ÎCCJ, decizie (scj.ro #82721)

Perimare. Condiție Pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții. Aceasta este o chestiune de fapt, care se analizează de la caz la caz și dovedit. Dacă pricina a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează. Secția civilă, decizia nr.5496 din 18 decembrie 2003 La data de 28 noiembrie 2000, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta S.T. pentru a se dispune obligarea ei la plata unei despăgubiri rezultate din actualizarea sumei de 78.514.327 lei pe care pârâta o datorează în baza sentinței penale nr. 13/1 martie 2000 a Tribunalului Călărași, hotărâre definitivă și executorie. Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr. 110 din 15 martie 2001, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 410.303.435 lei cu titlu de despăgubiri civile și la 800.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta. Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin încheierea din 11 iunie 2001, a suspendat judecata apelului în baza art. 242 pct. (2) C. proc. civ. motivând măsura pe lipsa nejustificată a părților. Recursul declarat împotriva acestei încheieri de pârâta S.T. a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, care, prin decizia nr. 202 din 25 ianuarie 2002, a casat încheierea și a trimis cauza la Curtea de Apel București pentru continuarea judecății. Curtea Supremă de Justiție a reținut și motivat că pe tot parcursul judecății cauzei pârâta s-a aflat în executarea unei sancțiuni penale privative de libertate, fiind citată la locul de deținere, cu dispoziția de a fi adusă la proces, aspect cunoscut și de instanța de apel care a dispus citarea pârâtei la locul de executare a pedepsei.

Cu toate că la data de 11 iunie 2001 Curtea de Apel București a constatat că pârâta nu a fost adusă la proces de la locul de executare a pedepsei privative de libertate, a constatat greșit că ea lipsește „nejustificat” și a dispus suspendarea cauzei, soluție care a fost infirmată în recurs cu consecința reluării judecății. După casare, Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, prin decizia nr. 492 din 4 decembrie 2002, a constatat perimat apelul declarat de pârâtă, cu motivarea că, de la data de 11 iunie 2001, când s-a constatat lipsa nejustificată a părților și până la data de 4 decembrie 2002, cauza a rămas în nelucrare mai mult de un an din culpa părților, neefectuându-se nici un act de procedură întrerupător de perimare.

Împotriva deciziei prin care s-a constatat perimat apelul, a declarat recurs pârâta. Recursul pârâtei este fondat. Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește de vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu. Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții. Aceasta este o chestiune de fapt, care trebuie analizată de la caz la caz, și dovedită. Dacă pricina a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează. În cazul dedus recursului de față, se constată că prin decizia civilă nr. 202 din 25 ianuarie 2002 Curtea Supremă de Justiție a casat încheierea din 11 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă prin care a fost suspendat cursul soluționării apelului, reținându-se în mod irevocabil că lipsa apelantei-pârâte de la judecată a fost justificată de starea de arest în care a fost pusă pentru executarea unei pedepse privative de libertate.

Ca atare, este de neadmis soluția aceleiași instanțe de apel, care, în rejudecarea dispusă în urma casării încheierii de suspendare, a apreciat din nou ca nejustificată lipsa pârâtei de la judecată începând din 11 iunie 2001, repunând în discuție un lucru judecat irevocabil. Față de cele ce preced, constatând că lipsa de la judecata apelului nu se datorează culpei pârâtei, care, în stare de detenție fiind, nu a fost adusă la judecată, în mod greșit s-a dispus perimarea căii de atac, urmând ca decizia recurată să fie casată, cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță pentru soluționarea apelului pe fond.