ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2544/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 21 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L., reprezentată de D., în calitate de administrator, E. și F., au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. x/15.04.2011, cu privire la cesiunea celor 20.000 părți sociale aparținând pârâtului F. către pârâta E..

Prin sentința nr. 3 din 10 ianuarie 2017, Curtea de Apel Ploiești a admis cererea de strămutare a dos nr. 472/114/2017 aflat pe rolul Tribunalului Buzău și a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Dâmbovița.

Prin încheierea de ședință din 19 septembrie 2018 Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. C. S.R.L. și a admis excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată și a dispus decăderea reclamanților din dreptul de a modifica cererea, conform art. 204 C. proc. civ.

Totodată a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta E..

În ceea ce privește modificarea cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că prin cererea adițională se face referire la o așa zisă cerere revocatorie și nu la o acțiune în constatarea nulității absolute. Față de modalitatea de formulare a acesteia și de încălcarea termenului imperativ instituit de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a constatat tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată și a dispus decăderea reclamanților din dreptul de a modifica acțiunea.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. C. S.R.L., tribunalul a admis-o în considerarea actului de cesiune și a dispozițiilor art. 973 C. civ.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, aceasta a fost respinsă față de dispozițiile aplicabile contractului de cesiune, reprezentate de C. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, tribunalul a respins-o având în vedere principiile răspunderii civile în solidar, potrivit cărora un creditor poate solicita creanța de la oricare dintre debitori.

Prin sentința nr. 1414/2018 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal respinge excepția lipsei de interes a reclamanților A. și B..

Admite acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții E. și F..

Constată nulitatea absolută a contractului de cesiune autentificat sub nr. x/15.04.2011, de către B.N.P. Asociați G. și H., privind cesiunea celor 20.000 de părți sociale ale S.C. C. S.R.L.

Obligă pârâții, în solidar, să achite suma de 5.105 RON cu titlu de taxă de timbru, către reclamanți.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere dispozițiile C. civ. de la 1864 cu referire la cauza actului juridic afectată de fraudă la lege, reținând că prezenta speță este un caz tipic de încheiere a unui contract cu cauză ilicită, sau cel puțin, imorală, cazul unui asociat unic, inculpat într-un dosar de corupție, cu un prejudiciu de peste un milion de RON noi, care în cursul urmăririi penale, cu câteva luni înainte de aplicarea sechestrului asupra bunurilor sale, înstrăinează către sora sa, punând administrator pe fratele său, contra unei sume de bani asupra căreia planează îndoieli serioase că ar fi fost achitată vreodată, părțile sociale ale unei societăți comerciale.

Se arată că din punctul de vedere al instanței, cauza ilicită în prezentul dosar constă în scopul urmărit de părți acela al eludării legii enale și al nesocotirii unei posibile hotărâri judecătorești penale.

Se mai reține că nu s-a făcut dovada achitării prețului cesiunii de către cesionară.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta E..

Pârâtul F. a declarat apel împotriva încheierii de ședință din 19 septembrie 2018 și a sentinței nr. 1414 din 20 decembrie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul Dâmbovița.

Prin decizia nr. 500 din 31 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâta E. împotriva sentinței nr. 1414 din 20 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și de pârâtul F. împotriva încheierii de ședință din 19 septembrie 2018 și a sentinței nr. 1414 din 20 decembrie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanții A. și B..

Instanța de apel a menținut sentința instanței de fond, reținând aceeași situație de fapt, de altfel necontestată de părți și aceleași considerente de drept, în sensul că prezentul contract are o cauză ilicită, respectiv aceea de eludare a legii penale și de nesocotire a hotărârii penale ce urma să se pronunțe în dosarul penal, că încheierea contractului s-a făcut cu știința și complicitatea fraților pârâtului, având scopul de păstra în patrimoniul familiei societatea pârâtă, care era destul de profitabilă, precum și faptul că nu s-a dovedit plata prețului acestui contract.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții F. și E..

Motivele de casare privind recursul pârâtului F..

Prin memoriul de recurs, pârâtul F. a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că, în concepția legiuitorului, nemotivarea constituie un temei de casare în următoarele ipoteze: nu sunt arătate motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului; hotărârea cuprinde motive contradictorii; hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Pentru a demonstra că în speță, cauzele de nulitate invocate, cauza ilicită și frauda la lege nu există, prin apărările formulate raportat la probele administrate au fost invocate dispozițiile legale incidente - dispoziții aplicabile momentului încheierii contractului de cesiune (15.04.2011).

Din considerentele deciziei rezultă faptul că instanța a concluzionat existența unui așa numit mecanism fraudulos (prin care pârâtul a urmărit sustragerea de la un sechestru și de la executarea silită) la încheierea contractului de cesiune, plecând nepermis în interpretarea materialului probator, de la prezumția de vinovăție a recurentului, la un moment la care acesta nu era trimis în judecată și, deși reține faptul că în cauză sunt incidente dispozițiile vechiul C. civ., nu analizează și nu motivează apărarea vizând categoria de bunuri ce puteau face obiect al unor măsuri asigurătorii în dosarul penal raportat la momentul încheierii convenției (nu se analizează apărarea, conform căreia nu se putea sustrage de la un sechestru ce oricum nu putea avea ca obiect părțile sociale - atât raportat la legea aplicabilă momentului convenției cât si la obiectul dosarului penal).

