ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1916/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la 13 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâta I. S.A. și cu intervenientul forțat J., au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei I. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a defunctului K., și a câte 250.000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale, în favoarea celorlalți reclamanți, frați ai defunctului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 - 1395 C. civ., Legea nr. 136/1995, art. 5 alin. (3) și art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1291 din 26 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 25.000 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către fiecare dintre ceilalți reclamanți a sumei de 10.000 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. S-a luat act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. S-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis apelul declarat de pârâta I. S.A. împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei la plata către fiecare dintre reclamanți a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Totodată, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., G., F. și H. împotriva aceleiași sentințe. Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 2.170 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă I. S.A.

Pentru a pronunța această soluție, în ceea ce-i privește pe reclamanții frați și surori ai victimei, Curtea a apreciat că despăgubirile acordate nu respectă criteriul proporționalității și al echității, motiv pentru care le-a redus la suma de 5.000 Euro pentru fiecare în raport de împrejurările concrete ale cauzei.

La 28 februarie 2019, reclamanții A., B., C., D., E., G., F. și H. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare să se dispună respingerea apelului declarat de intimata I. S.A.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au precizat că hotărârea recurată nu a fost motivată, susținându-se în acest sens că nu este suficient ca instanța de apel să aprecieze că acordarea sumei de cate 5.000 de euro pentru frații defunctului, cu titlu de daune morale, în loc de 10.000 de euro cât stabilise prima instanță, este echitabilă și respectă "criteriul proporționalității și al echității", întrucât lasă loc arbitrariului și subiectivismului.

S-a învederat că instanța de apel nu a realizat o interpretare a probelor administrate în cauză, nu a stabilit o altă situație de fapt, dar, cu toate acestea, într-un mod discreționar și nemotivat, a redus cuantumul despăgubirilor în mod nelegal.

Totodată, s-a arătat că, din decizia recurată, nu rezultă care sunt împrejurările de fapt care au format convingerea instanței că este necesară reducerea despăgubirilor doar pentru frații victimei, nu și pentru mama victimei.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia instanței de apel se întemeiază, în mod greșit, pe practica instanțelor naționale în cazuri similare. Astfel, s-a arătat că în motivare, instanța de apel face trimitere la Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A., care nu era în vigoare, fiind abrogat, neavând putere de lege și nefiind obligatoriu decât pentru societățile de asigurări cărora li se adresează, iar nu erga omnes.

În lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, s-a subliniat că instanța trebuia să judece cauza conform principiilor generate de drept civil, al echității, al bunei-credințe și al reparării integrale a prejudiciului, astfel cum legiuitorul a prevăzut la art. 5 alin. (3) și art. 22 alin. (7) C. proc. civ., iar nu conform jurisprudenței.

În acest sens, recurenții-reclamanți au apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ., motiv pentru care au solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"Este jurisprudența izvor de drept, în materia asigurărilor de răspundere civilă auto obligatorie, având în vedere dispozițiile art. 1 din C. civ. care prevăd ca sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului"?

Tot subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea recurată este nelegală și cu privire la obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, acest motiv urmând a fi analizat de către instanță în ipoteza respingerii primelor două motive de recurs.

În acest sens, s-a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a obligat reclamanții la plata sumei de 2.170 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru plătită de apelanta-pârâtă în apel.

Prin urmare, s-a învederat că hotărârea este nelegală și dată cu încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece legiuitorul nu a înțeles să distingă între părțile procesului ori poziția procesuală a acestora, înțelegând să scutească de la plata taxei de timbru atât reclamantul, cât și pârâtul dintr-un proces civil, atât în prima instanță, cât și în căile de atac ordinare ori extraordinare.

În consecință, s-a arătat că obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată constând în parte din contravaloarea taxei de timbru este nelegală.

