celui vinovat de producerea accidentului au calitatea de terți păgubiți, în acord cu prevederile Legii nr. 136/1995.

Curtea de apel a apreciat în mod corect că pretențiile reclamantului, care nu a suferit un prejudiciu direct, urmare a unei vătămări proprii, ci o daună morală indirectă prin decesul tatălui, suferință prin ricoșeu, nu pot fi puse pe seama asigurătorului, deoarece tocmai cel care se face vinovat de producerea acestora este antecesorul său.

Continuându-se raționamentul, justificat se precizează de către instanța de apel că instituția asigurării de răspundere civilă a luat naștere pentru protejarea terțelor persoane. Asiguratul este cel care încheie polița de asigurare, dar doar terții pot fi beneficiari ai asigurărilor, or, în accepțiunea legii, moștenitorii celui responsabil de producerea accidentului, care

nu

au suferit o vătămare directă și personală, nu sunt terți.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile acoperă sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul rutier, cât și pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepția conducătorului autovehiculului, în asigurarea de răspundere civilă calitatea de asigurat excluzând calitatea de terț păgubit. Legiuitorul instituie o excepție de la această situație prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, reglementând situația în care persoanele care solicită despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Cu toate acestea, prevederile alin. (3) ale art. 50 nu pot fi scoase din întregul context al normelor care reglementează scopul asigurărilor RCA, ele trebuind în mod necesar a fi corelate cu cele ale alin. (1) ale aceluiași text legal.

Cu alte cuvinte, membrii familiei șoferului vinovat de producerea accidentului vor putea fi indemnizați numai în ipoteza în care au fost vătămați corporal, suferind un prejudiciu direct, iar nu unul prin ricoșeu.

Or, pretențiile reclamantului R.E.V. nu se încadrează în situația de excepție instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, prejudiciile invocate de acesta nefiind asimilate celor produse prin accident, pentru care poate fi antrenată răspunderea civilă. Prejudiciul reclamat în cauză este unul indirect, născut ca urmare a decesului vinovatului de producerea accidentului, el nereprezentând materializarea unei vătămări corporale proprii, suferite ca urmare a accidentului.

O astfel de interpretare este în acord cu dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul CSA nr. 5/2010, conform cărora se acordă despăgubiri în cazul în care persoanele care solicită despăgubiri

pentru vătămări corporale

sunt membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau ai oricărei altei persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident de vehicul.

Chiar dacă reclamantul arată că are, în raport de evenimentul rutier, calitatea de terț, ca urmare a decesului tatălui său, iar indiferent că acest lucru s-a petrecut din culpa sa exclusivă, el este direct prejudiciat, prin pierderea suferită, aceste apărări nu pot nega validitatea tezei susținute de instanța de apel, care este în acord cu normele legale anterior menționate.

Aceasta nu neagă existența unui prejudiciu moral pentru reclamant, relevându-se doar că el nu poate fi acoperit de asigurătorul de răspundere civilă auto. Într-adevăr, prejudiciul a luat naștere în urma accidentului, dar problema dedusă judecății nu este existența acestuia, ci dacă societatea pârâtă poate fi obligată să repare prejudiciul.

De altfel, corect se relevă că numita R.G., în calitate de soție și pasager al vehiculului condus de către defunctul R.S.V., a solicitat și i-au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul fizic suferit, nu pentru cel cauzat de pierderea soțului, corecta interpretare a normelor legale fiind în sensul în care numai o astfel de abordare poate fi primită.

Că este așa rezultă și din analiza prevederilor art. 54 din lege, potrivit cărora, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor despăgubite prin accidente produse de vehicule (…) se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă

în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienți forțați.

De altfel, acesta a și formulat o cerere de introducere în cauză a moștenitorilor persoanei vinovate din accidentul rutier petrecut la 23 septembrie 2010, constatând că, în fapt, acesta este reclamantul din prezenta cauză. Or, o astfel de situație justificat a fost apreciată ca fiind inadmisibilă din punct de vedere procedural, în condițiile în care, după pronunțarea prezentei hotărâri reclamantul poate deveni pârât într-un eventual proces intentat de către asigurător, întemeiat pe dreptul de regres.