Mai mult, deși instanța reține că reclamanții nu contestă faptul că actul de cesiune ar îndeplinii condițiile cerute de Legea nr. 31/1990 (deci implicit și sub aspectul hotărârii AGA), se mărginește în a analiza apărările pârâtului vizând efectele actelor încheiate sub imperiul legii speciale, doar prin a reține că nu a fost învestită cu o acțiune în opoziție la modificarea actului constitutiv prin cesionarea părților sociale, ci a fost învestită doar cu o acțiune în nulitate a contractului de cesiune părți sociale.

Ori, și sub aspectul analizării cererii de chemare în judecată raportat la aplicarea prioritară a legii speciale și efectele actelor încheiate valabil și necontestate sub această lege (deci încheierea contractului de cesiune care este efect/urmare a hotărârii AGA, ca act de voință a asociatului de a cesiona), urmează să se observe că instanța nu motivează soluția pronunțată.

Instanța omite a analiza apărarea formulată, ce vizează tocmai acest element, și anume, că părțile sociale se transmit și rămân transmise prin manifestarea de voință exprimată în hotărârea AGA necontestată în procedura specială, iar contractul de cesiune este subsecvent hotărârii asociatului și exprimă doar acordul celui din afara societății de a primi părțile sociale.

Astfel, aspectele invocate mai sus coroborat cu elementele de drept aplicabile situației de fapt, urmează a fi apreciate ca fiind critici de nelegalitate ce se încadrează, în opinia recurentului, în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în raport cu care se solicită, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de apel să analizeze cererea de chemare în judecată strict în raport cu obiectul învestirii și apărărilor formulate prin prisma dispozițiilor legale aplicabile.

Astfel, în cazul în care instanța de apel, nu a lamurit pe deplin situația de fapt a cauzei, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de apel devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de ari. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Un alt motiv de casare invocat de recurent este cel prevăzut de art. 488 pct. 8. C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Verificând hotărârea sub aspectul concordanței cu dispozițiile legale și, examinând litigiul în raport cu probele administrate, recurentul susține că se poate constata faptul că instanța stabilește în mod eronat existența unui alt raport juridic între părți decât cel care ar fi fost just. Astfel, instanța de apel a tratat, cu precădere, problema dedusă judecății, strict din perspectiva prevederilor de drept comun (reținând aplicarea vechiul C. civ., însă motivând un mecanism fraudulos ce nu ar fi putut face obiect de discuție decât din perspectiva noului C. civ. și de procedura civilă), neglijând inclusiv efectele produse de actele încheiate și necontestate în procedura prevăzută de legea specială, acte ce au stat la baza contractului de cesiune părți sociale.

Analizând dispozițiile C. civ. si Legii nr. 31/1990, în vigoare la data contractului, dar și dispozițiile C. civ. și C. proc. civ., astfel cum au fost modificate în timp, ulterior momentului la care s-a încheiat contractul, prin raportare la motivarea soluției instanței, se poate observa că aceasta și-a întemeiat constatarea referitoare la nulitatea absolută pe legea nouă - încălcând astfel principiul neretroactivității.

Ori legea nouă, nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului.

În acest sens, este evident că motivarea s-a făcut prin aplicarea dispozițiilor noului C. proc. civ. (care a inclus la art. 757 și posibilitatea executării părților sociale și implicit a dispozițiilor noului C. civ. coroborat cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 după modificare (Legea nr. 152 din 18 iunie 2015, care a inclus la art. 66 posibilitatea luării de măsuri asigurătorii asupra părților sociale).

Dispozițiile în vigoare la data încheierii contractului nu priveau astfel de măsuri asigurătorii și de executare pentru părțile sociale.

Prin urmare, frauda la lege și caracterul imoral al transferului părților sociale nu a fost analizat/motivat raportat la o norma imperativă ce s-a urmărit a fi eludată prin încheierea contractului, normă contemporană cu data convenției și în baza căreia ar fi fost interzisă înstrăinarea sau ar fi fost posibila luarea unei măsuri asigurătorii.

Instanța omite astfel, a avea în vedere faptul că o cauză de nulitate absolută trebuie să fie contemporană cu momentul încheierii actului, pronunțând astfel o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind lipsită de temei legal si cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Odată stabilit cadrul procesual și legea aplicabilă, analizarea pretențiilor reclamanților din perspectiva altor prevederi legale (aspect ce rezultă implicit din motivarea soluției) echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

În continuare, recurentul prezintă considerente de ordin legal și apreciază că acestea trebuiau avute în vedere la soluționarea cauzei. Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată a fost calificat ca fiind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune părți sociale autentificat sub nr. x/15.04.2011 la BNP As G. și H., contract ce a avut ca părți pe pârâții F. si E..

