ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2821/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, contestație împotriva Hotărârii nr. 7 din 26.06.2015 pronunțată în Dosar nr. x/2015 de Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și a Hotărârii nr. 18/2015 pronunțată în Dosar nr. x/2015 de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J., solicitând desființarea soluțiilor pronunțate și a hotărârilor contestate și închiderea dosarului disciplinar.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința nr. 33 din 18 februarie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba și a Comisiei Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J și în consecință a respins contestația formulată de reclamanta Executor Judecătoresc A. în contradictoriu cu pârâții Consiliului de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba și a Comisiei Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală.

A respins, ca nefondată, contestația formulată de reclamanta Executor Judecătoresc A., în contradictoriu cu Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, împotriva Hotărârii nr. 7/5015 pronunțată în Dosar nr. x/2015 de Consiliului de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba și a Hotărârii nr. 18/2015 pronunțată în Dosar nr. x/2015 de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J.

1.3. Calea de atac exercitată

1.3.1. Împotriva Sentinței nr. 33 din 18 februarie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea contestației, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, implicit raportul dintre fapta disciplinară sesizată de partea nemulțumită de prestația executorului judecătoresc, acțiunea disciplinară exercitată de Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și hotărârile disciplinare atacate, și a aplicat greșit dispozițiile legii.

Astfel, prin petiție s-a sesizat faptul că executorul judecătoresc a refuzat comunicarea către partea debitoare a unor anumite acte de executare. Colegiul Director al C.E.J. Alba-Iulia formulează acțiune disciplinară sub aspectul sustragerii executorului judecătoresc de la obligațiile ce-i incumbă prin refuzul comunicării către același Colegiul Director, a dosarelor execuționale nr. x/2014 și y/2014, aflate pe rolul B.E.J. A.. Instanțele disciplinare judecă și sancționează executorul judecătoresc, pentru refuzul executorului de a comunica către organismele disciplinare profesionale dosarele execuționale nr. x/2014 și y/2014 și deasemeni constată încălcarea prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 și art. 4 și 25 din C. deontologic. În fine, Curtea de Apel Alba-Iulia prin considerentele hotărârii de fond, constată refuzul comunicării actelor solicitate către petentul debitor, constatând încălcarea dispozițiilor art. 187 alin. (2) lit. g) din C. proc. civ.

Recurenta a mai susținut că instanța de fond, prin constatarea încălcării de către executorul judecătoresc a dispozițiilor art. 187 alin. (2) lit. g) din C. proc. civ., a conferit instanțelor profesionale rol de instanță judiciară și și-a contrazis propriile considerente, dându-i recurentei dreptate referitor la completarea Legii nr. 188/2000 cu dispozițiile C. proc. civ.

A mai argumentat că nu era în competența organismelor disciplinare judecarea și sancționarea refuzului executorului judecătoresc, mai înainte ca instanțele judiciare, cu precădere instanța de executare să constate refuzul executorului judecătoresc de a face actul de executare, fie în temeiul art. 56 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, fie pe calea contestației la executare, conform art. 720 alin. (7) C. proc. civ.

Pentru a exista și pentru a proba refuzul executorului judecătoresc este necesar, în toate cazurile, o hotărâre judecătorească.

Recurenta a mai arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat și a lăsat nejudecat capătul de cerere privind încălcarea în cadrul procesului disciplinar a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. și art. 6 C. proc. civ. privitoare la dreptul la un proces (disciplinar) echitabil, cererea de conexare a cauzelor ce fac obiectul dosarelor nr. x/2015 și y/2015, ambele aflate pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, capătul de cerere privind anularea cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea condițiilor de forma prevăzute de art. 194 - 200 C. proc. civ.

Instanța de fond a respins cererile și apărările executorului judecătoresc, privitoare la încălcarea Constituției României de către instanțele disciplinare și a judecat în mod necompetent o parte din cererile privitoare la încălcarea Constituției României, pronunțându-se cu privire la chestiuni de constituționalitate deduse deja judecății Curții Constituționale, mai înainte ca instanța Constituțională să se pronunțe.

