ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1639/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 octombrie 2015, sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele Compania Națională Aeroporturi București, B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. și E. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să anuleze actele adiționale nr. x din 14 iunie 2006 și nr. 300 din 30 mai 2012 la contractul de locațiune nr. 61C din 24 martie 2003, încheiat între Compania Națională Aeroporturi București și A. S.R.L. și să constate nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 21.1 din acest contract.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei de interes în privința primului capăt de cerere din cuprinsul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 4032 din 2 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G. S.R.L. (fostă A. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâții Compania Națională Aeroporturi București, B. S.R.L., C. S.R.L., E. S.R.L și D. S.R.L.; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională; a obligat-o pe reclamantă la plata următoarelor cheltuielilor de judecată: 5.000 RON către pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A., 67.769,43 RON către pârâta B. S.R.L., 10.800 RON către pârâta C. S.R.L. și 2.697,30 RON către pârâta E. S.R.L.; a obligat-o pe pârâta-reclamantă C. S.R.L. la plata către pârâta Compania Națională Aeroporturi București S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.960 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, G. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017 și a sentinței primei instanțe, B. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a hotărârilor atacate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes în privința primului capăt de cerere din cuprinsul acțiunii, precum și înlăturarea considerentelor prin care s-a reținut existența în favoarea reclamantei a unui drept de preferință.

Prin decizia civilă nr. 2542 din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă G. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe; a respins ca inadmisibil apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017 a Tribunalului București și ca nefondat apelul declarat de aceeași parte împotriva considerentelor sentinței primei instanțe; a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON; a compensat în tot cheltuielile de judecată efectuate de apelante în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a subliniat că soluția de respingere ca inadmisibil a apelului declarat împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 33, art. 234 alin. (1), art. 248 alin. (5), art. 424 alin. (5), art. 461 alin. (1), art. 466 alin. (4) și art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a susținut, în esență, că a declarat apel atât împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017, cât și împotriva sentinței primei instanțe, în privința soluției de respingere a excepției lipsei de interes a primului capăt de cerere.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că a respectat dispozițiile art. 248 alin. (5), art. 424 alin. (5) și art. 466 alin. (4) C. proc. civ., care prevăd că încheierile premergătoare se atacă odată cu hotărârea prin care se soluționează fondul cauzei.

În continuare, aceeași parte a subliniat că instanța de apel a interpretat în mod greșit noțiunea de atacare a încheierii "odată cu fondul" prevăzută de dispozițiile art. 248 alin. (5) și art. 466 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că textele anterior evocate se referă la momentul la care apelul împotriva unei astfel de încheieri poate fi exercitat, fără să impună și condiția atacării și a hotărârii prin care a fost soluționat fondul cauzei.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că apelul trebuie să privească și dispozitivul hotărârii de dezînvestire.

În concret, a arătat că părțile au dreptul de a ataca atât dispozitivul hotărârilor de dezînvestire, cât și dispozitivul încheierilor, întrucât art. 461 alin. (1) C. proc. civ. face referire la noțiunea generică de dispozitiv al hotărârii. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a omis faptul că, în cazul admiterii apelului împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017, dispozitivul sentinței primei instanțe ar fi fost modificat.

În acest sens, a arătat că admiterea excepției lipsei de interes a primului capăt de cerere prin încheierea atacată ar fi condus la respingerea ca lipsit de interes a acestui capăt de cerere prin dispozitivul sentinței primei instanțe.

Sub un al patrulea aspect, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. când a apreciat că apelul trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept împotriva hotărârii de dezînvestire.

În acest sens, a arătat că, de vreme ce apelul său a fost declarat împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017, calea de atac trebuia să vizeze motivele de fapt și de drept pe care se sprijinea soluția din încheierea respectivă.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că neanalizarea de către instanța de apel a criticilor referitoare la lipsa de interes a primului capăt de cerere a condus implicit la încălcarea dispozițiilor art. 33 C. proc. civ.

Cu privire la soluția de respingere a apelului său împotriva considerentelor sentinței primei instanțe, autoarea recursului a precizat că a criticat alte considerente decât cele menționate de instanța de apel.

După evocarea unor considerații teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești, recurenta-pârâtă a subliniat că decizia recurată este nemotivată, întrucât instanța nu a analizat criticile sale din cererea de apel.

Aceeași parte a mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În concret, recurenta-pârâtă a învederat că a invocat ipoteza reglementată de acest text de lege referitoare la caracterul greșit al considerentelor atacate, pe care le-a reprodus integral.

În acest context, autoarea recursului a subliniat că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu ar rezulta care dintre ipotezele menționate de acest text de lege ar fi incidente în cauză.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel trebuia să analizeze considerentele criticate, aplicând regulile de interpretare a contractelor, pentru a stabili dacă considerentele respective sunt sau nu greșite. Or, instanța de apel nu a făcut această analiză.

În continuare, a învederat că inexistența unui drept de preferință/exclusivitate al intimatei-reclamante a fost un element esențial al apărărilor recurentei-pârâte, în condițiile în care presupusa încălcare a pretinsului drept a constituit și temeiul acțiunii introductive.

În acest context, autoarea recursului a susținut că este irelevantă calitatea sa de terț față de contractul în care este menționat dreptul anterior evocat.

De altfel, faptul că unul dintre considerentele atacate este plasat în partea din sentința primei instanțe care privește cererea reconvențională nu justifică neanalizarea de către instanța de apel a caracterului greșit al considerentelor prin care a fost invalidată o apărare esențială a recurentei-pârâte.

Autoarea recursului a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 977 și art. 981-984 C. civ. referitoare la regulile de interpretare a contractelor.

