ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 98/2012

Ședința publică de la 19 ianuarie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 1397 din 2 noiembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 4622/114/2007,

judecătorul din cadrul Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios administrativ,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC T. SRL în contradictoriu

cu pârâta SC A.G.G. SRL și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de

23.715 lei, cu titlu de profit nerealizat în perioada 15 februarie - 14 iunie 2007.

Din probatoriu

administrat, judecătorul a reținut următoarea situație de fapt: la data de 05

decembrie 2006 reclamanta a închiriat de la o terță societate un teren pentru

amplasarea unei stații de distribuție G.P.L., stația fiind achiziționată în

data de 21 decembrie 2006, neputând fi amplasată pe terenul închiriat întrucât

era ocupat de stația pârâtei. Proprietarul terenului a notificat pârâta să

elibereze terenul, aceasta din urmă procedând la eliberare la data de 14 iunie 2007,

conform procesului verbal încheiat de executorul judecătoresc.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză, judecătorul a reținut că dacă reclamanta ar fi

instalat stația de distribuție G.P.L. chiar la momentul cumpărării și ar fi

obținut toate avizele și autorizațiile necesare, ar fi început activitatea

efectivă la data de 15 februarie 2007, astfel încât a apreciat că perioada în

care reclamanta a fost împiedicată să desfășoare activitate ar fi de 4 luni (15

februarie 2007 – 14 iunie 2007). Raportat la această perioadă, judecătorul a

reținut calculul efectuat de expert cu privire la prejudiciul suferit de reclamantă

în cele 4 luni.

Sentința de fond a

fost apelată de reclamanta SC T. SRL, care a solicitat admiterea recursului și

modificarea sentinței de fond în sensul admiterii acțiunii în totalitate.

Prin decizia nr. 4

din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel, secția comercială și de contencios administrativ,

a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința de fond în sensul admiterii în

totalitate a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la plata sumei

de 280.000 lei cu titlu de daune.

Judecătorii apelului

au apreciat că judecătorul fondului a reținut corect situația de fapt, greșind

în ceea ce privește nivelul despăgubirii. Au apreciat că finalitatea daunelor

interese compensatorii constă în repararea integrală a prejudiciului cauzat

creditorului, prin acordarea pierderilor efective și a câștigului nerealizat.

Au constatat astfel că expertul a stabilit un nivel al acestor sume superior

sumei solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, acordând,

în concluzie, în baza principiului disponibilității, suma solicitată prin

acțiune. Au criticat suma acordată de judecătorul fondului, apreciind că nu

este susținută prin probe; au mai precizat că la stabilirea prejudiciului

trebuie avut în vedere doar culpa pârâtei, care nu a eliberat terenul la data

la care reclamanta l-a închiriat de la terța societate.

Decizia de apel a

fost recurată de pârâta SC A.G.G. SRL, care a solicitat în principal casarea

deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar,

modificarea deciziei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei.

Criticile pârâtei au

vizat, pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, aspectul

încălcării formelor de procedură, apreciind că judecătorii apelului nu au pus

în discuția părților aspecte importante, încălcând astfel principiul

contradictorialității; a mai susținut că judecătorii apelului nu au motivat

acordarea daunelor sub aspectul cuantumului.

În ce privește

solicitarea de modificare a deciziei de apel în sensul respingerii apelului

reclamantei, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

considerând că judecătorii apelului nu au aplicat corect dispozițiile art. 998 C.

civ. Pârâta a invocat faptul că reclamanta a notificat-o în vederea eliberării

terenului până la data de 22 octombrie 2007, a mai arătat că nivelul

despăgubirilor nu poate cuprinde decât prejudiciul efectiv, beneficiul

nerealizat intervenind doar în cauză răspunderii contractuale; de asemenea, a

arătat că nivelul despăgubirilor a fost stabilit după criterii nerealiste, fără

a se observa că reclamanta a obținut avizele de funcționare după 6 luni de la

instalarea stației G.P.L., iar raportarea la profiturile proprii este nelegală,

în condițiile în care ea era cunoscută în zonă, în timp de reclamanta nu se

bucura de notorietate. A criticat decizia de apel și din perspectiva lipsei

criteriilor efective din care să rezulte modul de stabilire al cuantumului

despăgubirii acordate.