Reclamanții, au justificat interesul promovării acțiunii, în calitate de creditori ai pârâtului F., prin raportare la soluția pronunțată pe latura civilă în sentința penală nr. 333/12.05.2015 pronunțată de ICCJ secția penala, definitivă prin decizia penală nr. 41/22.02.2016 pronunțată de ICCJ (cauza în care răspunderea civilă a numitului F. a fost antrenată pentru un alt tip de raport juridic decât cel ce face obiectul acestei cauze, acesta fiind obligat, în solidar alături de alte două persoane, la plata unor despăgubiri).

Având în vedere dispozițiile art. 6 Noul C. civ. (1) și (2) ce prevăd neretroactivitatea legii civile, precum și dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, conform cu care contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, efectele, executarea și încetarea sa, în cauză s-a reținut, dar nu s-a și aplicat legea contractului, respectiv dispozițiile C. civ. din 1864.

Având în vedere obiectul convenției, respectiv cesiunea de părți sociale, s-a invocat aplicabilitatea cu prioritate în cauză a dispozițiilor Legii nr. 31/1990, ca lege specială și efectelor produse de actele încheiate sub imperiul acestei legi, (astfel cum prevedea legea înainte de modificare prin Legea nr. 152/2015), respectiv dispozițiile art. 202 și art. 203 din Legea nr. 31/1990 cu privire la condițiile de transmitere a părților sociale, precum și dispozițiile art. 61 și art. 62 din lege cu privire la procedura speciala a opoziției (procedură ce se aplică nu doar creditorilor sociali, ci și oricărei persoane ce apreciază că este prejudiciata prin actul modificator).

Instanța a soluționat cererea și a dispus anularea contractului de cesiune nesocotind dispozițiile Legii speciale nr. 31/1990 și efectele actelor încheiate valabil și necontestate în baza acestei legi.

Deși instanța reține că reclamanții nu contestă faptul că actul de cesiune ar îndeplinii condițiile cerute de Legea nr. 31/1990 (deci implicit și sub aspectul hotărârii AGA), se mărginește în a analiza apărările vizând efectele actelor încheiate sub imperiul legii speciale, doar prin a reține că nu a fost învestită cu o acțiune în opoziție la modificarea actului constitutiv prin cesionarea părților sociale, ci a fost învestită doar cu o acțiune în nulitate a contractului de cesiune părți sociale.

Mai susține recurentul, că instanța omite a analiza apărarea ce vizează tocmai acest element, si anume că părțile sociale se transmit și rămân transmise prin manifestarea de voință exprimată în hotărârea AGA necontestată în procedura specială, iar contractul de cesiune este subsecvent hotărârii asociatului și exprimă doar acordul celui din afara societății de a primi părțile sociale.

Ori, această hotărâre a asociatului conținută în actul adițional la contractul de societate (hotărâre la care nu s-a făcut opoziție) face ca însuși contractul de cesiune să fie valabil și să producă efecte juridice.

Actul adițional este cel care modifică actul constitutiv și nu contractul de cesiune părți sociale. Un contract de cesiune nu poate exista valabil și nu poate produce efecte juridice decât în situația în care prin act adițional se hotărăște modificarea să se realizeze cesiunea - deci o cesiune nu se poate realiza în lipsa acestei hotărâri de modificare.

În continuare, recurentul prezintă Legea nr. 31/1990 cu forma textelor în vigoare la data încheierii contractului de cesiune părții sociale, precum și forma modificată a textelor după data încheierii contractului de cesiune părți sociale.

În acest context, recurentul susține că actul are o cauză ilicită numai dacă scopul urmărit de părți contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de conviețuire socială.

In speță, nu se poate reține caracterul ilicit al cauzei, în condițiile în care scopul urmărit la încheierea contractului de cesiune a fost acela de a înstrăina pârâtei E. părțile sociale contra unei sume de bani, scop rezultat tocmai din cuprinsul contratului de cesiune și în nici un caz încălcarea vreunei dispoziții legale - vreo interdicție de înstrăinare, cum eronat susțin reclamanții.

Actul juridic supus litigiului este legal făcut, adică întrunește condițiile de valabilitate prevăzute de lege și nu încalcă ordinea publică, dispozițiile imperative ale legii sau bunele moravuri.

Mai mult, la momentul încheierii contractului, reclamanții nu aveau calitate de creditori ai pârâtului (calitate dobândită la câțiva ani distanță).

Conform legii, cât timp debitorul rămâne solvabil, actele sale patrimoniale sunt opozabile creditorilor chirografari, care nu le pot ataca. Opozabilitatea este condiționată uneori prin lege de îndeplinirea anumitor formalități de publicitate pentru ca terții să poată lua cunoștință de situația juridică creată prin actul juridic, numai dacă s-au îndeplinit aceste formalități o parte poate invoca actul juridic contra terțului care ar invoca, de pilda, un drept asupra bunului imobil cumpărat, terțul neputând fi ținut să respecte o situație juridică despre care nu avea cum să aibă cunoștință.

Deci condiția sine qua non a opozabilității actului față de terți este cunoașterea de către aceștia a obiectului opozabilității - în speță realizându-se prin publicarea cesiunii în Monitorul Oficial.