A criticat recurenta și respingerea argumentelor sale privind completarea Legii nr. 188/2000 cu dispozițiile C. proc. civ., a incidenței incompatibilității prevăzută de art. 41 și urm C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor Legii nr. 677/2001 și dreptul recurentei la un proces disciplinar echitabil.

1.3.2. În data de 27 mai 2019, recurenta-reclamantă a depus cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu chestiunea referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 188/2000, în sensul, dacă articolul de lege dă în învestirea controlului profesional și controlul actelor executorilor judecătorești și al procedurilor execuționale (în special sub aspectul legalității sau oportunității) sau limitează controlul profesional la activitatea generală a executorilor judecătorești.

Recurenta a argumentat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

Astfel, atât la fond cât și în recursul aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a pus problema ilegalității controlului disciplinar, făcut cu încălcarea competenței exclusive a instanțelor judiciare, în privința exercitării controlului actelor de executare și al procedurilor execuționale, deși conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 " (1) Actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente" și, corelativ, a încălcării competenței de control a organismelor profesionale, care au efectuat controlul actelor de executare și al procedurilor execuționale, și au sancționat, presupuse abstențiuni ale procedurii de executare.

Chestiunea de drept prezintă caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte nu a mai statuat, existând și situația premisă a iminenței apariției unei practici judiciare neunitare.

1.4. Apărările intimaților

1.4.1. Legal citată, intimata Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că hotărârea atacată a fost motivată și întemeiată, în sensul că executorul judecătoresc a refuzat atât comunicarea actelor de executare silită către petenta B.(debitoare în două dosare execuționale), cât și către Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, atitudine neconformă cu prevederile art. 53 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 și art. 54 lit. i) din Statutul UNEJ.

Atât Consiliul de Disciplina din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești, cât și Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești au competența legală de judecare a acțiunilor disciplinare promovate de către Colegiul Director sau Ministrul Justiției, potrivit art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 76 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești. În speță, s-a constat săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale, ori bunelor moravuri, prevăzute de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, motiv pentru care a fost promovată acțiunea disciplinară.

Există două tipuri de control a activității executorilor judecătorești, care nu se exclud reciproc, unul exercitat de Ministerul Justiției și organele profesiei, celălalt de către instanțele de judecată.

Prin Decizia nr. 810 din 27.09.2007 a Curții Constituționale s-a statuat clar că activitatea executorului judecătoresc, învestit să efectueze un serviciu de interes public, este firesc să fie supusă controlului profesional, care vizează aspectele mai sus menționate, iar în cazul în care se constată abateri, aceștia să răspundă disciplinar pentru fapte expres și limitativ prevăzute de lege.

Contrar celor susținute de recurentă, din conținutul hotărârii pronunțate reiese ca instanța de fond s-a pronunțat asupra fiecărui capăt de cerere invocat în cuprinsul contestației.

1.4.2. Intimații Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 și ale art. 67 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi.

2.1. Analizând, mai întâi, sub aspectul admisibilității cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, ținând seama de punctele de vedere exprimate de părți și de jurisprudența relevantă a instanței supreme, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Astfel cum rezultă din conținutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ.

Cu privire la prima cerință, se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului, nefiind pronunțată până la acest moment o hotărâre definitivă.

Acțiunea introductivă este un litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ, care se află în competența de primă instanță a secției de contencios administrativ a curții de apel și se soluționează prin hotărâre supusă numai recursului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă pricina în ultimă instanță, astfel că se constată îndeplinită și cea de-a doua cerință de admisibilitate.

Și cea de-a treia condiție de admisibilitate a sesizării, respectiv cea referitoare la noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de pronunțare a unei hotărâri prealabile apare a fi îndeplinită, având în vedere că, din verificarea evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că aceasta nu a statuat anterior asupra prezentei chestiuni de drept, nefiind pronunțată o decizie în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.

