Decizia nr. 974/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Autoritatea de lucru judecat a încheierii interlocutorii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la 7 iunie 2018, sub nr. x/3/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu intervenientul-forțat D., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 200.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de omor asupra fratelui acestora, E., faptă comisă de intervenientul-forțat, care a condus autovehiculul asigurat cu polița RCA nr. 009913230 la societatea pârâtă. În motivarea cererii, au arătat că prin decizia penală nr. 1770/A din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, în dosarul nr. x/3/2015, inculpatul D. a fost condamnat la o pedeapsă de 22 ani și 10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și conducerea unui vehicul sub influența alcoolului, fiind menținute celelalte dispoziții din sentința penală nr. 1522 din 19 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția I Penală, în sensul că inculpatul a fost obligat la plata daunelor morale în sumă de 100.000 euro, către partea civilă B. (soră a defunctului), și în sumă de 100.000 euro către partea civilă A.(frate al defunctului), în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății. Reclamanții au solicitat și cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 25-28 C. proc. pen., art. 1381 și urm. C. civ., art. 3, art. 9, art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 24, art. 26 și art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin sentința civilă nr. 3839 din 19 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A. și B.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel. Prin decizia civilă nr. 1692 din 22 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamanților.

La 16 decembrie 2019, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1692 din 22 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea în fond a litigiului. În susținerea motivului de casare, au precizat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2208 alin. (2) C. civ., întrucât în această cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 136/1995, lege specială care se completează cu prevederile Codului civil. Totodată, aceștia au făcut trimitere și la art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia examinarea cererii trebuie să fie efectivă, ținându-se cont de toate mijloacele de probă, în sensul legislației în vigoare, necesare pentru a se putea pronunța o soluție legală și corectă. De asemenea, au mai precizat că instanța de judecată trebuie să aibă în vedere și prevederile Directivei nr. 72/166/CEE, 84/5/CEE, 90/232/CEE, precum și cele ale Directivei nr. 2009/103/CEE, referitoare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, care prevăd că „obiectivul principal al contractelor de asigurare este protecția victimelor vătămărilor corporale, prin despăgubirea tuturor”, iar dispozițiile acestor directive trebuie aplicate cu prioritate față de reglementarea internă. În aceste condiții, trebuie să se constate dacă prin prevederile art. 2208 alin. (2) C. civ. și ale art. 26 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 ale Normei C.S.A. nr. 23/2014, aplicabile în cauză, nu se aduce atingere garanției prevăzute de dreptul Uniunii potrivit căreia răspunderea civilă auto, determinată potrivit dreptului național aplicabil, trebuie să fie acoperită de o asigurare, în conformitate cu prevederile Directivelor anterior menționate, care trebuie interpretate în sensul că se opun ca asigurătorul răspunderii civile auto să se poată prevala de o reglementare națională, precum reglementarea aplicabilă în litigiu, pentru a refuza să despăgubească terțul victimă pentru vătămările corporale și daunele materiale suferite în urma unui accident cauzat de un vehicul asigurat. Recurenții-reclamanți au subliniat că, atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut în considerente faptul că riscul asigurat nu s-a produs, deoarece decesul nu a fost consecința unui accident de autovehicul produs din culpa conducătorului auto, ci intervenientul-forțat a acționat cu intenție indirectă, săvârșind infracțiunea de omor calificat, folosindu-se în acest scop de autoturismul pe care îl conducea. În opinia acestora, acest fapt nu poate fi reținut, având în vedere producerea efectivă a accidentului. Aceștia au învederat că nu au fost analizate prevederile art. 49-51 și art. 54 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora legiuitorul a prevăzut imperativ că drepturile persoanei păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia. De asemenea, și în cazul în care vehiculul era condus de o altă persoană, decât asiguratul, este angajată tot răspunderea asigurătorului. Sub acest aspect, este important de arătat care au fost părțile contractului de asigurare - polița de asigurare nr. 009913230 cu valabilitate între 17 februarie 2015 - 16 februarie 2016. Astfel, asiguratul era proprietarul