Mai susține recurentul, că Legea nr. 10/2001 în vigoare în octombrie 2001, la momentul încheierii contractului de schimb nu prevedea nicio indisponibilizare legală temporară și că întemeiate sunt și criticile referitoare la reținerea greșită a cauzelor de nulitate absolută, respectiv cauza ilicită și frauda la lege.

Astfel, frauda la lege este acea operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative. Frauda la lege presupune reaua credință a tuturor părților contractante la încheierea actului juridic.

În opinia recurentului, interpretarea dată de tribunal acestor cauze de nulitate absolută, este eronată, fiindcă nu s-a făcut dovada că prin încheierea contractului de schimb concomitent cu soluționarea notificărilor, pârâții au urmărit un scop prohibit de lege sau contrar ordinii publice, aceștia neavând cunoștință de existența notificărilor.

Mai arată recurentul, că susține și apărarea prin care a invocat faptul că reclamanții, în calitate de terți față de contract nu au un interes născut pentru a promova acțiunea (chiar și în condițiile invocării unei cauze de nulitate absolută, legea cere condiția interesului, ori, deși în speță interesul invocat este aducerea în procedura de executare a părților sociale în vedere acoperirii creanței lor, acest interes se poate naște doar la momentul la care exista o dovadă clară a insolvabilității pârâtului debitor) - cu atât mai mult cu cât în cauză primează principiul securității raporturilor juridice civile, având în vedere distanța mare, în timp, între data încheierii contractului și data promovării acțiunii.

Ori, pentru a afecta dreptul unui terț, prezumat prin lege cumpărător de bună credință, care a dobândit dreptul cu respectarea normelor legale speciale în vigoare la data convenției, la o distanță de aproximativ ani de la data încheierii contractului de cesiune și în condițiile în care cumpărătorul părților sociale a efectuat acte de modificare a actelor constitutive ale societății, a schimbat un număr de doi administratori și a intrat în relații comerciale cu terțe persoane fiind în angajamente contractuale cu bănci și alți comercianți, este logic ca prima condiție ce trebuie îndeplinită este aceea a demonstrării interesului coroborat cu dovada prejudiciului real creat prin vânzarea acestor părți sociale.

Și aceasta fără a mai lua în considerare faptul că buna-credință la data întocmirii actului juridic se prezuma, fiind în sarcina reclamanților dovada contrară - iar în speță toată demonstrația pretinsului mecanism s-a analizat raportat la persoana vânzătorului fără a se justifica și demonstra în concret în ce constă reaua credință a cumpărătorului părților sociale.

Apărările invocate de recurent, în susținerea solvabilității ca element de analiza a interesului promovării acțiunii, au fost înlăturate de instanță care a apreciat nelegal, în sensul că aceste apărări nu pot fi reținute cât timp de la data rămânerii definitive a soluției penale și până în prezent au trecut 3 ani, timp în care s-a acoperit doar o parte din datorie, iar aducerea la executare a părților sociale ar mări patrimoniul pârâtului și ar spori șansa reclamanților la recuperarea prejudiciului.

Mai mult, instanța nu a luat în considerare faptul că valoarea creanței din dosarul penal a fost apreciată acoperită prin indisponibilizarea bunurilor, conform procesului-verbal de sechestru încheiat la data de 17.11.2011, proces-verbal ce pârâtul nu 1-a contestat, proces-verbal de care reclamanții au luat cunoștință în cadrul cercetării penale, în care sunt indicate bunurile indisponibilizate, regimul lor juridic, prețul de achiziție.

Faptul că, până în prezent, dacă creditorii nu și-au recuperat întreaga creanță nu se datorează culpei debitorului, ci se datorează condițiilor în care se desfășoară procedurile judiciare.

Pârâtul debitor, având toate bunurile sub sechestru (atât proprii cât și comune) a fost în imposibilitatea de a acționa voluntar pentru valorificarea lor și achitarea datoriilor, fiind astfel pus în situația de a se supune formalităților de executare silită, cu tot ceea ce implica această procedură, fără a se opune executării.

Mai mult, pentru valorificarea creanței stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința penală, reclamanții-creditori au format două dosare de executare (ce vizează executare de bunuri imobile aflate în circumscripții diferite). In cadrul dosarului de executare nr. 329/2016 au fost efectuate acte de executare, la care nu pârâtul nu a formulat opoziție, respectiv au fost poprite conturi; a fost poprit salariul; au fost scoase la licitație si valorificate terenuri bunuri proprii; au fost luate măsuri cu privire la un autoturism; s-a solicitat luarea de măsuri cu privire la părțile sociale deținute de F. la S.C. I. S.R.L..

