ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 518/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, sub nr. x/2019, reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focșani a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se constate eroarea judiciară comisă prin decizia civilă nr. 241/5 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, și prin decizia civilă nr. 1783/27 septembrie 2018, pronunțată de aceeași instanță, și obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat, în sumă de 275.244 RON, plus dobânda legală până la data achitării. La data de 12 iunie 2019, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, invocând excepția inadmisibilității acțiunii; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. La data de 4 iulie 2019, Municipiul Focșani a formulat o cerere de intervenție principală și o cerere de intervenție accesorie, prin care a solicitat să se constate că dreptul său de a încasa impozitele este strâns legat de dreptul invocat de reclamantă. Prin încheierea din 5 decembrie 2019, cererea de intervenție principală a fost respinsă, ca inadmisibilă; prin aceeași încheiere a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 616/19 decembrie 2019, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focșani, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Municipiul Focșani, prin primar. Totodată, respins, ca neîntemeiată, și cererea intervenientului accesoriu Municipiul Focșani de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr. 65/A din 8 iulie 2020, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Casa de Cultură a Sindicatelor Focșani, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 65/A din 8 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focșani, solicitând admiterea recursului, constatarea erorilor judiciare comise prin deciziile civile nr. 241/5 martie 2019 și nr. 1783/27 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Galați, și obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat, în suma de 275.244 RON, plus dobânda legală, până la data achitării. Recurenta-reclamantă a arătat că, în opinia sa, deciziile nr. 1783/27 septembrie 2018 și nr. 241/5 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Galați, sunt contrare legii și i-au afectat în mod grav drepturile, în sensul că a fost obligată să achite impozite și taxe pe care nu le datorează, în sumă de 275.244 RON. A învederat că din cuprinsul deciziei nr. 1783/27 septembrie 2018 rezultă că instanța de apel a apreciat că reclamanta are un drept de administrare asupra imobilului care se află în proprietatea A. și că, în virtutea acestui drept de administrare, are obligația de a achita taxa pe teren și taxa pe clădire conform dispozițiilor art. 461 alin. (11), art. 462 alin. (5), art. 466 alin. (8) și art. 465 alin. (5) din Codul fiscal - Legea nr. 227/2015. Însă, conform art. 463 alin. (1) și art. 455 alin. (1) din Codul fiscal, obligația de a achita impozitul pe teren sau clădire revine proprietarului bunului. Excepția de la această regulă este reglementată de art. 463 alin. (2) și art. 455 alin. (2) din Codul fiscal și se referă la bunuri aflate în proprietatea statului ori unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, etc., situație în care au obligația de a achita taxa pe teren/clădire cei care dețin efectiv aceste bunuri în folosință. Prin urmare, taxa pe clădire și taxa pe teren se datorează doar pentru bunuri aparținând statului sau unităților administrativ-teritoriale care au fost concesionate, închiriate, date în administrare, etc. Așa cum a reținut și instanța de apel, clădirea și terenul din litigiu nu aparțin statului sau vreunei unități administrativ-teritoriale, ci A., astfel că, din punctul de vedere al dispozițiilor de drept fiscal, proprietarul este cel care are obligația de a achita impozitul pentru bunul deținut în proprietate. A arătat recurenta că, în decizia 241/5 martie 2019, curtea de apel a reținut că terenul se află în proprietatea unității administrativ-teritoriale, iar clădirea în proprietatea A., conform înscrisurilor nr. 272/25 august 2016 și nr. 239/10 august 2017, emise de A.. Însă, în opinia sa, aceste adrese nu probează că terenul ar aparține vreunei unități administrativ-teritoriale, ci doar fac trimitere la actele prin care a fost dobândit terenul: contractele de vânzare cumpărare nr. x/25 mai 1970 și nr. x/23 mai 1970, autentificate de fostul Notariat de Stat. În aceste contracte, are calitatea de cumpărător Consiliul Județean al Sindicatelor Vrancea, autorul A.; dacă s-ar afla în proprietatea Consiliului Județean Vrancea sau a Primăriei Focșani, terenul ar figura intabulat în cartea funciară. A mai arătat recurenta-reclamantă că organele fiscale ar putea pretinde taxa pe teren de la Casa de Cultură numai în situația ar face dovada că terenul a fost concesionat, închiriat sau transmis în administrare de consiliul județean ori primărie, aspect care nu este probat în speță. Totodată, prin sentința civilă nr. 616/19 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Vrancea, instanța a reprodus dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, reținând că aceste dispoziții instituie o formă specială de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare care derogă de la regulile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 