ÎCCJ, decizie (scj.ro #82721)

Perimare. Condiție

Pentru a interveni perimarea,

este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează

culpei părții. Aceasta este o chestiune de fapt, care se analizează de la caz

la caz și dovedit. Dacă pricina a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă

vreo vină, atunci perimarea nu operează.

Secția civilă, decizia nr.5496 din 18

decembrie 2003

La data de 28 noiembrie 2000, reclamanta  a chemat în

judecată pe pârâta S.T. pentru a se dispune obligarea ei la plata unei

despăgubiri rezultate din actualizarea sumei de 78.514.327 lei pe care pârâta o

datorează în baza sentinței penale nr. 13/1 martie 2000 a Tribunalului

Călărași, hotărâre definitivă și executorie.

Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr. 110 din 15

martie 2001, a admis în parte acțiunea  și a obligat pe pârâtă la plata

sumei de 410.303.435 lei cu titlu de despăgubiri civile și la 800.000 lei

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.

Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin

încheierea din 11 iunie 2001, a suspendat judecata apelului în baza art. 242

pct. (2) C. proc. civ. motivând măsura pe lipsa nejustificată a părților.

Recursul declarat împotriva acestei încheieri de pârâta S.T. a fost

admis de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, care, prin decizia nr. 202

din 25 ianuarie 2002, a casat încheierea și a trimis cauza la Curtea de Apel

București pentru continuarea judecății.

Curtea Supremă de Justiție a reținut și motivat că

pe tot parcursul  judecății cauzei pârâta s-a aflat în executarea unei

sancțiuni penale privative de libertate, fiind citată la locul de deținere, cu

dispoziția de a fi adusă la proces, aspect cunoscut și de instanța de apel care

a dispus citarea pârâtei la locul de executare a pedepsei. Cu toate că la data

de 11 iunie 2001 Curtea de Apel București a constatat că pârâta nu a fost adusă

la proces de la locul de executare a pedepsei privative de libertate, a

constatat greșit că ea lipsește „nejustificat” și a dispus suspendarea cauzei,

soluție care a fost infirmată în recurs cu consecința reluării judecății.

După casare, Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă,

prin decizia nr. 492 din 4 decembrie 2002, a constatat perimat apelul declarat

de pârâtă, cu motivarea că, de la data de 11 iunie 2001, când s-a constatat

lipsa nejustificată a părților și până la data de 4 decembrie 2002, cauza a

rămas în nelucrare mai mult de un an din culpa părților, neefectuându-se nici

un act de procedură întrerupător de perimare.

Împotriva deciziei prin care s-a constatat perimat apelul, a

declarat recurs pârâta.

Recursul pârâtei este fondat.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de

chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere

de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor

dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește

de vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.

Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că

reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului

prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul

nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate

că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții. Aceasta este o

chestiune de fapt, care trebuie analizată de la caz la caz, și dovedită. Dacă

pricina a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea

nu operează.

În cazul dedus recursului de față, se constată că prin decizia

civilă nr. 202 din 25 ianuarie 2002 Curtea Supremă de Justiție a casat

încheierea din 11 iunie   2001 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă prin care a fost suspendat cursul soluționării apelului,

reținându-se în mod irevocabil că lipsa apelantei-pârâte de la judecată a fost

justificată de starea de arest în care a fost pusă pentru executarea unei

pedepse privative de libertate. Ca atare, este de neadmis soluția aceleiași

instanțe de apel, care, în rejudecarea dispusă în urma casării încheierii de

suspendare, a apreciat din nou ca nejustificată lipsa pârâtei de la judecată

începând din 11 iunie 2001, repunând în discuție un lucru judecat irevocabil.

Față de cele ce preced, constatând că lipsa de la judecata

apelului nu se datorează culpei pârâtei, care, în stare de detenție fiind, nu a

fost adusă la judecată, în mod greșit s-a dispus perimarea căii de atac, urmând

ca decizia recurată să fie casată, cu consecința trimiterii cauzei la aceeași

instanță pentru soluționarea apelului pe fond.