ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3112/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1.Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, reclamanta SC G.I. SRL Bistrița a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul O.N.R.C., obligarea acestuia la efectuarea operațiilor administrative de radiere a societății SC F.S. SA N. și a operațiunilor de încasare a sumelor legale corespunzătoare întârzierii. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin adresa din 15 martie 2010 a solicitat sesizarea instituției pârâte în vederea radierii din R.C. a SC F.S. SA N., cu sediul în N. Str. V.N. înmatriculată în R.C., deoarece a depășit termenul maxim de lichidare de 5 ani impus prin art. 260 alin. (1) al Legii nr. 31/1990.

Reclamanta a susținut că are interes în radierea acestei societăți, deoarece lichidatorul continuă să se folosească, prin persoane interpuse, de patrimoniul societății reclamante pentru a-și justifica fondurile încasate în procesul de lichidare, în mod ilegal și nejustificat. A mai arătat că pârâtul O.N.R.C. se opune la efectuarea acestor operațiuni administrative, considerând în mod eronat că SC F.S. SA se află sub incidența Legii nr. 85/2006 și nu sub incidența Legii nr. 31/1990. În opinia sa, Legea nr. 31/1990 reprezintă legea societăților comerciale și conform cu art. 1-3 se aplică pentru toate societățile comerciale existente în România, în timp ce Legea nr. 85/2006 reprezintă o completare a Legii nr. 31/1990, neavând astfel competența de a modifica sau abroga articole din legea fundamentală a societăților.

Pârâtul O.N.R.C. prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 320 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC G.I. SRL Bistrița. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a investit instanța de contencios administrativ cu soluționarea unei cereri ce reprezintă, în opinia acestuia, refuzul de nesoluționare emis de o autoritate centrală, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 3 pct. 1 din C. proc. civ. competența revenindu-i Curții de Apel. Astfel refuzul nejustificat de a soluționa cererea îl reprezintă adresa din 15 martie 2010 prin care a solicitat O.N.R.C.

București radierea SC F.S. SA N. în considerarea faptului că a expirat termenul de 5 ani impus de art. 260 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 potrivit căruia lichidarea societății trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării iar pentru motive temeinice acest termen poate fi prelungit cu cel mult 2 ani. În speță, prima instanță a constatat că nu există niciun element din care să rezulte că o astfel de cerere are caracterul unei cereri în contencios administrativ, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. Pârâtul nu are calitatea de autoritate publică, așa cum este ea definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ, iar refuzul soluționării unei atare cereri nu poate fi considerat ca fiind nejustificat.

Prima instanță a apreciat că cererea formulată de reclamantă trebuie soluționată în raport de prevederile Legii nr. 31/1990, care nu imprimă acțiunii un caracter de contencios administrativ. Prin urmare, a reținut că acțiunea, astfel cum a fost formulată, apare ca inadmisibilă, soluție ce se impune, chiar dacă reclamantul a invocat dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, acestea nefiind incidente în cauză. 3.Recursul exercitat de reclamantă Reclamanta SC G.I. SRL a atacat cu recurs sentința menționată, criticând-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: -încălcarea dreptului la apărare și principiului contradictorialității, prin necomunicarea întâmpinării și pronunțarea asupra excepției inadmisibilității, fără a fi fost pusă în dezbaterea părților; -interpretarea greșită a art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, în sensul că O.R.C.

nu ar avea calitate de autoritate publică; -aprecierea greșită a conținutului refuzului nejustificat și a incidenței Legii nr. 31/1990, în condițiile în care pârâtul s-a opus la înaintarea cererii, conform art. 260 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. 4.Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, O.N.R.C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu referire la prevederile art. 260 din Legea nr. 31/1990, art. IV alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2010 și art. 36 din Legea nr. 85/2006. II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta – reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta – reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul nejustificat al O.N.R.C. de a efectua operațiunile administrative de radiere a SC F.S. SA N. și operațiunile de încasare a sumelor corespunzătoare întârzierii în procedura de lichidare, invocând prevederile art. 260 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Instanța de fond a reținut în mod corect că, având acest obiect, demersul judiciar nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acțiunea în contencios administrativ fiind inadmisibilă. Chiar dacă modul de reglementare a organizării și funcționării O.N.R.C.

poate prezenta unele elemente din definiția dată autorității publice prin art. 2 alin (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, esențială, în economia cauzei, este împrejurarea că operațiunile la care se referă refuzul pretins nejustificat au natură juridică comercială, iar nu administrativă. Pentru a fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ, refuzul de rezolvare a unei cereri presupune ca între petiționar și autoritatea cărora i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi și obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. În acest context, este lipsită de relevanță forma în care a fost exprimat refuzul pretins nejustificat, adresa din 15 martie 2010 sau „opunerea O.N.R.C...” la efectuarea operațiunilor de radiere, în sensul celor arătate în recurs.

În ceea ce privește criticile legate de încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, Înalta Curte constată, pe de o parte, că inadmisibilitatea reținută de prima instanță este o modalitate de respingere a cererii, iar nu o veritabilă excepție procesuală și, pe de altă parte, că niciuna dintre părți nu a fost prezentă la termenul când s-a judecat pricina, pentru ca aspectul menționat să le poată fi pus în discuție, ambele solicitând judecarea în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, Curtea constată că întâmpinarea depusă la dosar conține numai apărări de fond, privind legalitatea conduitei pârâtului, astfel că, în raport cu motivul respingerii acțiunii, nu poate fi reținută o vătămare care să fi fost produsă prin necomunicarea întâmpinării și care să ducă la reformarea sentinței, în sensul art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. 2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC G.I. SRL Bistrița împotriva sentinței nr. 320 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2011.