ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5496/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 noiembrie 2000,

reclamanta Asociația de locatari nr. 44 Călărași cu sediul în Călărași, a

chemat în judecată pe pârâta S.T. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să

se dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri rezultată din

actualizarea sumei de 78.514.327 lei pe care pârâta o datorează în baza

sentinței penale nr. 13/1 martie 2000 a Tribunalului Călărași, hotărâre

definitivă și executorie; actualizarea sumei cu titlu de daune provocate

asociației să se refere la perioada noiembrie 1997 – noiembrie 2000 și să fie

calculată conform ratei inflației; s-a mai cerut obligarea pârâtei la plata

dobânzilor legale și la cheltuieli de judecată.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr. 110 din 15 martie 2001, a admis

în parte acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâtă la plata sumei de

410.303.435 lei cu titlu de despăgubiri civile și la 800.000 lei cheltuieli de

judecată. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la

dobânzi.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta S.T.

Curtea de Apel București, secția a

IV – a civilă, prin încheierea din 11 iunie 2001, a suspendat judecata apelului

în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ. motivând măsura pe lipsa nejustificată a

părților.

Recursul declarat împotriva acestei

încheieri de pârâta S.T. a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, care, prin decizia nr. 202 din 25 ianuarie 2002, a casat încheierea și

a trimis cauza la Curtea de Apel București pentru continuarea judecății.

Pentru a decide astfel Curtea

Supremă de Justiție a reținut și motivat că pe tot parcursul  judecății cauzei

pârâta s-a aflat în executarea unei sancțiuni penale privative de libertate,

fiind citată la locul de deținere, cu dispoziția de a fi adusă la proces,

aspect cunoscut și de instanța de apel care a dispus citarea pârâtei la locul

de executare a pedepsei. Cu toate că la data de 11 iunie 2001 Curtea de Apel

București a constatat că pârâta nu a fost adusă la proces de la locul de

executare a pedepsei privative de libertate, a constatat greșit că ea lipsește

„nejustificat” și a dispus suspendarea cauzei, soluție care a fost infirmată în

recurs cu consecința reluării judecății.

După casare, Curtea de Apel

București, secția a IV – a civilă, prin decizia nr. 492 din 4 decembrie 2002, a

constatat perimat apelul declarat de pârâta S.T. împotriva sentinței

Tribunalului Călărași, cu motivarea că, de la data de 11 iunie 2001, când s-a

constatat lipsa nejustificată a părților și până la data de 4 decembrie 2002,

cauza a rămas în nelucrare mai mult de un an din culpa părților,

neefectuându-se nici un act de procedură întrerupător de perimare.

Împotriva deciziei prin care s-a

constatat perimat apelul, a declarat recurs pârâta S.T.

Cu privire la termenul în care a

fost declarat recursul, constată următoarele:

În ședința publică din 4 decembrie

2002, când s-a constatat perimat apelul, pârâta S.T. a lipsit de la dezbateri,

nefiind adusă de la locul de executare a pedepsei (Penitenciarul Târgșor). De

altfel, pentru termenul din 4 decembrie 2002 pârâta-apelantă a fost citată cu

mențiunea că procesul are ca obiect „apel – actualizare sumă”,   deși prin

decizie s-a constatat perimat apelul. Decizia civilă prin care s-a constatat

perimat apelul a fost comunicată pârâtei, sub semnătură, la locul de detenție,

la data de 27 ianuarie 2003, pe dovada de comunicare existând mențiunea

pârâtei: „Declar apel – 27.01.2003”, urmată de semnătură, mențiune care nu

poate fi interpretată decât ca o declarație de recurs (singura cale de atac

îngăduită de lege).

Este adevărat că potrivit art. 253

alin. (2) C. proc. civ., hotărârea care constată perimarea este supusă

recursului în termen de 5 zile de la pronunțare, însă prevederea din text

referitoare la momentul de la care curge termenul de recurs în caz de perimare

trebuie interpretată în sensul că termenul de 5 zile începe să curgă de la

pronunțare doar pentru părțile care au acces neîngrădit la dezbaterile

judiciare ori la sectoarele sau serviciile de specialitate ale instanțelor (de

exemplu la arhive), și care pot astfel afla, fără nici o opreliște sau

dificultate, soluția de perimare.

Pentru situația particulară a

pârâtei, care este lipsită de libertate, fiind pusă în stare de arest în

executarea unei pedepse în penitenciar, care nu a fost adusă la ședința de

judecată, nu a fost citată pentru termenul din 4 decembrie 2002 cu mențiunea că

se va dezbate perimarea apelului și care a fost astfel în imposibilitate

absolută de a cunoaște, mai înainte de comunicare, soluția de perimare, termenul

de 5 zile curge de la comunicarea deciziei.

Cum decizia prin care s-a constatat

perimat apelul a fost comunicată pârâtei la 27 ianuarie 2003 și a fost recurată

în aceeași zi, recursul pârâtei se privește ca fiind exercitat la termen.

Recursul pârâtei este fondat, în

temeiul considerentelor care succed:

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire

și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar

împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un

an. Partea nu se socotește de vină, când actul de procedură urma să fie

îndeplinit din oficiu.

În mod unanim în doctrină și

jurisprudență perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că

reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului

prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul

nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Pentru a interveni însă perimarea,

este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează

culpei părții. Aceasta este o chestiune de fapt, care trebuie analizată de la

caz la caz, și dovedită. Dacă pricina a rămas în nelucrare fără ca partea să

aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează.

În cazul dedus recursului de față se

constată că prin decizia civilă nr. 202 din 25 ianuarie 2002 Curtea Supremă de

Justiție a casat încheierea din 11 iunie   2001 a Curții de Apel București,

secția  a IV-a civilă prin care a fost suspendat cursul soluționării apelului,

reținându-se în mod irevocabil că lipsa apelantei-pârâte de la judecată a fost

justificată de starea de arest în care a fost pusă pentru executarea unei

pedepse privative de libertate. Ca atare, este de neadmis soluția aceleiași

instanțe de apel, care, în rejudecarea dispusă în urma casării încheierii de

suspendare, a apreciat din nou ca nejustificată lipsa pârâtei de la judecată

începând din 11 iunie 2001, repunând în discuție un lucru judecat irevocabil.

Față de cele ce preced, constatând

că lipsa de la judecata apelului nu se datorează culpei pârâtei, care, în stare

de detenție fiind, nu a fost adusă la judecată, în mod greșit s-a dispus

perimarea căii de atac, urmând ca decizia recurată să fie casată, cu consecința

trimiterii cauzei la aceeași instanță pentru soluționarea apelului pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

S.T. împotriva deciziei nr. 492 din  4 decembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă pe care o casează și trimite cauza la aceeași

instanță pentru soluționarea apelului pe fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  18 decembrie 2003.