Prin întâmpinare,

reclamanta SC T. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind

legalitatea deciziei de apel.

Nu au fost

administrate înscrisuri noi în recurs.

Analizându-se decizia

de apel din perspectiva criticilor formulate și a apărărilor invocate, se rețin

următoarele:

Este înlăturată

critica pârâtei referitoare la încălcarea principiului contradictorialității,

constatându-se că judecătorii apelului au respectat dispozițiile legale, dând

posibilitatea părților să își facă apărările în cauză și să administreze

probele care le cred de cuviință. De asemenea, este înlăturată și critica

pârâtei referitoare la nemotivarea deciziei sub aspectul cuantumului daunelor

acordate, constatându-se că judecătorii apelului au motivat suma stabilită prin

raportare la expertiza efectuată în cauză.

Se reține temeinicia

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor art. 998 C. civ., cu raportare

la elementele răspunderii civile delictuale. Astfel, se constată că judecătorii

apelului au apreciat cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantei doar prin

raportare la culpa pârâtei, care nu a eliberat terenul. Este evident că stabilirea

culpei este un element care atrage aplicabilitatea dispozițiilor ce

reglementează răspunderea civilă delictuală, dar acest element este de natură

de a stabili persoana vinovată delictual, nefiind definitorie sub aspectul

despăgubirilor solicitate.

Din această

perspectivă, se reține că prejudiciul, alt element al răspunderii civile

delictuale, trebuie dovedit, neputând fi acordată cu titlu de despăgubire suma

solicitată de reclamantă, în lipsa unor dovezi care să justifice cuantumul

acesteia. Se observă că judecătorii apelului s-au raportat în operațiunea de

stabilire a nivelului prejudiciului la totalitatea veniturilor realizate de

societate, acest criteriu nefiind util pentru stabilirea prejudiciului suferit

de reclamantă la punctul de lucru ce urma a fi înființat pe terenul închiriat.

În consecință, se apreciază că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare

a principiilor pentru stabilirea prejudiciului suferit de reclamantă prin

raportare la suma efectivă ce ar fi fost obținută de reclamantă în condițiile

în care ar fi putut instala stația G.P.L. și ar fi obținut avizele de

funcționare necesare. Se subliniază că nivelul despăgubirii ce se cuvine

reclamantei nu trebuie raportat la data la care a încheiat contractul de

închiriere pentru teren, acest moment nefiind cel în care reclamanta ar fi

obținut un profit din activitatea ce urma să o desfășoare. Așa cum a reținut și

judecătorul fondului, esențial este momentul în care stația G.P.L. ar fi urmat

să funcționeze, acesta fiind și momentul în care reclamanta putea obține

profit, de care a fost lipsită datorită atitudinii pârâtei de a nu elibera

terenul.

Nu poate fi reținută

apărarea pârâtei că prejudiciul nu ar trebui raportat la profitul propriu

obținut, ca urmare a vadului comercial de care beneficia, constatându-se că

vadul comercial nu cuprinde numai notorietatea comerciantului, ci și locația ca

atare, astfel încât profitul obținut este determinat și de poziționarea

efectivă a stației G.P.L., aspect ce nu ține de bonitatea și notorietatea

comerciantului ce a ocupat anterior acea locație.

Pentru considerentele

reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi admis.

Decizia de apel va fi modificată în sensul respingerii apelului declarat de

reclamantă împotriva sentinței de fond.

În considerarea

prevederilor art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de recurentă, constând în taxa

judiciară de timbru.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de pârâta SC A.G.G. SRL, împotriva deciziei Secției comerciale, de

contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești nr. 4 din 20

ianuarie 2011.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei.

Obligă intimata să

plătească recurentei suma de 3455 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2012.