Așadar, prin încheierea contractului de cesiune părți sociale, creditorilor nu li s-a creat un prejudiciu care ar consta în imposibilitatea recuperării creanței rămasă neexecutată, nu doar prin raportare la elementele expuse din care rezultă faptul că nu suntem în prezența unei cauze de nulitate, ci și prin raportare la faptul că masa bunurilor ce urmează a fi valorificate urmare partajului acoperă prejudiciul. Apreciază recurentul, că pentru a se justifica un interes, trebuie dovedită insolvabilitatea debitorului, dovadă ce este în sarcina creditorilor - însă aceștia nu au probat cu succes existența stării de insolvabilitate a debitorului - în schimb debitorul a probat starea de solvabilitate.

Cum interesul este o condiție de exercitare a acțiunii, urmează ca instanța să aprecieze în sensul ca instanța de apel a făcut o aplicarea greșită a legii prin interpretarea eronată făcută la analiza acestei condiții.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta E..

Prin cererea de recurs formulată, pârâta E. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și, în rejudecare respingerea acțiunii.

Cu privire la legea aplicabilă, recurenta arată că operațiunea juridică (cesiunea de părți sociale) în care a fost încheiat și actul dedus judecații (contractul de cesiune) a fost realizată la data de 15.04.2011, iar noul C. civ. a intrat în vigoare la data de 01.10.2011, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (3) din noua lege civila:

"Actele juridice nule, anulabile sau afectate de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, săvârșirii ori producerii lor".

Cesiunii de părți sociale îi este însă aplicabilă, în primul rând legea specială (Legea 31/1990 - în forma în vigoare la data de 15.04.2011, când a fost încheiat actul juridic dedus judecății).

Astfel, în decizia recurată, instanța de apel a menționat limitele învestirii sale:

"Curtea se consideră învestită cu controlul judiciar asupra sentinței pronunțate de Tribunalul Dâmbovița în acțiunea privind "constatarea nulității absolute a contractului de cesiune pentru cauza ilicita/imorala/frauda la lege, precum și pentru lipsa prețului".

Judecând însă cauza exclusiv după legea civilă, instanța de apel a făcut prima aplicare greșită a legii.

Cu privire la cadrul procesual, recurenta arată că, în mod greșit reține instanța că în apel s-a cerut modificarea cadrului procesual prin introducerea în cauză a societății, iar apărările dezvoltate în notele de ședință ar reprezenta motive noi de apel.

Consecința imediată a acestei interpretări este aceea că, prin calificarea greșita a actului de procedură și legea a fost greșit aplicată în dezlegarea problemelor de drept și excepțiilor de ordine publica pe care le ridică.

Dintr-o altă perspectivă, se arată că recurenta apelanta nu a cerut în apel introducerea în cauză a unei persoane fizice sau juridice în virtutea dreptului de dispoziție al părți, ci a formulat o critică majoră a sentinței pronunțată de instanța de fond și a invocat o nulitate de ordine publică; faptul că la judecata în fond în proces nu a stat o parte care are calitate procesuală prin lege și nu prin voința părților.

Cu privire la calitatea procesuală a societății comerciale, recurenta arată că societatea are calitate procesuală pasivă în prezenta judecată pentru că se modifică esențial actul constitutiv: se retrage din societate cedentul și dobândește calitatea de asociat cesionara, ceea ce atrage toate celelalte modificări cu privire la capitalul social, participarea la beneficii și pierderi și administrare; or, retragerea/excluderea și întoarcerea părților sociale la fostul asociat cedent se face numai cu citarea societății, iar publicitatea în monitorul oficial se face pentru societate și nu pentru persoanele fizice.

Instanța invoca în motivarea soluției pe care o dă acestei probleme de drept principiul relativității actelor juridice, motiv pentru care numai acestea trebuie să stea în prezenta judecată, fără să observe că obiectul contractului îl reprezintă patrimoniul societății: părțile sociale fiind ficțiuni ale legii care exprimă capitalul social - dar și valoarea patrimoniului la un anume moment; chiar dacă ar fi numai părțile sociale ca diviziuni ale capitalului social, acesta aparține societății care trebuie să stea în orice judecată în care se hotărăște soarta capitalului social al entității comerciale.

Prin admiterea excepției lipsei de calitate procesuală societății, se realizează și o motivare contradictorie, chiar instanța retine că actul juridic produce efecte numai față de autorii lui și nu poate să dăuneze altor persoane or, lipsirea societății de dreptul de a-și apăra patrimoniul dăunează societății - care este altă persoană.

Pe fondul judecații apelului, recurenta arată că în opinia sa, legea a fost greșit aplicată.

Cu privire la declararea nulității absolute a actului autentificat sub nr. x/15.04.2011 de BNPA G. si H., recurenta apreciază că se impune a se analiza operațiunea juridica finalizata prin contractul dedus judecații.

Cesiunea de părți sociale pentru care s-a încheiat contractul declarat nul s-a realizat ca instrumentum printr-un singur înscris, sub denumirea de Act adițional la actul constitutiv al societății comerciale C. S.R.L. și Contract de cesiune de părți sociale.