și art. 1381 C. civ., apreciind că cererea nu este inadmisibilă. Apelul formulat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia recurată, instanța reținând, în esență, că pentru decizia civilă nr. 1783/27 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, nu s-a făcut dovada stabilirii prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraților, conform art. 96 din Legea nr. 303/2004 înainte de modificarea textului prin Legea nr. 242/2018; în ceea ce privește decizia civilă nr. 241/5 martie 2019, pronunțată de aceeași instanță, analiza s-a făcut prin raportare la forma actuală a art. 96 din Legea nr. 303/2004, care instituie o răspundere obiectivă a statului, independentă de culpa magistratului. Instanța de apel a reținut că niciunul din aspectele invocate de reclamantă cu privire la decizia civilă nr. 241/5 martie 2019 nu conduce la concluzia că instanțele au comis o eroare judiciară în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004, că în lipsa unei definiții clare, precise și previzibile îi revine instanței de judecată sarcina de a stabili dacă pretențiile părții ce se consideră vătămată pot fi sau nu subsumate noțiunii de eroare judiciară și că simplele interpretări judiciare eronate nu constituie erori judiciare, reclamanta invocând aspecte care țin de interpretarea legii fiscale. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, respectiv motive străine de natura cauzei. A susținut recurenta că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât în cazul în care susținerile părților sunt cu adevărat "ascultate", adică "examinate" de instanța sesizată; în virtutea acestui principiu, instanța are obligația de a recurge la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și cererilor prezentate de părți. De asemenea, în cauza Duiaurons contra Franța, Curtea Europeană a reținut faptul că neexistând vreo explicație a instanței privind poziția sa din acest punct de vedere, absența oricărei altei motivații conduce la concluzia că singura cauză pentru care instanța a respins motivul de recurs în discuție era existența unei evidente erori de judecată. În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel, nu a examinat în concret, nu a motivat și nici nu a prezentat poziția sa cu privire la principalul motiv de apel invocat, care sintetizează esența întregii cauze deduse judecății, și anume faptul că deși reclamanta nu este proprietara, chiriașa ori concesionara unor bunuri aparținând proprietății statului sau unităților administrativ-teritoriale, aceasta a fost obligată la plata taxei pe teren și clădire. Deși a demonstrat că nu este proprietara terenului și clădirii din litigiu, că acestea nu aparțin statului sau unei unități administrativ-teritoriale, ci A. (așa cum a reținut și instanța de apel) și că nu cade în sarcina ei obligația de a achita impozit pe teren/clădire, ci în sarcina proprietarului bunurilor respective (A.), Curtea de Apel Galați, prin decizia 1783/27 septembrie 2018, a reținut că reclamanta are un drept de administrare asupra imobilului care se află în proprietatea A., și că, în virtutea acestui drept de administrare, are obligația de a achita taxa pe teren și pe clădire. Având în vedere că s-a reținut că imobilul-clădire se află în proprietatea A. nu rezultă de ce reclamanta ar avea obligația să achite impozit sau taxă pe clădire, în virtutea unui drept de administrare transmis de o entitate privată. Adresele nr. x/25 august 2016 și 239/10 august 2017, emise de A., nu susțin că terenul ar aparține vreunei unități administrativ-teritoriale, ci doar fac trimitere la contractele de vânzare cumpărare nr. x/25 mai 1970 și nr. x/23 mai 1970, autentificate de fostul Notariat de Stat, prin care a fost dobândit terenul, cumpărătorul fiind Consiliul Județean al Sindicatelor Vrancea, autorul A.. În opinia recurentei-reclamante, aspectele invocate de reclamantă drept eroare judiciară, nu reprezintă chestiuni de interpretare a legislației fiscale, cum eronat a reținut instanța de apel, ci o încălcare a acestor norme fiscale de către Curtea de Apel Galați. În mod nejustificat instanța de apel a reținut că nu ar exista o definiție clară și precisă a noțiunii de eroare judiciară, astfel că deciziile 1783/27 septembrie 2018 și nr. 241/05 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Galați, sunt contrare legii și situației de fapt, drepturile reclamantei, care a fost obligată să achite impozite și taxe pe care nu le datorează, în sumă de 275244 RON, fiind afectate în mod grav. A susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel nu a examinat, nu a analizat, nu a motivat și nu și-a prezentat poziția cu privire la motivul de apel esențial dedus judecății, prin care a susținut că nu deține dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauza, că nu există nici o dovadă că aceste imobile ar aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale ori că acestea ar fi fost date spre închiriere sau concesiune reclamantei, pentru a putea fi obligată la plata taxei pe teren și clădire. Conform art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare". Prin urmare, răspunderea statului devine o răspundere directă și obiectivă, nefiind condiționată de poziția subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului, în sine, acest mecanism nefiind contrar art. 52 alin. (3) din Constituție, fiind chiar o expresie largă a acestuia, aflat la îndemâna legiuitorului. A conchis recurenta-reclamantă că în mod greșit curtea de apel a constatat că din textul criticat nu rezultă că eroarea judiciară trebuie să fie o consecință sau să fie condiționată de culpa magistratului, întrucât există o răspundere obiectivă a statului pentru disfuncțiile sistemului de justiție.