vehiculului, F., iar utilizatorul acestuia era S.C. G. S.R.L., iar asigurător, societatea de asigurări C. S.A. Prin urmare, inculpatul D., conducătorul autovehiculului implicat în accident, nu avea calitatea de asigurat, astfel că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 2208 alin. (2) și art. 2233 C. civ., ipoteze în care asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat. Astfel, în prezenta cauză, recurenții-reclamanți au precizat că sunt incidente prevederile art. 58 din Legea nr. 136/1995. Așadar, în raport cu aceste dispoziții, soluția care se impune constă în obligarea societății de asigurare la plata către terțul vătămat a despăgubirilor materiale și morale solicitate, cu precizarea că aceasta poate, în temeiul acțiunii în regres, să se îndrepte împotriva conducătorului auto care a produs accidentul auto cu intenție, pe calea unui proces civil separat, recuperând astfel sumele suportate cu titlu de daune achitate către terțul vătămat. Recurenții-reclamanți au făcut trimitere și la Decizia nr. 1/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin s-a stabilit că în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infractiune, în limitele stabilite prin contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. În continuare, aceștia au mai menționat că prin decizia penală nr. 1770/A din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, în dosarul nr. x/3/2015, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că inculpatul D. a săvârșit infracțiunea de omor calificat, soldată cu moartea fratelui acestora, E., fiind astfel întrunite elementele care angajează răspunderea civilă delictuală contractuală, așa cum este reglementată de dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995. Prin urmare, sunt îndreptățiți să promoveze prezenta acțiune prin care au solicitat despăgubiri sub forma daunelor morale. Prima instanță trebuia să aibă în vedere, la adoptarea soluției, prevederile art. 54 și urm. din Legea nr. 136/1995, în conformitate cu care drepturile persoanelor care au fost păgubite prin accidente se exercită împotriva asigurătorului, în limitele obligației acestuia. Astfel, autovehiculul implicat în producerea accidentului era asigurat la pârâta C. S.A., conform poliței RCA emisă pentru intervalul 17 februarie 2015 -16 februarie 2016, poliță în care sunt trecute limitele de despăgubire pentru vătămare corporală și deces la nivelul anului 2015, această limită maximă fiind de 5.000.000 euro. Prin urmare, pârâta are calitatea de asigurător în raport cu situația expusă, iar pretențiile formulate prin acțiune se încadrează în limitele menționate în polița de asigurare ce era valabilă la data producerii accidentului care a avut ca urmare moartea fratelui acestora. Mai mult de atât, hotărârea judecătorească pronunțată în procesul penal, potrivit art. 28 C. proc. pen., are autoritate de lucru judecat în civil, în privința existenței faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Astfel, la data săvârșirii infracțiunii de omor, autoturismul condus de către intervenientul-forțat era asigurat la societatea pârâtă, astfel încât devin incidente dispozițiile Legii nr. 136/1995 și ale dreptului comunitar. Prin urmare, asigurătorul are obligația de a acorda despăgubiri persoanei prejudiciate, pentru daunele fără caracter patrimonial, cât și pentru cele materiale. Nu în ultimul rând, recurenții-reclamanți au mai precizat că în cauză trebuie reținută aplicarea art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, precum și prevederile art. 24, 26 și art. 50 din Norma C.S.A. nr. 23/2014. De asemenea, au mai menționat că în cauză sunt întrunite condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite, ce stă la baza antrenării răspunderii civile a asigurătorului, în temeiul contractului de asigurare, a vinovăției inculpatului în producerea evenimentului, deci a vinovăției autorului faptelor ilicite, precum și existența unei legături de cauzalitate între faptele ilicite și decesul victimei E.

La 30 ianuarie 2020, intimata-pârâtă C. S.A., a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către reclamanții B. și A.ca fiind nefondat, întrucât, nu este îndeplinită condiția producerii unui accident de circulație care să reprezinte riscul asigurat, și, prin urmare, nu există temeiul răspunderii civile contractuale a asigurătorului pentru a putea fi obligată la plata daunelor morale către recurenții-reclamanți. La 16 martie 2020, recurenții-reclamanți au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care au solicitat înlăturarea apărării formulate de intimata-pârâtă, ca nefondată și neîntemeiată, iar pe fond admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea în fond a litigiului. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 7 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, la 20 iulie2020, recurenții-reclamanți înțelegând să-și exercite acest drept. Prin încheierea din 15 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul.