Actul cuprinde două instituții de drept distincte, care au reglementari și finalități distincte: actul adițional este, principial, o hotărâre AGA care modifică actul constitutiv, iar în speță, este hotărârea asociatului unic care, potrivit art. 196 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, exercită atribuțiile adunării generale ale asociaților societății; această hotărâre este reglementată și guvernată exclusiv de normele de drept societar cuprinse în legea speciala (Legea nr. 31/1990); prin actul adițional/hotărârea AGA adoptată în componenta reglementată de lege s-a hotărât modificarea esențială a actului constitutiv după cum urmează: s-au schimbat asociații: s-a modificat participarea asociaților la formarea capitalului social; s-a modificat participarea asociaților la beneficii si pierderi: s-a modificat administrarea societății: Actul adițional (care este de fapt Hotărâre AGA) este cel ce modifică actul constitutiv, iar nu contractul de cesiunea părților sociale.

Contractul de cesiune părți sociale nu poate exista valabil și nu poate produce efectele în el înscrise independent; el produce efecte numai în situația în care prin act adițional se modifica actul constitutiv și se hotărăște că această modificarea să se realizeze prin cesiune; de aceea încheierea contractului de cesiune este întotdeauna consecutivă hotărârii de cesiune; în schimb, la data realizării operațiunii de cesiune, hotărârea AGA fără contract putea exista valabil, însă cesiunea nu poate fi finalizată fără contract.

Consecințele imediate ale hotărârii astfel pronunțate sunt date de efectele nulității absolute: actul declarat nul se desființează ca și cum nu ar fi fost încheiat niciodată, toate actele subsecvente sunt lovite de nulitate ope legis, iar părțile sunt repuse în situația anterioară (art. 1254 alin. (1) C. civ.) in prezenta judecată.

Prin urmare, prin sentința apelata se produce o modificare a actului constitutiv al societății la cererea unui terț într-o acțiune directă pe calea dreptului comun, exercitată la 8 ani după modificarea valabilă de către asociați a actului constitutiv - și cu respectarea formelor de publicitate, atât în monitorul oficial cât și în registrul comerțului, acțiune prin care, o persoana dobândește calitatea de asociată în societate împotriva voinței sale, iar un asociat își pierde această calitate prin excludere cerută de un terț.

Cu privire la obiectul acțiunii, se arată că este dedusă judecății o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract, pentru două cauze: actul a fost încheiat pentru o cauză ilicită - temei în drept: art. 1179 C. civ. și neplata prețului, iar recurenta susține că, cauzele de nulitate absolută invocate și reținute de instanță nu există.

Referitor la cauza ilicită, recurenta susține că în motivarea susținerilor formulate, reclamanții nu arată care este norma care a fost eludată/nerespectată și dacă această cauză exista la data încheierii actului; motivează în schimb că cedentul a încheiat actul de cesiune în urmă cu 8 ani, fără să arate că la data încheierii contractului nu exista sechestru (acesta a fost înființat 7 luni mai târziu, la data de 17.11.2011), iar la data începerii executării silite debitorul său era (și este și în prezent) solvabil. Prin urmare, nu există nici un motiv de nulitate absolută și urmează a se constata că nu sunt îndeplinite condițiile de exercitare și de admisibilitate a cererii reglementate de dispozițiile invocate din legea civilă aplicabilă contractului, ca actul de cesiune de părți sociale este supus legii speciale (inclusiv în ceea ce privește calea de atac, înstrăinarea nefiind făcută pentru fraudarea intimaților reclamanți, care, la data încheierii actului nu aveau calitatea de creditori și creanța urmărită nu exista).

Cu privire la neplata prețului, recurenta susține că și acest motiv de nulitate absolută invocat de reclamanți și reținut de instanțele care s-au pronunțat urmează a fi analizat și apreciat în lumina dispozițiilor legii civile aplicabile.

Neplata prețului este o cauza de nulitate relativă, ce nu poate fi invocată de un terț față de un act în care nu a fost parte (cu atât mai mult ca motiv de nulitate absolută), pentru că neplata prețului poate fi opusă și acoperită de părți, iar contractul poate fi confirmat - dar mai ales pentru faptul ca cesiunea se putea face și cu titlu gratuit.

Neplata prețului nu reprezintă o cauza de nulitate absolută și nu poate fi cenzurată de un terț, care la data încheierii actelor nu avea nici un titlu și nici un drept - nici real și nici de creanța - în legătură cu terenurile ce au făcut obiectul înstrăinării.

Lipsa prețului reprezintă un motiv de nulitate atunci când prețul vânzării nu este stipulat de loc, nu atunci când plata prețului este afectată de termen sau condiție.

Nu lipsită de importanță este și împrejurarea că în contractul de cesiune publicat în monitorul oficial se face precizarea că prețul va fi achitat până la 31.12.2012, ceea ce înseamnă că această diferență putea fi achitata oricând, adică chiar și cu mult înainte de data stabilită - astfel încât această consemnare în contractul dedus judecații a clauzei privind plata prețului până la un anume termen nu constituie o clauză ilicită și nu probează prin ea însăși intenția debitorului de a frauda, știind că urmează a fi instituit sechestrul - așa cum au susținut în mod constant reclamanții creditori, în toate litigiile pe care le-au inițiat.