La 12 iunie 2019, intimata-pârâtă I. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pe motiv că dezvoltarea recursului vizează critici care nu fac posibilă încadrarea lor în dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții exprimându-și nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor și de apreciere a criteriilor în funcție de care a fost stabilit cuantumul daunelor morale de către instanța de apel, aspect care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probelor.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

La 20 iunie 2019, recurenții-reclamanți au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției și apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă I. S.A., a fost prorogată discutarea cererii formulate în temeiul art. 519 C. proc. civ. de petenții A., B., C., D., E., G., F. și H., de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și s-a stabilit termen pentru judecata recursului la data de 13 octombrie 2020.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți au invocat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva căruia au susținut că hotărârea recurată nu a fost motivată, reducerea sumelor acordate de prima instanță fraților defunctului făcându-se fără a se realiza o interpretare a probelor administrate în cauză și fără a se stabili o altă situație de fapt, din decizia recurată nerezultând care sunt împrejurările de fapt care au format convingerea instanței că este necesară reducerea despăgubirilor doar pentru frații victimei, nu și pentru mama victimei.

Acest motiv de recurs, cu referire la faptul că hotărârea instanței de apel este nemotivată, este nefondat.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere dacă hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Instanța de apel, analizând motivele de apel invocate de pârâtă, a concluzionat că sunt întemeiate criticile formulate de aceasta în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru daunele morale acordate de prima instanță fraților defunctului, sens în care, reapreciind situația de fapt, a redus cuantumul acestora.

Astfel, în motivarea soluției, Curtea a reținut faptul că, în ceea ce-i privește pe reclamanții, frați și surori ai victimei, despăgubirile acordate de instanța de fond nu respectă criteriul proporționalității și al echității, motiv pentru care, apreciind în echitate, a acordat câte 5.000 Euro pentru fiecare, arătând că determinarea prejudiciului trebuie să țină seama de împrejurările concrete ale cauzei respectiv de intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de acești reclamanți, de gravitatea pierderii suferite în contextul situației concrete-legătura de rudenie cu victima accidentului și relațiile afective cu defunctul.

Contrar susținerilor recurenților, Curtea a apreciat că despăgubirile stabilite de instanța de fond pentru mama defunctului sunt echitabile, în considerarea relației de rudenie existente între parte și victimă și a situației relevate de martor cât privește starea emoțională a acesteia ulterior producerii accidentului, așadar instanța a stabilit cuantumul daunelor morale diferențiind cele două categorii de rude sub aspectul impactului emoțional.

În consecință, măsura reducerii daunelor acordate de instanța de fond fraților și surorilor defunctului respectă cerința motivării, măsura fiind luată de instanța de apel în urma reaprecierii probatoriului administrat, atribut al instanței ce decurge din efectul devolutiv al apelului reglementat prin art. 476 C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia instanței de apel se întemeiază, în mod greșit, pe practica instanțelor naționale în cazuri similare, în motivare, instanța de apel făcând trimitere la Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A., care era abrogat, neavând putere de lege și nefiind obligatoriu decât pentru societățile de asigurări cărora li se adresează, iar nu erga omnes.

Nici această critică nu poate fi primită.

Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A. a fost în vigoare în perioada 6 decembrie 2011-31 decembrie 2014, fiind abrogat prin Norma nr. 23/2014, ca atare nu sunt fondate susținerile recurenților că, la data producerii accidentului, respectiv 8 noiembrie 2014, acest ordin nu era în vigoare și că acesta nu ar fi aplicabil cauzei.

Potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, acordarea daunelor morale se face în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În prezent, la nivel legislativ nu există criterii obiective, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, instanțele ghidându-se după criterii variabile de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete ale speței, astfel încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă, precum și de jurisprudența în materie.

În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

De aceea, pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni, astfel, un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

Or, în speță, stabilirea întinderii despăgubirii acordate s-a realizat de instanța de apel în raportat de consecințele concrete suportate de reclamanți ca urmare a decesului fratelui pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile a reprezentantului asigurătorului, dar și în funcție de criteriul echității și proporționalității despăgubirii în raport cu dauna suferită, criterii a căror aplicare au fost în măsură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a acestora, ca persoane păgubite. Or, toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare din cauza dedusă judecății, au fost expuse în raționamentul logico-judiciar al soluției pronunțate de instanța de apel în privința determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciilor concrete suferite de reclamanți și nu o sursă de îmbogățire a acestora, despăgubiri care să constituie, pe cât posibil, un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite de aceștia, astfel încât nu se poate imputa instanței de apel că nu a examinat concret toate aceste criterii legale.