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu referire la criticile recurentei-reclamante în sensul că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiată, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv că instanța de apel nu a examinat în concret, nu motivat și nici nu a prezentat poziția sa cu privire la principalul motiv de apel invocat și anume faptul că, deși reclamanta nu este nici proprietară, nici chiriașă, nici concesionara unor bunuri ce aparțin proprietății statului sau unităților administrativ teritoriale, aceasta a fost obligată la plata taxei pe teren și clădire, a arătat că nu pot fi primite. Instanța de apel a reținut în mod corect că ceea ce trebuie analizat și stabilit în această cauză este împrejurarea dacă cele două hotărâri judecătorești invocate de reclamantă constituie erori judiciare în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale invocate ca temei de drept al pretențiilor deduse judecații, respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii în dezdăunare ce poate fi promovată de persoana care se consideră prejudiciată prin săvârșirea unei erori judiciare, așa cum rezultă ele din dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Intimatul-pârât a susținut că recurenta-reclamantă urmărește, de fapt, o rejudecare a cauzelor soluționate prin hotărârile judecătorești menționate referitor la care apreciază că s-a produs o eroare judiciară; aceasta a invocat aspecte care țin de interpretarea legii fiscale or, acestea au fost deja avute în vedere de instanța de control judiciar, fiind pronunțate hotărâri definitive care au dobândit autoritate de lucru judecat. Cu referire la susținerile prin care recurenta-reclamantă a arătat că răspunderea statului devine o răspundere directă și obiectivă, nefiind condiționată de poziția subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului, respectiv că instanța de apel nu a motivat cu adevărat situația de fapt reținută, limitându-se la a invoca texte și articole de lege cu privire la eroarea judiciară, fără a analiza concret motivul esențial dedus judecății, intimatul-pârât a susținut că sunt eronate, instanța de apel pronunțând o hotărâre legală și temeinic motivată. În mod corect instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă a invocat aspecte care țin de interpretarea legii fiscale referitoare la datorarea impozitului/taxei de folosință pe imobile (clădire și teren), cu privire la care instanța de control judiciar s-a pronunțat prin hotărâri definitive care au căpătat autoritate de lucru judecat, aceasta încercând, practic, să provoace o rejudecare a litigiilor anterioare, lucru ce nu poate fi acceptat. Prin deciziile pronunțate de Curtea de Apel Galați, invocate ca fiind erori judiciare, instanța a analizat textele legale din materia dreptului fiscal prin coroborare cu alte reglementări și prin raportare la situația de fapt concretă, constatându-se că reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focșani, în calitate de filială a A. București cu personalitate juridică, cât și în calitate de administrator al imobilului, are obligația de a achita taxele și impozitele aferente clădirii și terenului. În motivarea deciziei recurate, Curtea de Apel Galați a reținut în mod corect că, atâta vreme cât instanța a arătat clar argumentele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția adoptată, iar aceasta are corespondent în dispozițiile legale aplicabile litigiului și în situația de fapt rezultată din probe, nu se justifică susținerea reclamantei în sensul că aceasta este în mod evident contrară legii sau situației de fapt, astfel că nu există eroare judiciară, și implicit, nici obligația Statului Român de a răspunde pentru presupusele prejudicii suferite de reclamantă. Intimatul-intervenient Municipiul Focșani a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În opinia acestuia, motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., potrivit cărora: "casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". A arătat intimatul-intervenient că instanța de apel și-a îndeplinit obligația de a-și motiva hotărârea adoptată, având în vedere încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, a expus raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Prin cele două decizii civile definitive pronunțate de Curtea de Apel Galați (nr. 1783/27 septembrie 2018 și nr. 241/05 martie 2019) s-a hotărât în mod definitiv faptul că reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focșani datorează plata impozitului pentru clădirea casei de cultură și terenul aferent; pe cale de consecință, s-a stabilit în mod definitiv dreptul intervenientului de a încasa impozitul pe clădire și teren de la reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Focșani. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Cu titlu prealabil, Înalta Curte menționează că prin raportare la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute expres și limitativ de lege, urmează a fi examinate exclusiv criticile de nelegalitate care au fost formulate în legătură cu soluția dispusă de curtea de apel și, respectiv, cu considerentele care o susțin; nu se circumscriu aspectelor de nelegalitate criticile privitoare la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă în susținerera recursului, prevăd că hotărârea judecătorească poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În speță, curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Casa de Cultură a Sindicatelor Focșani împotriva sentinței civile nr. 616 din 19 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Vrancea, reținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, prejudicii pe care reclamanta le-a invocat prin raportare la deciziile civile nr. 1783/27 septembrie 2018 și 241/05 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Galați. Curtea de apel a analizat condițiile impuse de art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la momentul pronunțării fiecărei hotărâri judecătorești menționate în cererea de chemare în judecată și a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege. Astfel, s-a reținut că, în forma inițială (anterior adoptării Legii nr. 242/2018), art. 96 avea următorul conținut: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an." În prezent, art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018, are următorul conținut: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției acestora de la art. 99 1 . (3) Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. (4) Prin C. proc. civ. și C. proc. pen., precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară. (5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul. (6) Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive. (7) În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 74 1 din Legea nr. 317/2004 republicată, cu modificările ulterioare. (8) Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) și al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecției Judiciare. (9) Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres își exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului. (10) Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. (11) Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență." Constatând că cele două hotărâri ale Curții de Apel Galați cu privire la care reclamanta a susținut că reprezintă erori judiciare, au fost pronunțate la data de 27 septembrie 2018 (decizia civilă nr. 1783), respectiv, la data de 05 martie 2019 (decizia civilă nr. 241), și văzând că la data de 18 octombrie 2018, art. 96 din Legea nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2008, instanța de apel a reținut, cu privire la decizia civilă nr. 1783/27 septembrie 2018, că potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (4), în forma în vigoare la data de referință, dreptul unei persoane vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În speță, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiției mai sus menționate, referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraților, pentru fapte săvârșite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară. Curtea de apel a conchis, cu referire la decizia civilă nr. 1783/27 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, că pretențiile reclamantei nu pot fi primite întrucât lipsește una dintre condițiile esențiale și obligatorii pentru admisibilitatea unei astfel de acțiuni, respectiv cea referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraților pentru fapte săvârșite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară. În ceea ce privește decizia civilă nr. 241/05 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, curtea de apel a reținut că analiza existenței erorii judiciare și a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în pretenții formulată de reclamantă trebuie să se facă prin raportare la dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 242/2018, care nu mai impun condiția referitoare la existența unei hotărâri definitive prealabile de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului de natură să determine eroarea judiciară. S-a arătat că, în noua redactare a legii, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ci strict de ideea de eroare judiciară. Cu alte cuvinte, indemnizarea de către stat pentru eroare judiciară nu este condiționată de săvârșirea unei fapte de către judecător/procuror pentru care acesta a răspuns penal/disciplinar, realizându-se, astfel, o distincție, pe de o parte, între răspunderea civilă a statului și aceea a judecătorului/procurorului și, pe de altă parte, între răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Prin urmare, răspunderea statului a devenit o răspundere directă și obiectivă, nefiind condiționată de poziția subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului. Însă, din dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2018, care definesc noțiunea de eroare judiciară, rezultă care sunt condițiile de admisibilitate a acțiunii formulate pentru constatarea erorii judiciare, după cum urmează: 1) - pentru lit. a), existența unui proces civil sau penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existența unor acte procesuale efectuate de judecător sau