Prin întâmpinarea depusă la 21 februarie 2020, reclamanții A. și B. au solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de pârâți și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin întâmpinarea depusă la 17 martie 2020, la cererea de recurs formulată de recurenta E., recurentul F. solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și în rejudecare respingerea acțiunii.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 28.05.2020.

Prin încheierea din data de 24.05.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile.

Analizând recursurile declarate de către recurenții-pârâți împotriva deciziei nr. 500 din 31 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că raportat la poziția procesuală a recurenților și la temeiurile de drept invocate, precum și la soluția pronunțată în cauză, care vizează buna administrare a justiției, considerentele instanței vor fi comune ambelor recursuri.

Totodată, față de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, vor fi analizate doar motivele care fundamentează această soluție, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere și celelalte critici formulate de către recurenți.

Pe de altă parte analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenții-pârâți cu privire la soluția instanței de apel asupra considerentelor privind cauza ilicită a contractului de cesiune, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția adoptată în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, se constată că aceasta nu a fost criticată de către recurenți, astfel încât considerentele aduse în sprijinul respingerii acesteia au intrat în puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive a S.C. C. S.R.L., precum și față de criticile aduse deciziei recurate din perspectiva greșitei analize a obiectului dedus judecății, se reține că instanțele de fond în mod corect au dezlegat aceste aspecte, în modalitatea în care ele au fost deduse judecății, astfel încât nu vor face obiect al analizei instanței de apel, în rejudecare.

Astfel, în mod corect a fost respinsă excepția lipsei de interes, întrucât reclamanții au un interes personal, născut și actual în promovarea acțiunii, care are o natură patrimonială, demersurile efectuate de reclamanți în vederea plății creanței în sumă de 1.145.735,15 RON fiind pe deplin justificate.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. C. S.R.L. se constată că a fost în mod legal respinsă, având în vedere principiile relativității efectelor contractului, prezenta cauza fiind strict circumscrisa cadrului procesual generat exclusiv in limitele constatării nulității absolute pentru cauză ilicită/imorală în scopul eludării unor prevederi legale.

În aceste condiții cadrul procesual din perspectiva obiectului dedus judecății este reprezentat de constatarea nulității absolute pentru cauză ilicită/imorală a contractului de cesiune nr. x din 15.04.2011, prin intermediul căruia pârâtul F. în calitate de asociat unic al S.C. C. S.R.L. a cesionat către pârâta E. cele 20.000 părți sociale deținute în cadrul societății precizate.

Reclamanții au susținut că este ilicită și imorală cauza contractului de cesiune, câtă vreme unicul scop al pârâtului cedent a fost acela de a-și pune în siguranță patrimoniul din cadrul societății, iar prețul contractului nu a fost plătit.

Ambele instanțe de fond au avut în vedere în ceea ce privește analizarea temeiniciei cererii de chemare în judecată, dispozițiile C. civ. de la 1864, respectiv dispozițiile art. 5, art. 948, art. 966, art. 968 C. civ., concluzionând în sensul că prezentul contract de cesiune este contrar bunelor moravuri.

Înalta Curte mai reține că instanța de apel a apreciat că susținerile pârâților privind prioritatea aplicării dispozițiilor Legii nr. 31/1990 vizând condițiile transmiterii părților sociale au fost considerate nerelevante, întrucât acțiunea de față nu este formulată în condițiile art. 61-62 din Legea 31/1990.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurenților potrivit cărora instanța de apel a efectuat o analiză greșită a condițiilor prevăzute de art. 966 și 968 C. civ., considerând că actul juridic încheiat de pârâți este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală, fără a se analiza dacă contractul de cesiune nesocotește normele de conviețuire socială, care pretind ca obligațiile asumate să fie respectate și ca drepturile subiective să fie exercitate cu bună credință.

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept ce se impune a fi analizată este dacă contractul de cesiune de părți sociale ar putea fi declarat nul în baza art. 5 C. civ., în raport de dispozițiile Legii speciale nr. 31/1990 privind condițiile transmiterii părților sociale, în condițiile în care cesiunea s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legale, fiind expresia manifestării de voință exprimată în decizia asociatului unic și necontestată în procedura specială prevăzută de Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte subliniază sub aspectul condițiilor cerute pentru exercitarea acțiunii în vederea respectării principiului neretroactivității legii, că sunt aplicabile cauzei de față dispozițiile C. civ. de la 1864, ale Legii nr. 31/1990 anterior modificării prin Legea nr. 152/2015 și ale noul C. proc. civ., față de data încheierii contractului de cesiune - 15.04.2011 și data instituirii sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile - 17.11.2011.

Astfel, dispozițiile art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 permit cesiunea de părți sociale, fiind supusă condițiilor de formă și formalităților prevăzute de lege.

Se rețin și dispozițiile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de cesiune contestat, respectiv în forma anterioară Legii nr. 152/2015, care statuează că "creditorii prevăzuți la alin. (1) pot totuși popri, în timpul duratei societății, părțile ce s-ar cuveni societății prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile debitorului lor".