Cât privește cerința ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se constată că, prin actele a căror anulare se dezbate în prezenta cauză, s-a reținut, de către Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, respectiv Comisia Superioara de Disciplina din cadrul U.N.E.J, săvârșirea, de către executorul judecătoresc A., a unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri, raportat la refuzul nejustificat al acesteia de a comunica unei părți copii ale documentelor privind anumite dosare de executare.

Una dintre criticile recurentei, argumentate și în fața instanței de fond, a fost aceea a ilegalității controlului disciplinar, în sensul că acesta ar fi fost efectuat cu încălcarea competenței exclusive a instanțelor judiciare, în privința exercitării controlului actelor de executare și al procedurilor execuționale, deși conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 " (1) Actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente".

Prin urmare, de lămurirea chestiunii de drept reprezentate de interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 188/2000 depinde soluționarea cauzei aflate în curs de judecată.

Pe de altă parte, însă, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, Înalta Curte a arătat constant că în sesizare trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul soluționării în principiu a chestiunii de drept.

În speță, recurenta solicită lămuriri privind interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale, care nu comportă o reală dificultate și nu constituie o veritabilă problemă de drept, în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 519 C. proc. civ., o aplicare corectă a prevederilor incidente în vederea soluționării cauzei presupunând doar realizarea de către instanța de judecată a unei analize a prevederilor invocate, în litera și spiritul actului normativ din care fac parte.

Față de aceste împrejurări, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenta-reclamantă A. urmează a fi respinsă.

2.2. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În opinia instanței de control judiciar, judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în consonanță cu prevederile art. 20 și 22 din C. proc. civ.

(i) Un prim motiv de nelegalitate invocat de recurentă se referă la faptul că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, implicit raportul dintre fapta disciplinară sesizată de partea nemulțumită de prestația executorului judecătoresc, acțiunea disciplinară exercitată de Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și hotărârile disciplinare atacate.

A susținut recurenta că, prin petiția ce a stat la baza declanșării procedurii disciplinare, s-a sesizat faptul că executorul judecătoresc a refuzat comunicarea către partea debitoare a unor anumite acte de executare; Colegiul Director al C.E.J. Alba-Iulia a formulat acțiune disciplinară sub aspectul sustragerii executorului judecătoresc de la obligațiile ce-i incumbă prin refuzul comunicării către același Colegiul Director, a dosarelor execuționale nr. x/2014 și y/2014; instanțele disciplinare au judecat și sancționat executorul judecătoresc, pentru refuzul executorului de a comunica către organismele disciplinare profesionale dosarele execuționale nr. x/2014 și y/2014 și pentru încălcarea prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 și art. 4 și 25 din Codul deontologic; Curtea de Apel Alba-Iulia prin considerentele hotărârii de fond, constată refuzul comunicării actelor solicitate către petentul debitor, constatând încălcarea dispozițiilor art. 187 alin. (2) lit. g) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, însă, că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, anume aspectele pentru care a fost sancționată disciplinar recurenta și încadrarea juridică a acestora.

Fără a mai relua circumstanțele de fapt ale cauzei, Înalta Curte constată că recurenta a fost sancționată prin Hotărârea nr. 7 din 26.06.2015 pronunțată de către Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, constând în "săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri", raportat la refuzul nejustificat al acesteia de a comunica unei părți copii ale documentelor privind anumite dosare de executare.

Contestația formulată de recurentă a fost respinsă prin Hotărârea nr. 18 din 25.09.2015 pronunțata de către Comisia Superioara de Disciplina din cadrul U.N.E.J., care a apreciat că atitudinea recurentei, manifestată prin refuzul de a elibera unei părți copii ale documentelor ce compun dosarul execuțional, precum și de a depune copia dosarului la Colegiul Director, respectiv Consiliul de Disciplină al Camerei, este neconformă cu prevederile art. 53 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, executorului judecătoresc revenindu-i obligația de a elibera copii ale înscrisurilor oricărei persoane care justifică un interes legitim.