În acest context al analizei, nu poate fi primită susținerea recurenților referitoare la stabilirea unei despăgubiri morale diminuate, injuste și neechitabile, pentru prejudiciul suferit de decesul fratelui lor.

Într-adevăr, prejudiciul moral, în sensul că rudele vor regreta pierderea vieții fiului/fratelui, prezintă importanță din punct de vedere juridic, dar și psihologic, aspect care nu poate fi cuantificat material, neavând un echivalent economic, bănesc.

Cu toate acestea, dat fiind caracterul nepatrimonial al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor de către instanța de apel s-a realizat în funcție de criteriile oferite de doctrină și jurisprudență, dar și de circumstanțele concrete ale speței conturate de importanța valorii lezte și intensitatea durerilor suferite de reclamanți, despăgubiri ce au fost evaluate și stabilite diferențiat în funcție de gradul de rudenie al reclamanților și de suferințele existente în cazul fiecăruia dintre aceștia.

Așa fiind nu se poate pretinde că nu au fost respectate criteriile obiective de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, referitor la legislația și jurisprudența din România, drept pentru care reclamanții nu pot pretinde o sumă de bani mai mare decât cea acordată de instanța de apel, în urma reanalizării acelorași criterii care au fundamentat soluția de acordare a daunelor morale, recurată în cauză.

Recurenții au mai susținut că, în lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, instanța trebuia să judece cauza conform principiilor generale de drept civil, respectiv al echității, al bunei-credințe și al reparării integrale a prejudiciului, astfel cum legiuitorul a prevăzut la art. 5 alin. (3) și art. 22 alin. (7) C. proc. civ., iar nu conform jurisprudenței.

Nici această critică nu este fondată. Trimiterea legiuitorului la stabilirea despăgubirilor morale în raport de jurisprudența națională nu este de natură să înlăture de la aplicare normele dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, cum greșit se susține ci are rolul de a stabili criterii de referință pentru instanțe, având în vedere specificitatea prejudiciului care decurge din producerea accidentelor rutiere.

Lipsa reglementării unor criterii legale de stabilire a prejudiciului moral este justificată de complexitatea acestuia, care trebuie să fie apreciată de instanța de judecată în concret, prin raportare la probele cauzei, consecințele și prejudiciile produse prin faptele ilicite de natura celei în speță, fiind diferite de la caz la caz, atât sub aspectul naturii lor, cât și al întinderii ori intensității cu care se produc, așadar instanțele au rolul de a stabili un raport de proporționalitate între cuantumul daunelor morale acordate și suferința provocată.

În acest sens, pe cale jurisprudențială au fost stabilite o serie de criterii, având scopul de a-l îndruma pe judecător în aprecierea acestui cuantum și anume consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială, având în vedere că, prin aceste despăgubiri cu rol compensatoriu, se urmărește o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit, aceste criterii fiind avute în vedere de instanța de apel.

Tot subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea recurată este nelegală și cu privire la obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, în mod nelegal, instanța de apel i-a obligat la plata sumei de 2.170 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru plătită de apelanta-pârâtă în apel deși, conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, legiuitorul a înțeles să scutească de la plata taxei de timbru atât reclamantul cât și pârâtul.

Și această critică este nefondată.

Potrivit art. 453 C. proc. civ. partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Așadar, obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată are legătură cu culpa procesuală, prin urmare intervine și în situația în care una dintre părți este scutită legal de la plata taxei judiciare de timbru, cum este cazul în speță.

Astfel, deși recurenții-reclamanți sunt scutiți de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 în cazul culpei procesuale a acestora, art. 453 C. proc. civ. nu conține derogări pentru această situație, prin urmare, obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată sub forma taxei judiciare de timbru achitată de partea adversă, se înscrie în ipoteza legală, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru neatrăgând și scutirea de la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanții E., G., F., A., D., B., C. și H. împotriva deciziei civile nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții E., G., F., A., D., B., C. și H. împotriva deciziei civile nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.