La 8 decembrie 2020, recurenții-reclamanți B. și A.au depus o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu 6 întrebări preliminare, în drept, fiind invocate dispozițiile Directivei 2009/103/CEE. La 16 decembrie 2020, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca nefondată. Prin încheierea din 23 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată, reținând, în esență, că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât recurenții-reclamanți, prin calea extraordinară de atac formulată, nu au supus dezbaterii o problemă de drept care să justifice o îndoială cu privire la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, a reținut următoarele considerente: Recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, criticile recurenților-reclamanți privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2208 alin. (2) C. civ. („ în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizație dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate ”), fără a se analiza temeiurile contractuale și legale ale răspunderii pârâtei-intimate C. S.A., în calitate de asigurător R.C.A., prevăzute de art. 49, art. 50, art. 51 din Legea nr. 136/1995 și de Normele A.S.F. nr. 23/2014, sunt întemeiate. Înalta Curte pornește de la observația că, prin încheierea din 14 noiembrie 2018, pronunțată de tribunal, în primă instanță, s-a stabilit că în cauză nu operează excluderea de la răspundere instituită prin dispozițiile art. 2208 alin. (2) C. civ. și a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii introductive, invocată de pârâtă. Apelul produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv. Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum. Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ. În același timp, în conformitate cu prevederile art. 235 C. proc. civ., toate încheierile care preced hotărârea și au ca scop să pregătească soluționarea pricinii sunt încheieri premergătoare. În măsura în care încheierea premergătoare conține o soluționare parțială asupra unor aspecte ale litigiului, având caracter interlocutoriu, nu se mai poate reveni asupra celor hotărâte. Consecința acestei reglementări constă în faptul că încheierile premergătoare nu pot fi atacate decât odată cu fondul. Potrivit dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept să formuleze apel, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, după ce ia la cunoștință de limitele efectului devolutiv al apelului, existând astfel posibilitatea să declare apel incident prin care să obțină schimbarea soluției primei instanțe, în mod evident, tot într-o soluție favorabilă. Dincolo de aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, reclamanții au criticat exclusiv sentința pronunțată de prima instanță, de respingere ca nefondată a acțiunii, pentru neîndeplinirea condițiilor răspunderii societății de asigurare, în temeiul Legii nr. 136/1995 și al Normelor A.S.F. nr. 23/2014. Așadar, nici apelanții-reclamanți nu au criticat încheierea tribunalului pronunțată la 14 noiembrie 2018 și nici pârâta-intimata, a cărei excepție de inadmisibilitate a fost respinsă prin încheierea respectivă, nu a promovat apel incident, în lipsa exercitării căii de atac neavând posibilitatea de a reitera această apărare privind incidența art. 2208 alin. (2) C. civ., cu scopul de a se reveni asupra celor hotărâte de prima instanță, prin încălcarea principiului non bis in idem . În acest context, instanța de apel care și-a întemeiat soluția de respingere a apelului reclamanților pe incidența dispozițiilor art. 2208 alin. (2) C. civ. a stabilit o concluzie contrară celor dezlegate în interiorul procesului în mod definitiv. Legea stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se statuează asupra unei excepții procesuale [art. 430 alin. (1) C. proc. civ.], precum și asupra unei chestiuni litigioase dezlegate în cuprinsul considerentelor [art. 430 alin. (2) C. proc.civ.], principiul res judicata fiind de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Având în vedere că o excepție procesuală sau o chestiune litigioasă poate fi soluționată și printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorității de lucru judecat operează și în privința acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanței, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C. proc. civ. Intimata-pârâtă a susținut că acțiunea reclamanților nu se încadrează în excepțiile prevăzute de lege care permit cumularea succesivă a acțiunii civile exercitate în procesul penal cu acțiunea civilă separată. În acest sens, legiuitorul a consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal. Argumentul invocat prin întâmpinarea depusă în recurs, privind încălcarea de către reclamanți a principiului „ electa una via non datur recursus ad alteram ”, în legătură cu caracterul exclusiv al opțiunii pentru exercitarea acțiunii în despăgubire în cadrul procesului penal, va fi înlăturat având în vedere soluția pronunțată de tribunal prin aceeași încheiere pronunțată la 14 noiembrie 2018, referitor la calitatea procesuală a asigurătorului și la efectele soluționării acțiunii civile împotriva intervenientului forțat în procesul penal, neatacată cu apel de către pârâta-intimată, pentru aceeași rațiune expusă în considerentele precedente, potrivit adagiului „ ubi eadem ratio eadem solutio ”. Totodată, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți critică modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 28 C. proc. pen., privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, critici care, de asemenea, sunt întemeiate. Dispozițiile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. stabilesc că „ hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săv â rșit-o” , incidența acestei norme fiind determinată de faptul că litigiul pendinte privește răspunderea asigurătorului, urmare a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care este în același timp și infracțiune. Potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel era chemată să procedeze la verificarea, în limitele cererii de apel, a stabilirii situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță. Prima instanță și-a motivat soluția de respingere a acțiunii reclamanților prin inexistența riscului asigurat, întrucât decesul victimei nu a fost consecința unui accident de autovehicul produs din culpa intervenientului forțat, ci a unei acțiuni intenționate, de săvârșire a infracțiunii de omor. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se raporta la această faptă delictuală, în legătură cu care au fost solicitate despăgubirile morale, pentru care intervenientul forțat, intimat în această cauză, a fost condamnat penal. Se observă motivarea contradictorie a instanței de apel care deși reține că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 2233 alin. (1) lit. b) C. civ. privind asigurarea de bunuri, subliniază, totodată, relevanța conținutului acestora în cauza privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele suferite de terți prin accidente de autovehicule. Totodată, deși instanța de apel motivează corect în sensul că dezlegările instanței penale nu se impun instanței civile, iar hotărârea de achitare pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, sunt citate fragmente din considerentele aferente acestei soluții, ca argumente ale adoptării hotărârii de respingere a apelului reclamanților, fără alte raționamente ale instanței de apel. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. corespund dispozițiilor art. 1365 C. civ., reguli cu caracter special relative la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pentru instanța civilă potrivit cu care „ instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare în ce privește vinovăția autorului faptei ilicite ori existența prejudiciului” . În aplicarea acestor reguli, instanța civilă sesizată cu soluționarea unei cereri în despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită, chiar dacă aceasta este concomitent și infracțiune, judecă asupra noțiunii de vinovăție utilizând principiile și regulile din materia răspunderii civile delictuale, fără a se raporta la cele din materie penală. În cauză, instanța de apel nu a judecat după regulile de drept civil în ce privește forma de vinovăție cu care a fost comisă fapta ilicită dedusă judecății prin acțiune. Au fost preluate argumentele instanței penale în legătură cu calificarea juridică dată altei fapte ilicite (părăsirea locului accidentului), pentru care s-a dispus achitarea, iar considerentele citate prin decizia recurată vizau forma proprie de vinovăție a acesteia, cu consecința inexistenței răspunderii penale, fiind confundată fapta cu vinovăția. De altfel, instanța penală a pornit în analiza răspunderii penale de la definiția legală a accidentului de circulație prevăzută de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, forma în vigoare rationae temporis , care nu cuprinde nicio referire la componenta subiectivă a săvârșirii faptei de către autorul acesteia, normă legală la care instanța nu s-a raportat, în analiza proprie asupra existenței riscului asigurat, efectuată în cadrul apelului, atunci când a concluzionat că nu există accidentul de circulație, adică fapta ilicită - premisă a răspunderii asigurătorului. Prin raportarea instanței de apel la considerentele hotărârii penale, modalitate proprie soluționării de către instanța civilă a acțiunii civile, în condițiile art. 28 C. proc. pen., nu s-a observat corect cadrul judecății, care se limita la antrenarea răspunderii asigurătorului derivând din contractul de asigurare RCA și nu mai putea cuprinde stabilirea răspunderii civile delictuale, întrucât raporturile juridice dintre reclamanții-terți păgubiți și asigurat, care își aveau izvorul în fapta delictuală producătoare de pagube morale, au primit o soluționare a acțiunii civile în cadrul procesului penal. Prin urmare, exclusiv în legătură cu raporturile juridice dintre reclamanții-terți păgubiți și asigurător, deduse judecății, instanței de apel îi revenea obligația de a verifica, în cadrul controlului judiciar devolutiv, limitele răspunderii și incidența dispozițiilor art. 49, art. 50 și art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, completate cu normele din legislația terțiară de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, dispoziții speciale care corespund unui interes general. Instanța de apel reține în mod greșit lipsa de relevanță a deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 1/2016, deși face referire la considerentele acesteia reproduse în extenso , pentru a se motiva concluzia inexistenței obligației de dezdăunare a reclamanților și, deci, a netemeiniciei apelului. Cu privire la limitele răspunderii, Înalta Curte a statuat prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 6 aprilie 2016, că acestea reies din interpretarea dispozițiilor art. 3 coroborat cu art. 49 și cu art. 53 din Legea nr. 136/1995, texte de lege care prevăd în esență, că drepturile părților se stabilesc prin lege și că prin normele adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiară se stabilesc limitele despăgubirilor și condițiile de plată. Față de împrejurarea că, de principiu, părțile dintr-un contract de asigurare pot stabili întinderea despăgubirii, rezultă că limitele răspunderii sunt cele din contractul de asigurare, care nu pot fi inferioare celor stabilite de autoritatea de supraveghere în materie. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 58 pct. 1 din Legea nr. 136/1995, privind accidentul produs cu intenție, la care se raportează recurenții-reclamanți, prevăd o situație de excepție care se regăsește în cazul proceselor penale, în care asigurătorul nu este adevăratul debitor al despăgubirii cuvenite terțului prejudiciat, ci are un rol de simplu garant al plății despăgubirii, avansând fără a suporta, finalmente, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său. Ca o consecință a stabilirii răspunderii penale, legiuitorul a și instituit dreptul de regres asupra sumelor plătite ca despăgubire. Confirmând susținerile recurenților, Înalta Curte reține că potrivit normelor europene - statele membre ale Uniunii Europene având obligația de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toți deținătorii de vehicule ce se află în mod obișnuit pe teritoriul lor să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehicule - interpretarea dispozițiilor legale din dreptul intern este necesar să fie efectuată în sensul protecției terților păgubiți. Recurenții-reclamanți fac trimitere la funcția asigurătorului de garantare a plății dreptului de despăgubire, care urmează a fi analizată în analiza apelului după casare, în contextul particular al cauzei, determinat de soluționarea în cadrul procesului penal a acțiunii reclamanților pentru repararea prejudiciului moral. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (2), coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis recursul și a casat decizia atacată, fiind trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.