ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 98/2012

Ședința publică de la 19 ianuarie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1397 din 2 noiembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 4622/114/2007, judecătorul din cadrul Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC T. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.G.G. SRL și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 23.715 lei, cu titlu de profit nerealizat în perioada 15 februarie - 14 iunie 2007. Din probatoriu administrat, judecătorul a reținut următoarea situație de fapt: la data de 05 decembrie 2006 reclamanta a închiriat de la o terță societate un teren pentru amplasarea unei stații de distribuție G.P.L., stația fiind achiziționată în data de 21 decembrie 2006, neputând fi amplasată pe terenul închiriat întrucât era ocupat de stația pârâtei.

Proprietarul terenului a notificat pârâta să elibereze terenul, aceasta din urmă procedând la eliberare la data de 14 iunie 2007, conform procesului verbal încheiat de executorul judecătoresc. Din raportul de expertiză efectuat în cauză, judecătorul a reținut că dacă reclamanta ar fi instalat stația de distribuție G.P.L. chiar la momentul cumpărării și ar fi obținut toate avizele și autorizațiile necesare, ar fi început activitatea efectivă la data de 15 februarie 2007, astfel încât a apreciat că perioada în care reclamanta a fost împiedicată să desfășoare activitate ar fi de 4 luni (15 februarie 2007 – 14 iunie 2007). Raportat la această perioadă, judecătorul a reținut calculul efectuat de expert cu privire la prejudiciul suferit de reclamantă în cele 4 luni.

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta SC T. SRL, care a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței de fond în sensul admiterii acțiunii în totalitate. Prin decizia nr. 4 din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința de fond în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la plata sumei de 280.000 lei cu titlu de daune. Judecătorii apelului au apreciat că judecătorul fondului a reținut corect situația de fapt, greșind în ceea ce privește nivelul despăgubirii. Au apreciat că finalitatea daunelor interese compensatorii constă în repararea integrală a prejudiciului cauzat creditorului, prin acordarea pierderilor efective și a câștigului nerealizat.

Au constatat astfel că expertul a stabilit un nivel al acestor sume superior sumei solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, acordând, în concluzie, în baza principiului disponibilității, suma solicitată prin acțiune. Au criticat suma acordată de judecătorul fondului, apreciind că nu este susținută prin probe; au mai precizat că la stabilirea prejudiciului trebuie avut în vedere doar culpa pârâtei, care nu a eliberat terenul la data la care reclamanta l-a închiriat de la terța societate. Decizia de apel a fost recurată de pârâta SC A.G.G. SRL, care a solicitat în principal casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei.

Criticile pârâtei au vizat, pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, aspectul încălcării formelor de procedură, apreciind că judecătorii apelului nu au pus în discuția părților aspecte importante, încălcând astfel principiul contradictorialității; a mai susținut că judecătorii apelului nu au motivat acordarea daunelor sub aspectul cuantumului. În ce privește solicitarea de modificare a deciziei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că judecătorii apelului nu au aplicat corect dispozițiile art. 998 C. civ.

Pârâta a invocat faptul că reclamanta a notificat-o în vederea eliberării terenului până la data de 22 octombrie 2007, a mai arătat că nivelul despăgubirilor nu poate cuprinde decât prejudiciul efectiv, beneficiul nerealizat intervenind doar în cauză răspunderii contractuale; de asemenea, a arătat că nivelul despăgubirilor a fost stabilit după criterii nerealiste, fără a se observa că reclamanta a obținut avizele de funcționare după 6 luni de la instalarea stației G.P.L., iar raportarea la profiturile proprii este nelegală, în condițiile în care ea era cunoscută în zonă, în timp de reclamanta nu se bucura de notorietate. A criticat decizia de apel și din perspectiva lipsei criteriilor efective din care să rezulte modul de stabilire al cuantumului despăgubirii acordate.

Prin întâmpinare, reclamanta SC T. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind legalitatea deciziei de apel. Nu au fost administrate înscrisuri noi în recurs. Analizându-se decizia de apel din perspectiva criticilor formulate și a apărărilor invocate, se rețin următoarele: Este înlăturată critica pârâtei referitoare la încălcarea principiului contradictorialității, constatându-se că judecătorii apelului au respectat dispozițiile legale, dând posibilitatea părților să își facă apărările în cauză și să administreze probele care le cred de cuviință. De asemenea, este înlăturată și critica pârâtei referitoare la nemotivarea deciziei sub aspectul cuantumului daunelor acordate, constatându-se că judecătorii apelului au motivat suma stabilită prin raportare la expertiza efectuată în cauză.

Se reține temeinicia motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor art. 998 C. civ., cu raportare la elementele răspunderii civile delictuale. Astfel, se constată că judecătorii apelului au apreciat cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantei doar prin raportare la culpa pârâtei, care nu a eliberat terenul. Este evident că stabilirea culpei este un element care atrage aplicabilitatea dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, dar acest element este de natură de a stabili persoana vinovată delictual, nefiind definitorie sub aspectul despăgubirilor solicitate. Din această perspectivă, se reține că prejudiciul, alt element al răspunderii civile delictuale, trebuie dovedit, neputând fi acordată cu titlu de despăgubire suma solicitată de reclamantă, în lipsa unor dovezi care să justifice cuantumul acesteia.

Se observă că judecătorii apelului s-au raportat în operațiunea de stabilire a nivelului prejudiciului la totalitatea veniturilor realizate de societate, acest criteriu nefiind util pentru stabilirea prejudiciului suferit de reclamantă la punctul de lucru ce urma a fi înființat pe terenul închiriat. În consecință, se apreciază că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a principiilor pentru stabilirea prejudiciului suferit de reclamantă prin raportare la suma efectivă ce ar fi fost obținută de reclamantă în condițiile în care ar fi putut instala stația G.P.L. și ar fi obținut avizele de funcționare necesare. Se subliniază că nivelul despăgubirii ce se cuvine reclamantei nu trebuie raportat la data la care a încheiat contractul de închiriere pentru teren, acest moment nefiind cel în care reclamanta ar fi obținut un profit din activitatea ce urma să o desfășoare.

Așa cum a reținut și judecătorul fondului, esențial este momentul în care stația G.P.L. ar fi urmat să funcționeze, acesta fiind și momentul în care reclamanta putea obține profit, de care a fost lipsită datorită atitudinii pârâtei de a nu elibera terenul. Nu poate fi reținută apărarea pârâtei că prejudiciul nu ar trebui raportat la profitul propriu obținut, ca urmare a vadului comercial de care beneficia, constatându-se că vadul comercial nu cuprinde numai notorietatea comerciantului, ci și locația ca atare, astfel încât profitul obținut este determinat și de poziționarea efectivă a stației G.P.L., aspect ce nu ține de bonitatea și notorietatea comerciantului ce a ocupat anterior acea locație.

Pentru considerentele reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi admis. Decizia de apel va fi modificată în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond. În considerarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de recurentă, constând în taxa judiciară de timbru. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul formulat de pârâta SC A.G.G. SRL, împotriva deciziei Secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești nr. 4 din 20 ianuarie 2011. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei. Obligă intimata să plătească recurentei suma de 3455 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.