Instanța de fond a analizat actele contestate din perspectiva criticilor formulate prin cererea de chemare în judecată, apreciind că acestea sunt legale și temeinice, din perspectiva temeiurilor de drept invocate și a încadrării faptelor și neregulilor reținute în sarcina recurentei, precum și a procedurii de adoptare.

(ii) O altă critică a recurentei privește modalitate în care instanța de fond a făcut distincția între procedura aplicabilă abaterilor disciplinare și cea desfășurată în fața instanțelor judecătorești, apreciind că întregul proces disciplinar, trebuia desfășurat după regulile noi de procedură civilă.

În legătură cu această critică, Înalta Curte observă că acțiunea disciplinară împotriva executorilor judecătorești este reglementată de prevederile art. 48 din Legea nr. 188/2000, iar în conformitate cu dispozițiile alin. (6) al acestui text de lege: "Procedura judecării abaterilor disciplinare se stabilește prin regulamentul de aplicare a prezentei legi."

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 era cuprins în OMJ nr. 210/2001, la data efectuării cercetării disciplinare în prezenta cauză, și reglementa în amănunt procedura de desfășurare, așa cum rezultă din disp. art. 69 și urm. din acest act normativ.

Așadar, susținerile recurentei, referitoare la incidența C. proc. civ., raportat la prevederile art. 72 din Legea nr. 188/2000, ce statuează că:

"prezenta lege se completează cu dispozițiile C. proc. civ.", nu pot fi reținute.

Textul de lege la care face referire recurenta se aplică doar în măsura în care legea specială nu distinge, însă, în privința procedurii disciplinare a executorilor judecătorești, legiuitorul a stabilit reguli procedurale distincte și precise, statuând atât asupra modalității de fixare a termenului, a citării, prezenței și ascultării părților și a garantării dreptului la apărare, a administrării probelor și a modalității de pronunțare a soluției, cât și a căilor de atac.

În aceste condiții, nu pot fi aplicate prevederile C. proc. civ., așa cum a susținut recurenta, deoarece reglementările cu caracter special, cum este în speță OMJ nr. 210/2001, derogă de la orice dispoziții cu caracter general și se aplică cu prioritate în materia pentru care au fost edictate.

Ca atare, în mod legal prima instanță a înlăturat susținerile părții, în sensul aplicabilității dispozițiilor C. proc. civ. în faza administrativă a cercetării disciplinare. Este evident că procedura derulată în fața Consiliului, respectiv, Comisiei Superioare de disciplină, nu a încălcat principiul legalității, prevederile invocate de recurentă, referitoare la stabilirea primului termen de judecată sau preschimbarea termenului acordat, amânarea etc., reglementate de noul C. proc. civ., nu sunt incidente în procedura soluționării acțiunii disciplinare, care dispune de normele speciale redate mai sus.

(iii) Recurenta a mai susținut că nu era în competența organismelor disciplinare judecarea și sancționarea refuzului executorului judecătoresc, mai înainte ca instanțele judiciare, cu precădere instanța de executare să constate refuzul executorului judecătoresc de a face actul de executare, fie în temeiul art. 56 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, fie pe calea contestației la executare, conform art. 720 alin. (7) C. proc. civ.

Aceste argumente sunt lipsite de fundament legal.

Astfel, prevederile art. 60 Legea nr. 188/2000 și art. 100 alin. (1) OMJ nr. 210/2001, citate de instanța de fond, sunt relevante din perspectiva distincției pe care legiuitorul a făcut-o între actele executorilor judecătorești care sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente și activitatea executorilor judecătorești, care este supusă controlului profesional, în condițiile Legii 188/2000.

Din acest motiv, în mod legal, a reținut prima instanță că și în condițiile în care abaterile disciplinare verificate s-ar circumscrie motivelor de a promova contestație la executare, acestea constituie totodată baza aprecierii calității activității profesionale a executorului, fiind emise în cadrul activității profesionale a acestuia.