procuror; nerespectarea/încălcarea dispozițiilor legale de drept material și procesual prin efectuarea acestor acte procesuale; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de același grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; 2) - pentru lit. b), existența unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existența unei hotărâri judecătorești definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de același grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. A arătat instanța de apel că, de lege lata, există cel puțin 7 condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în constatarea erorii judiciare pentru cele două ipoteze legale distincte, ceea ce reflectă existența unui filtru foarte strict, astfel încât se poate concluziona că eroarea judiciară la care se referă textul art. 96 nu vizează orice greșeală realizată în cursul judecății, ci numai pe cele strict individualizate în textul analizat. Prin raportare la norma legală incidentă, s-a apreciat că niciunul din aspectele invocate de reclamantă cu privire la decizia civilă nr. 241/05 martie 2019 nu este de natură a justifica concluzia că, prin pronunțarea acesteia, instanța de judecată a comis o eroare judiciară în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004. Din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, prin care s-a susținut că instanța de apel nu a examinat, nu a analizat, nu a motivat și nu și-a prezentat poziția cu privire la motivul de apel esențial dedus judecății, prin care reclamanta a susținut că nu deține dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză, că nu există nici o dovadă că aceste imobile ar aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale ori că acestea ar fi fost date spre închiriere ori concesiune reclamantei, pentru a putea fi obligată la plata taxei pe teren și clădire, Înalta Curte constată că nu pot fi primite. Astfel, așa cum s-a arătat constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația tribunalelor de a-și motiva deciziile reprezintă una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, Curtea Europeană a statuat în sensul că această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că instanțele de judecată trebuie să răspundă în mod detaliat tuturor argumentelor părților, iar întinderea obligației de motivare variază în funcție de natura hotărârilor judecătorești. În speță, curtea de apel a expus considerentele care susțin raționamentul judiciar, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârșirea pretinselor erori judiciare, în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cu distincțiile evidențiate în motivare, în raport de normele de aplicare în timp a legii civile. De asemenea, a reținut în mod corect că, în lipsa unei definiții clare, precise și previzibile a noțiunii de eroare judiciară, revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată sarcina de a stabili dacă susținerile părții ce se consideră vătămată în drepturile sale pot fi sau nu subsumate noțiunii de eroare judiciară, în efectuarea acestei operațiuni fiind absolut necesar să se stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care orice greșeală, cât de mică sau neînsemnată, ar fi calificată drept eroare judiciară. Instanța de apel a argumentat de ce, în speță, nu se poate reține că hotărârile judecătorești definitive invocate de reclamantă sunt în mod evident contrare legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, reținând, în plus, că prin modul de formulare a pretențiilor deduse judecății, reclamanta a invocat aspecte care țin de interpretarea legii fiscale referitoare la datorarea impozitului/taxei de folosință pe imobile (clădire și teren), încercând să provoace o rejudecare a litigiilor anterioare soluționate în mod definitiv. S-a reținut că, prin deciziile pronunțate de Curtea de Apel Galați, invocate ca reprezentând erori judiciare, instanța a analizat textele legale din materia dreptului prin coroborare cu alte reglementări și prin raportare la situația de fapt concretă, fiind expuse argumentele de fapt și de drept care au întemeiat soluția adoptată, soluție care are corespondent în dispozițiile legale aplicabile litigiului și în situația de fapt rezultată din probe, nefiind fondată susținerea reclamantei în sensul că aceasta este în mod evident contrară legii sau situației de fapt, pentru a se putea aprecia asupra existenței unei erori judiciare. Prin urmare, în condițiile particulare ale speței, curtea de apel nu avea a face propria analiză a modalității în care Curtea de Apel Galați a soluționat dosarele în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești invocate în cererea de chemare în judecată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale sus-menționate, simpla invocare de către parte a unei pretinse erori judiciare nefiind suficientă pentru a obține rejudecare unui proces finalizat în mod definitiv. Așa cum rezultă din prezentarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă critică interpretarea probatoriului pe baza căruia a fost obligată la plata unor impozite și taxe, punând în discuție, așadar, nu încălcarea legii cu caracter evident, ci raționamentul logico-judiciar expus de curtea de apel pe baza interpretării materialului probator, aspect care excedează dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,