ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1680/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Analizând actele de la dosar și încheierea atacată, reține următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale la 04.03.2019, A. a solicitat anularea deciziei civile nr. 859/18.12.2019, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1 și 6 C. proc. civ.

La 16.05.2019, completată prin cererea depusă la 22.05.2019, A. a formulat cerere de recuzare împotriva doamnei judecător B., în temeiul art. 41 alin. (1), art. 42 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

Prin încheierea din 23.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de recuzare formulată de petentul A..

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că nu poate fi reținută incidența cazului de incompatibilitate reglementat de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. și că motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., astfel cum a fost motivat prin cererea de recuzare formulată în scris, vizează nemulțumirea părții legată de soluțiile procesuale dispuse anterior de judecătorul recuzat, instanța reținând, totodată, că în cauză nu s-a făcut dovada vreunei cauze de incompatibilitate.

Prin decizia civilă nr. 383/13.06.2019, Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A..

Împotriva încheierii din 23.05.2019, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat și casarea deciziei civile nr. 383/13.06.2019, pronunțată în cadrul aceluiași dosar.

În motivarea recursului, a invocat faptul că pe rolul instanțelor de judecată au existat două dosare, nr. x/2016 și nr. y/2013, având ca obiect recalcularea pensiei, în care reclamantului 3i-au fost respinse cererile ca urmare a ignorării deciziilor nr. 736/2006 și nr. 466/2014 ale Curții Constituționale, precum și a deciziilor nr. 19/2011, nr. 19/2012 și nr. 10/2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărâri care îi dădeau dreptul recurentului să beneficieze de calcularea pensiei prin raportare la salariile brute obținute prin munca în acord, conform Legii nr. 57/1974.

Procedând astfel, în cauză, instanțele au încălcat dispozițiile art. 126, 146, 147 din Constituția României, art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, art. 3, art. 4, art. 517 și urm. C. proc. civ.

În continuare, recurentul a susținut că judecătorii de la nivelul Curții de Apel Iași l-au tratat cu discriminare, în raport cu alte curți de apel, care au respectat și jurisprudența de la nivelul instanțelor superioare. Din acest motiv, consideră că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului recuzat și că există interese în aceste cauze ale lui, fiind incidente prevederile art. 42 alin. (1) pct. 2 și 13 C. proc. civ.

Recurentul a mai relevat că judecătorul recuzat a participat și la soluționarea dosarului nr. x/2013, făcând, totodată, dovada judecării cauzei de către același judecător și în dosarul nr. x/2019, ce a avut ca obiect contestație în anulare împotriva hotărârii date în dosarul nr. x/2016, cererea de recuzare fiind respinsă în mod greșit.

Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea 06.05.2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen pentru soluționare în ședință publică, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în mod formal, având în vedere că din conținutul cererii de recurs nu se pot desprinde critici ce ar putea fi subsumate motivelor de casare indicate, astfel că prezenta cale extraordinară de atac exercitată va fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularități de ordin procedural, sancționate cu nulitatea.

Chestiunea de drept pusă în discuție vizează greșita dispoziție de respingere a cererii de recuzare, întemeiată pe art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., prin prisma căreia recurentul susține că judecătorul recuzat a participat și la soluționarea dosarelor nr. x/2013 și nr. y/2019 și că își justifică temerea că judecătorii de la nivelul curții de apel au interese față de modul în care i-au fost soluționate cauzele.

Recurentul a mai invocat și că, prin ignorarea jurisprudenței în materia asigurărilor sociale, a fost tratat cu discriminare, astfel că există elemente de îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorului recuzat, fiind incident art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

În prealabil, se observă că recurentul nu a cerut recuzarea judecătorului pentru motivul de incompatibilitate circumscris art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., temeiul cererii fiind art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., prin prisma căruia instanța i-a analizat cererea de recuzare.

Sub acest aspect, se reține că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nefiind permisă invocarea unor noi motive în recurs și, cu atât mai mult, analizarea lor.

Cazul de incompatibilitate invocat de recurent se referă la participarea judecătorului recuzat și la soluționarea dosarului nr. x/2013, caz ce nu a fost reținut de instanță față de împrejurarea că judecătorul recuzat nu a participat la judecata acelei pricini, că menționarea numelui său în practicaua încheierii din 08.12.2015 este o eroare materială, de vreme ce completul de judecată care a soluționat litigiul nu a avut în compunerea sa pe judecătorul recuzat, aspect ce rezultă din încheierea de dezbateri și decizia nr. 2223/15.12.2015, care a precedat-o.

Privitor la participarea judecătorului recuzat la soluționarea dosarului nr. x/2019, ce a avut ca obiect contestație în anulare împotriva hotărârii date în dosarul nr. x/2016, și împotriva căreia recurentul a formulat și revizuire, ce a revenit spre soluționare aceluiași judecător, instanța a reținut că nu se circumscrie cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, dispoziția instanței este legală și temeinică, având în vedere că normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt de ordine publică și, întrucât conțin o restricție referitoare la compatibilitatea completului, sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel încât cazurile de incompatibilitate absolută nu pot fi extinse prin analogie și la alte situații.

Prin argumentele invocate în motivarea recursului, recurentul susține că judecătorul recuzat a participat la soluționarea cauzei, cu nesocotirea normelor în materia incompatibilității.

Sintagma "aceeași cauză" din perspectiva art. 41 alin. (1) C. proc. civ. presupune același proces și instituie o incompatibilitate în sensul că judecătorul nu poate soluționa o cale de atac exercitată împotriva unei hotărâri pe care tot el a pronunțat-o, ipoteză care în speță nu se regăsește.

Astfel, faptul că două căi extraordinare de atac fundamental diferite, contestația în anulare și revizuirea, formulate împotriva aceleiași hotărâri, au fost repartizate spre soluționare aceluiași judecător sau complet de judecată, nu constituie caz de incompatibilitate.

Din perspectiva cazului de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurentul își justifică temerea că judecătorii de la nivelul curții de apel au anumite interese, având în vedere modul în care i-au fost soluționate cauzele.

Simpla afirmație a existenței unor împrejurări care ar face justificată temerea că judecătorii recuzați, soțul, ascendenții ori descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă, fără fundament probatoriu în acest sens, reprezintă o temere nejustificată pe aspecte obiective aparente și nu poate constitui în sine un motiv de recuzare. Potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a respins-o, argumentele invocate de către recurent vizând, în realitate, nemulțumirea legată de soluțiile procesuale dispuse anterior de judecătorul recuzat, ce nu pot fi subsumate cazurilor de incompatibilitate de la art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 23.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2020.