În acest condiții, este evident că intenția legiuitorului, dedusă  printr-o interpretare teleologică a normelor în domeniu, nu a fost aceea de a indemniza pe succesorii șoferului vinovat de producerea accidentului și care nu au suferit vătămări corporale.

Corect relevă instanța de apel că, din analiza prevederilor amintite, rezultă foarte clar că legiuitorul a adoptat prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 pentru a acoperi ipoteza în care persoanele vizate ar suferi vătămări fizice.

Că este așa rezultă și din evoluția ulterioară a legislației, care, chiar dacă nu era în vigoare la momentul producerii evenimentului, este de natură să susțină o astfel de interpretare.

Astfel, odată cu modificările aduse de Ordinul nr. 22/2012, legiuitorul a ales să tranșeze clar exact situația dedusă judecății, stabilind că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: prejudicii produse bunurilor aparținând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum și cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia,

indiferent cine solicită aceste despăgubiri.

În acest context, considerațiile recurentului legate de faptul că, raportat la starea de fapt dedusă judecății, culpa antecesorului reclamantului nu are nicio relevanță, sunt neavenite. Aceasta întrucât tocmai culpa este temeiul pentru care, într-o astfel de situație, succesorii cu titlu universal, care nu au suferit vătămări corporale, rămân incluși în categoria avânzilor-cauză, fiind ținuți să suporte efectele actului al cărui autor este antecesorul lor.

Aceasta nu înseamnă însă că, în astfel de situații, ei nu ar putea fi indemnizați, dar numai pe temeiul unei asigurări facultative, cum ar fi cea de viață, iar nu a uneia de răspundere civilă obligatorie.

Așadar, este corectă interpretarea potrivit căreia membrii familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului pot solicita despăgubiri numai în situația în care aceste persoane suferă în mod direct în urma accidentului vătămări corporale.

În speță, reclamantul nu s-a aflat în autoturismul implicat în accident și nu au suferit vătămări corporale. Ca atare, instanța de apel a reținut corect că reclamantul din cauză nu are calitate procesuală activă.

Pentru persoanele care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat și care formulează cererea de chemare în judecată întemeind-o numai pe acest text de lege, instanța trebuie să procedeze la o interpretare sistematică, teleologică și prin raportare la întreg conținutul art. 50, dar și  al Legii nr. 136/1995.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că trebuie avută în vedere și natura juridică a asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Cu privire la interpretarea sistematică a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 48 alin. (1) din același act normativ, persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum și să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta. De asemenea, potrivit art. 49, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.

Pe de altă parte, conform dispozițiilor alin. 1 – 4 ale acestui articol, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoanele care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum și dacă nu aparțineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.

Interpretând sistematic prevederile citate mai sus, considerăm că alin. (1) al art. 50: „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri”

constituie ipoteza generală, care este detaliată (clarificată) în prevederile alin. 2 – 4 ale articolului.

Astfel, alin. (2) și (3): „În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului”

prevăd situațiile în care se pot acorda despăgubiri în caz de vătămare corporală sau deces.

Alin. (4): „Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum și dacă nu aparțineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului” are în vedere

condițiile în care se pot acorda despăgubiri pentru avarierea sau distrugerea bunurilor.

Revenind la prevederile art. 50 alin. (2) și (3), apreciem că acestea trebuie interpretate sistematic, ipoteza de la alin. (3) fiind numai una specială a alin. (2). Mai mult, alin. (3) nu face decât să arate că se acordă despăgubiri și rudelor sau persoanelor aflate într-o anumită relație cu persoana vinovată, aceștia înfățișând un drept la reparație propriu.