În concret, recurenta-pârâtă a arătat că recunoașterea unui drept de preferință în favoarea intimatei-reclamante, în lipsa îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 21.2 alin. (2) din contractul de locațiune din 2003 este contrară criteriilor de interpretare a contractelor.

În acest sens, a arătat că prevederea contractuală anterior evocată are ca premisă creșterea capacității tehnice a serviciilor prestate. Or, dat fiind că nu crescut această capacitate, C.N.A.B. nu a inițiat procedura care ar fi justificat suplimentarea de către intimata-reclamantă a numărului de echipamente.

În continuare, recurenta-pârâtă a subliniat că o clauză de preferință nu este una obișnuită și, ca atare, nu se subînțelege, fiind necesară stipularea expresă a unei astfel de clauze pentru a produce efecte, conform art. 981 C. civ.

Aceeași parte a mai arătat că o eventuală neclaritate a clauzei stipulate la art. 21.2 ar trebui să se interpreteze în favoarea C.N.A.B., ca debitoare a pretinsei obligații corelative unui drept de preferință, în sensul că părțile nu au convenit acest drept, conform art. 983 C. civ.

Autoarea recursului a susținut că stipularea unei clauze de preferință ar fi presupus o manifestare expresă de voință din partea locatorului (C.N.A.B.), în sensul renunțării în mod expres la dreptul său de a închiria spații în incinta aeroportului. Or, în lipsa unei renunțări exprese nu poate fi recunoscut un drept de preferință, conform art. 984 C. civ.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că, în cazul admiterii recursului, instanța trebuie să se pronunțe și asupra cheltuielilor de judecată solicitate în apel, care au fost compensate în mod nelegal cu cheltuielile avansate de intimata-reclamantă în apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în data de 22 februarie 2019, sub același număr de dosar.

Prin rezoluția de primire a dosarului s-a constatat că recurenta nu a depus la dosar încă un exemplar al cererii de recurs, înscrisurile noi de care înțelege să se folosească, în șase exemplare, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 250 RON, în original și nici nu a precizat dacă este sau nu de acord cu soluționarea căii extraordinare de atac exercitate în completul de filtru, în eventualitatea în care ar fi admisibilă în principiu.

În aceste condiții, prin adresa emisă la 28 februarie 2019, comunicată la sediul reprezentantului convențional al recurentei la 13 martie 2019, Înalta Curte i-a pus în vedere recurentei să complinească lipsurile mai sus arătate, obligație căreia aceasta nu s-a conformat.

La 7 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă Compania Națională Aeroporturi București a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului și obligarea intimatei-reclamante G. S.R.L. (fostă A.) la plata cheltuielilor de judecată, cu mențiunea că, dacă dovada acestor cheltuieli nu va fi depusă în timp util la dosar, vor fi solicitate pe cale separată.

Întâmpinarea a fost comunicată la sediul reprezentantului convențional al recurentei-pârâte la 20 iunie 2019, fără ca aceasta să formuleze răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția completului din 10 iulie 2019, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părților, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs, fără ca părțile să își exprime poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Prin rezoluția din 21 iulie 2020, Completul de filtru nr. 5 a stabilit termen la 22 septembrie 2020, în vederea examinării recursului, în complet de filtru.

La termenul din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare cu privire la excepția netimbrării recursului, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția netimbrării recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În concret, criticile referitoare la încălcarea normelor de drept procedural se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile referitoare la neanalizarea motivelor de apel se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar criticile privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 977 și art. 981-984 C. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ.."

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, "se taxează cu 50 RON cererile pentru exercitarea apelului sau, după caz, a recursului împotriva următoarelor hotărâri judecătorești: hotărârile prin care s-a respins cererea ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat".

Potrivit art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, "cererea pentru exercitarea căii de atac care vizează numai considerentele hotărârii se timbrează, în toate situațiile, cu 100 RON."

Prin urmare, criticile subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. trebuiau timbrate cu 100 de RON, critica privind soluția de respingere ca inadmisibil a apelului declarat împotriva încheierii din 26 ianuarie 2017 trebuia timbrată cu 50 de RON, iar critica referitoare la respingerea ca nefondat a apelului declarat împotriva considerentelor sentinței civile nr. 4032/02.11.2017 trebuia timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 de RON, în total taxa de timbru ridicându-se la un cuantum de 250 de RON.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege".

De asemenea, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, la cererea de recurs, se va atașa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) teza I al aceluiași articol stabilește că această cerință este prevăzută sub sancțiunea nulității.

În aplicarea acestor texte de lege, instanța supremă constată că, prin adresa emisă la 28 februarie 2019, comunicată la sediul reprezentantului convențional al recurentei la 13 martie 2019, Înalta Curte i-a pus în vedere recurentei să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 250 RON, sub sancțiunea anulării recursului .

Totodată, în cuprinsul raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, s-a consemnat că recursul este netimbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 250 RON, datorată conform art. 24 alin. (1), raportat la art. 25 alin. (2) lit. a) și art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, reprezentantul convențional al recurentei-pârâte primind raportul la 28 mai 2020 .

Prin urmare, recurenta-pârâtă a luat cunoștință de obligația de a depune la dosar dovada plății taxei judiciare de timbru în cuantumul legal datorat, sub sancțiunea anulării recursului.

În consecință, față de faptul că taxa de timbru nu a fost achitată până la termenul de judecată acordat în cauză, iar partea nu a făcut cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru sau o cerere de facilități sub formă de reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate, în condițiile O.U.G. nr. 80/2013, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 197 C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii", prin raportare la art. 494 C. proc. civ., în temeiul cărora "Dispozițiile de procedură privind judecata în prima instanță și în apel se aplică și în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune".

În consecință, în raport de dispozițiile legale mai sus arătate, devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2542 din 7 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2542 din 7 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.