Pe cale de consecință, nu poate constitui un motiv de nelegalitate a procedurii de cercetare disciplinară, împrejurarea că partea nu a sesizat anterior instanța de judecată și că aspectele cercetate nu pot face decât obiectul unei atari proceduri, atâta vreme cât, potrivit art. 62 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 188/2000, controlul profesional poate avea ca obiect atât calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești cât și comportarea acestora în raporturile de serviciu, cu autoritățile publice și cu persoanele fizice și juridice."

Numai în urma considerațiilor instanței asupra actelor de executare se pot face cercetări, chiar din oficiu sau la sesizarea părții interesate pentru a se aprecia asupra oportunității promovării acțiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc.

O atare apreciere nu se regăsește însă în nicio dispoziție normativă. Dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 nu au nicio aplicabilitate în speță, referindu-se la verificarea în cadrul procedurii judiciare a executării/contestării executării silite a actelor de executare silită efectuate.

Această procedură jurisdicțională nu are însă vreo tangență cu cea disciplinară prevăzută de art. 62 din Legea nr. 188/2000.

(iv) Un ultim motiv de recurs se referă la incompatibilitatea membrului completului disciplinar, executor judecătoresc C. și la modalitatea de soluționare a cererii de recuzare formulată, în acest sens, de recurent.

În consens cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte observă că prin Hotărârea nr. 7/2015 Consiliul de disciplină s-a pronunțat asupra cererii de recuzare respingând-o motivat. Totodată, considerentele hotărârii Consiliului de disciplină au fost analizate de Comisia Superioară de disciplină și s-a concluzionat în același sens.

Susținerile recurentei ce fac referire la prevederile art. 41 și urm C. proc. civ., nu pot fi primite, în condițiile în care aplicabilitatea textelor de lege indicate nu poate fi extinsă la procedura disciplinară.

În final recurentul arată că, deși nu contestă situația de fapt rezultată din cercetarea disciplinară, totuși faptele nu constituie abaterile reținute în sarcina sa.

(v) Nu sunt întemeiate nici criticile privitoare la faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra unor motive de netemeinicie și nelegalitate ale actelor contestate, precum și asupra unor aspecte invocate de recurentă.

Astfel, în ceea ce privește cererea de conexare a cauzelor ce fac obiectul dosarelor nr. x/2015 și y/2015, ambele aflate pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, instanța s-a pronunțat prin încheierea din data de 3 februarie 2016, constatând că recurenta trebuia să se adreseze ultimei instanțe sesizate, iar o asemenea cerere, adresată instanței învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2015, a fost formulată, fiind depusă la dosar și urmând a fi soluționată de către completul competent, astfel învestit.

În ceea ce privește celelalte apărări invocate de recurentă, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o amplă analiză a chestiunilor de fapt și de drept deduse judecății în prezenta cauză, ajungând la convingerea că reclamanta, în calitate de executor judecătoresc, a încălcat dispozițiile privind obligațiile profesionale ce revin executorului judecătoresc, iar procedura de judecare a abaterilor disciplinare a respectat garanțiile privind dreptul al apărare și dreptul la un proces echitabil. Instanța nu răspunde tuturor argumentelor reclamantei, însă examinează în mod efectiv problemele esențiale ale cauzei, inclusiv susținerile recurentei privind încălcarea Constituției României de către instanțele disciplinare,și explică în mod clar raționamentul pe care se bazează atunci când trage anumite concluzii.

Or, așa cum s-a arătat în mod constant în doctrină și în jurisprudență, instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, ci să examineze problemele deduse judecății în mod real, să se pronunțe asupra chestiunilor decisive ale cauzei și să expună în mod clar raționamentul pe care și-a fundamentat soluția. În speță, prima instanță a procedat în această manieră.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu subzistă motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursului declarat de reclamantă ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă A. privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței nr. 33 din 18 februarie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2019.

GGC - ED