Interpretând astfel aceste texte legale, se pot acorda despăgubiri soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, numai dacă acestea au fost vătămate corporal sau au decedat în accidentul respectiv, aflându-se – deci – în afara vehiculului care a produs accidentul sau în acel vehicul.

Mai mult, ar fi contrar spiritului textului legal ca soțul (soția) sau persoanele care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, să fie despăgubite dacă nu au fost accidentate, întrucât dacă persoana responsabilă de accident ar trăi, aceste persoane nu ar fi despăgubite în niciun fel de către asigurătorul RCA. Dimpotrivă, bugetul familiei ar fi negativ afectat de despăgubirile pe care ar trebui să le plătească celor prejudiciați pentru că societatea de asigurări este obligată să se întoarcă împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

În ceea ce privește natura juridică a asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare,

pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule

, precum și tramvaie, și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil. Asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule este o asigurare împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terții prejudiciați prin fapta ilicită ce atrage răspunderea civilă a asiguratului.

De asemenea, din reglementarea dată de Legea nr. 136/1995 rezultă că asigurarea obligatorie de răspundere civilă este o asigurare colectivă a victimelor accidentelor de autovehicule și – totodată – o asigurare a persoanelor responsabile de accident împotriva riscului de a plăti despăgubiri către

terții prejudiciați prin fapta ilicită ce atrage răspunderea lor civilă

.

Pe de altă parte, cazul asigurat (adică evenimentul asigurat – riscul – survenit și care dă naștere obligației asigurătorului de a plăti indemnizația de asigurare – despăgubirile – în condițiile prevăzute de lege) constă în accidentul cauzator de prejudicii terțelor persoane pentru care – potrivit legii civile – se angajează răspunderea asiguratului sau a persoanei care conducea autovehiculul.

Din cele arătate mai sus rezultă că asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperă numai răspunderea civilă delictuală a asiguratului sau a celui care conducea autovehiculul, nu și riscul de deces al conducătorului auto.

În privința noțiunii de

terță persoană păgubită

, conducătorul autovehiculului, vinovat de producerea accidentului, nu are o asemenea calitate. Ca atare, nici acesta și nici moștenitorii săi nu pot obține de la asigurător, în temeiul asigurării obligatorii de răspundere civilă, repararea pagubelor suferite.

Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că instanța de fond, care a acordat despăgubiri în speță, a făcut confuzie între asigurarea de răspundere civilă și asigurarea de persoane.

Potrivit art. 2227 C. civ., prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parțială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din domeniul asigurărilor.

Cu privire la această asigurare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, spre deosebire de asigurarea de răspundere civilă, unde se plătește o despăgubire egală cu valoarea prejudiciului, în cazul asigurărilor de persoane, în schimbul primelor plătite, asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de ideea de prejudiciu.

Asigurarea de răspundere civilă are ca temei vinovăția asiguratului

în săvârșirea unei fapte ilicite, care a cauzat un prejudiciu, material sau moral, unei persoane, spre deosebire de asigurarea de viață care este incompatibilă cu orice analiză a culpei.

În cazul asigurării de răspundere civilă, cu prilejul producerii prejudiciului, fiind pe tărâm delictual, victima are la alegere acționarea asigurătorului de răspundere civilă sau a asiguratului, adică autorului faptei delictuale cauzatoare a pagubei. În  cazul în care autorul prejudiciului decedează, terțul păgubit sau după caz moștenitorii acestuia se pot îndrepta cu acțiune împotriva moștenitorilor autorului faptei.

Desigur că această acțiune izvorăște din raporturile civile delictuale. Este posibil, însă, ca moștenitorii autorului faptei să despăgubească terțul păgubit, caz în care au acțiune împotriva asigurătorului de răspundere civilă în temeiul contractului.

Dar regresul poate fi și invers, asigurătorul împotriva moștenitorilor asiguratului, adică a autorului faptei. În această ipoteză, asigurătorul este obligat să despăgubească persoana vătămată, dar în caz de deces al asiguratului (autorului faptei), se întoarce și recuperează sumele de la moștenitorii acestuia.