Înalta Curte constată că prin procesul-verbal încheiat la 17.11.2011, în cadrul procesului penal, s-a aplicat de către DNA sechestrul asupra unor bunuri mobile și imobile ale inculpatului F., sechestru care a fost menținut prin hotărârea penală de condamnare.

Procesul-verbal de sechestru a fost aplicat în temeiul ordonanței nr. x/P/2008 emisă la 16.11.2011, prin care s-a dispus în conformitate cu art. 163-166 C. proc. pen., art. 30-31 din Codul familiei și art. 19 și 20 din Legea nr. 78/2000, instituirea sechestrului asigurator prin indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ale învinuitului F..

Se mai reține că obiectul sechestrului este reprezentat de două apartamente în municipiul Buzău, imobilul construcție și teren aferent din orașul Pogoanele și imobilul construcție și teren aferent din Predeal, precum și autoturismul menționat.

Potrivit dispozițiilor art. 163 alin. (1) C. proc. pen., măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanța de judecată și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

În concluzie, la momentul aplicării procesului-verbal de sechestru părțile sociale deținute de pârâtul F. la S.C. C. S.R.L. nu au făcut obiectul măsurilor asiguratorii, față de dispozițiile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în vigoare la 17 noiembrie 2011, care nu permiteau instituirea acesteia măsuri.

Dispozitiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu lasă loc de interpretare, fiind explicite in legătura cu obiectul popririi. Pe durata societății, creditorii asociatului pot sa-si exercite drepturile lor numai asupra părții din beneficii cuvenite asociatului după bilanțul contabil (dividendele), iar după dizolvarea societății, asupra părții ce s-ar cuveni după lichidare.

În cadrul procedurii de executare silita se poate dispune infiintarea popririlor: a. asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul contabil b. asupra părții ce i s-ar cuveni asociatului prin lichidare, după dizolvarea societății.

Excepția de la aceste dispoziții este instituită prin art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care prevede situația in care creditorii pot totuși popri in timpul duratei societatii, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra si vinde acțiunile debitorului lor. Deci, poprirea se poate inființa asupra părților ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare, iar nu asupra părților sociale pe care aceștia le dețin in societate, înființarea popririi asupra părților sociale deținute de debitor fiind inadmisibilă.

Modificarea adusă art. 66 alin. (2) prin Legea nr. 152/2015 ("Creditorii prevăzuți la alin. (1) pot totuși popri, în timpul duratei societății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile ori părțile sociale ale debitorului lor") a rezolvat această problemă, legiuitorul prevăzând în mod expres faptul că, la fel ca și acțiunile, și părțile sociale pot fi puse sub sechestru sau vândute de către creditorii asociatului debitor.

De asemenea, dispozițiile art. 66 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora "Ipoteca legal constituită asupra acțiunilor sau părților sociale poate fi executată potrivit legii" au fost introduse prin Legea nr. 152/2015. Potrivit art. VI din Legea nr. 152/2015 prevederile art. 66 alin. (3) nu sunt aplicabile asupra părților sociale legal constituite anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Pe de altă parte, reclamanții au dobândit calitatea de creditori ai pârâtului F. în anul 2016, data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 333/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, prin care pârâtul F. a fost condamnat penal pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fiind obligat, în solidar cu ceilalți inculpați, la plata către reclamanți a prejudiciului în sumă totală de 1.385.000 RON, deci ulterior vânzării părților sociale.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat, în mod efectiv, la analiza cauzei ilicite sau imorale prin prisma încălcării dispozițiilor legale menționate, prin prisma susținerilor părților și a temeiului de drept invocat, aspecte ce nu satisfac exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Instanța de apel nu a raportat analiza efectuată elementelor specifice încheierii contractului de cesiune și a drepturilor conferite de creditorii personali ai asociatului conferite de art. 66 din Legea nr. 31/1990, anterior modificării intervenite prin Legea nr. 152/2015, pentru stabilirea nulității absolute a contractului de cesiune de părți sociale, reținând cauza ilicită/imorală a acestuia din perspectiva dispozițiilor art. 5, art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenții-pârâți în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de părți sociale, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In rejudecare, instanța de apel va relua analiza motivelor de nulitate absolută a transmiterii părților sociale, urmând a ține seama de condițiile de transmitere a părților sociale potrivit art. 66 din Legea nr. 31/1990, înainte de modificarea prin Legea nr. 152/2015, precum și cu privire la dispozițiile art. 61 și 62 cu privire la procedura specială a opoziției și a măsurii asiguratorii a popririi "beneficiilor cuvenite asociatului după bilanțul contabil, iar după dizolvarea societății asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare".

De asemenea, vor fi analizate și aspectele invocate de pârâți privind lipsa conivenței frauduloase a părților la încheierea contractului de cesiune de părți sociale, din perspectiva fraudării intereselor părților civile din cadrul dosarului penal, precum și față de lipsa prețului contractului, dedusă din fictivitatea menționării lui în contract, raportat la obiectul juridic dedus judecății.

Pentru considerentele arătate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite ambele recursuri, va casa decizia nr. 500 din 31 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. și de recurentul-pârât F. împotriva deciziei nr. 500 din 31 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și A..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2020.