Acesta este specificul asigurării de răspundere civilă, anume că

acoperă pagubele produse terților, și nu pe cele ale propriilor asigurați

.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în cazul acestei asigurări, asigurătorul este obligat să plătească o despăgubire dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele elemente: săvârșirea unei fapte ilicite de către asigurat, existența unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului și prejudiciu și vinovăția asiguratului.

Față de cele arătate mai sus, este de reținut că elementul esențial care diferă în cazul celor două tipuri de asigurări este vinovăția asiguratului, care trebuie să fie prezentă numai în cazul asigurării de răspundere civilă.

În cazul ipotezei expuse mai sus, nu se pot acorda despăgubiri soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, întrucât acesta din urmă avea încheiată o asigurare de răspundere civilă, iar nu o asigurare de persoane, în cazul căreia să se plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de ideea de prejudiciu.

Potrivit dispozițiilor art. 11 pct. 3 din Legea nr. 136/1995, termenul de „

persoană păgubită

” desemnează „persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă”, iar noțiunea de „

prejudiciu

” constă în „efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă”.

Atâta timp cât nu s-au aflat în vehicul sau în afara acestuia, încât să existe o legătură de cauzalitate între accident și prejudiciul invocat, soțul (soția) sau persoanele care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat nu sunt îndreptățiți la despăgubiri.

Un argument important este cel întemeiat pe dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora

în caz de vătămare corporală sau deces

, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul,

cu excepția conducătorului vehiculului respectiv

. Din moment ce conducătorul vehiculului nu este îndreptățit,

în nicio situație,

la despăgubiri pentru propria vătămare corporală sau pentru deces (în acest ultim caz, prin moștenitorii săi), este evident că soțul sau persoanele care se află în întreținerea sa nu pot dobândi dreptul la repararea prejudiciului creat altei persoane.

Vătămarea corporală sau pierderea vieții conducătorului auto constituie prejudicii proprii, create prin propria culpă și excluse

expressis verbis

din sfera răspunderii asigurătorului RCA. Nu există nicio legătură de cauzalitate între „prejudiciul” cauzat propriei persoane de către conducătorul auto și patrimoniul soțului sau al persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat. Mai mult, în cazul în care aceste persoane au și calitatea de moștenitori ai conducătorului vehiculului, s-ar ajunge la încălcarea prevederilor exprese ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care exceptează de la despăgubiri conducătorul vehiculului care a produs accidentul în urma căruia a decedat.

Suferința pentru decesul soțului nu constituie „riscul asigurat” în sensul Legii nr. 136/1995, în condițiile în care acesta este vinovat de producerea accidentului.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 au scopul de a evita o interpretare greșită a alin. (1) al aceluiași articol, în sensul că raporturile juridice existente între conducătorul vehiculului și acele persoane ar putea justifica exonerarea de răspundere a asigurătorului și menținerea răspunderii civile delictuale a asiguratului.

Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că această opțiune de reglementare nu a fost întâmplătoare, din moment ce în alineatul următor al aceluiași articol existența unor raporturi juridice anterioare a fost reglementată drept excepție de la răspunderea asigurătorului pentru bunurile aflate în vehicul (transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, răspunzător de producerea accidentului).

Așadar, în ipoteza speței, se constată că persoana responsabilă de accident, respectiv conducătorul auto, nu a săvârșit nicio faptă ilicită față de fiul său aflat în întreținerea sa și că acesta nici nu se afla în autovehicul condus de tatăl său ori în afara acestuia, la momentul accidentului, faptă ilicită care să fi cauzat acestuia vreun prejudiciu și care să fi putut atrage răspunderea conducătorului auto și implicit răspunderea asigurătorului RCA.

În concluzie, pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ., s-a respins recursul declarat de reclamantul R.E.V. prin reprezentant legal R.G. împotriva deciziei civile nr. 280/2014 din 27 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.