ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1628/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a Civilă, la 9 februarie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, anularea hotărârii AGA din data de 21 mai 2015.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 31 august 2015, judecata cauzei a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Constanța, cauza fiind, ulterior, repusă pe rol prin încheierea din 23 noiembrie 2018.

Prin notele scrise depuse la 12 iunie 2018, reclamantul a invocat excepția lipsei calității de reprezentant raportat la contractul de asistență juridică încheiat de pârâtă în prezenta cauză.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2018, instanța a dispus respingerea excepției lipsei calității de reprezentant.

La 13 iunie 2018, A. (senior) a formulat cerere de intervenție în interes alăturat reclamantului, iar, în subsidiar, în interes propriu.

Prin sentința civilă nr. 785 din 14 decembrie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat apel, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.

Pentru termenul de judecată din 20 mai 2019, A. (senior) a depus la dosar cerere de intervenție în interes alăturat, formulând, totodată, în subsidiar, și o cerere de intervenție în interes propriu.

Prin încheierea din 3 iunie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de intervenție formulată de A. (senior), ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii din 3 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, A. (senior) a declarat recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, la data de 19 iulie 2019, sub același număr de dosar.

În motivarea cererii de recurs, arată, în esență, că, prin cererea de intervenție formulată în interesul alăturat al apelantului A., recurentul în cauză a justificat un interes personal în formularea cererii de intervenție având în vedere faptul că, prin contractul de asociere încheiat între asociații societății intimate, s-a stipulat faptul că se va înființa o societate de teren care va fi ținută de asociații C. și pentru asociații D. și E.. În drept, precizează că sunt incidente motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, și 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare.

La termenul din 20 septembrie 2019, petentul A. a formulat oral o cerere de recuzare a completului de judecată compus din doamnele judecător F., G. și H., învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

La 27 septembrie 2019, petentul a formulat și în scris cererea de recuzare a tuturor membrilor completului, în cadrul căreia a solicitat ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru aferentă acesteia.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar.

Ulterior, prin încheierea din 4 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea formulată de petentul A. privind recuzarea completului nr. 4 compus din doamnele judecător F., G. și H..

Prin încheierea din 13 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019.2, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de reexaminare a încheierii din 1 octombrie 2019.

La 26 noiembrie 2019, petentul A. a formulat o nouă cerere de acordare a ajutorului public judiciar, care a fost respinsă ca tardivă prin încheierea pronunțată la acea dată, în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei încheieri, la 11 decembrie 2019, petentul a formulat cerere de reexaminare, în cuprinsul căreia a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008.

În susținerea excepției, petentul a depus la dosar cererea de sesizare a Curții Constituționale cu aceeași excepție, formulată în cadrul dosarului nr. x/2016, precum și încheierile din 24 octombrie 2018 și din 2 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul sus-menționat, prin care a fost sesizată Curtea Constituțională cu aceeași excepție invocată și în cazul de față.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019.1.2, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, formulată de petentul A., ca inadmisibilă.

La 24 ianuarie 2020, petentul A. a transmis, prin fax, recurs declarativ împotriva încheierii din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.1.2, cu mențiunea că motivele de recurs vor fi depuse după comunicarea încheierii motivate prin care a fost respinsă cererea formulată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă la 27 ianuarie 2020, sub nr. x/2019/a4.1.2*, iar prin rezoluția din 29 ianuarie 2020, a fost stabilit termen la 24 martie 2020, cu citarea părților, în ședință publică.

La 24 martie 2020, fiind sub incidența dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept.

Ulterior, prin rezoluția din 22 mai 2020 dată în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 al Președintelui României, cauza a primit termen de judecată la 30 iunie 2020, ora 11

00

, cu citarea părților în ședință publică.

La 30 iunie 2020 ora 08

19

, respectiv, la ora 10

56

recurentul A. a transmis, atât prin fax, cât și prin e-mail, motivele de casare aferente recursului declarat la 24 ianuarie 2020 împotriva încheierii din 22 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2019.1.2.

La aceeași dată, intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat și, în subsidiar, respingerea recursului, ca tardiv formulat.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, cauza a fost amânată la 22 septembrie 2020, ora 11

00

în vederea comunicării către intimați a motivelor de recurs.

În motivarea recursului, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., susținând că instanța s-a pronunțat fără a analiza condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 în condițiile în care a respins cererea de sesizare pe motivul că ar fi fost incidente dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr. 51/2008, și nu art. 7 din același act normativ.

Totodată, solicită a se observa ca încheierea cuprinde motive contradictorii, întrucât, instanța afirmă că cererea de reexaminare în cadrul căreia a fost formulată excepția de neconstituționalitate vizează încheierea din 26 noiembrie 2019 prin care a fost respinsă ca tardivă cererea de ajutor public judiciar, ulterior, instanța arătând că dispozițiile art. 7 nu au legătură cu soluționarea cererii de reexaminare.

Recurentul consideră, așadar, că instanța s-a pronunțat asupra condițiilor de admisibilitate pe motive străine de cauză, aceasta neanalizând faptul că cererea anterior formulată a fost depusă în termenul legal de 5 zile.

Se mai arată că instanța nu a analizat faptul că excepția de neconstituționalitate a art. 7 cuprinde, implicit, și neconstituționalitatea art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, dat fiind faptul că, pentru a putea formula mai multe cereri de ajutor public judiciar, cererile depuse ulterior sunt mereu formulate în afara termenului inițial acordat pentru plata taxei judiciare de timbru.

În susținerea afirmațiilor sale, recurentul face trimitere la o decizie pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2015, potrivit căreia, cererile de ajutor public judiciar pot fi formulate ori de câte ori este nevoie, fapt ce rezultă din obligativitatea petentului de a înștiința instanța cu privire la orice modificare referitoare la veniturile sale.

Totodată, recurentul susține că O.U.G. nr. 51/2008 prevede faptul că ajutorul public judiciar poate fi formulat și pe parcursul procesului.

Conchizând, recurentul afirmă că, atâta timp cât cererea privind neconstituționalitatea art. 7 conține, implicit, și excepția de neconstituționalitate privind art. 33 alin. (2) din actul normativ mai sus menționat, instanța, în exercitarea rolului activ, avea obligația, din oficiu, conform art. 29 C. proc. civ., să clarifice aceste aspecte.

Subliniind faptul că încălcarea rolului activ constituie un motiv de casare, recurentul solicită, pentru argumentele mai sus arătate, admiterea recursului, casarea hotărârii și sesizarea Curții Constituționale sau retrimiterea cauzei, pentru soluționare, instanței inițial învestite.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 29 alin. (5) din același act normativ arată că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Ca și condiție de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepția să privească o lege sau o ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să fie ridicată de părți, procuror sau instanță din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Așadar, prin aceste dispoziții legale se atribuie instanței în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și 3 ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiții nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate anterior evocate și, cu precădere, considerentele pentru care Înalta Curte a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată, instanța reține că Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2015 având ca obiect recursul declarat de recurentul-intervenient A. (senior) împotriva încheierii din 3 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015.

În acest dosar, aflat în recurs pe rolul instanței supreme, intimatul A. a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată, în cadrul căreia a solicitat ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru aferentă acesteia.

Cererea de ajutor public judiciar a fost respinsă prin încheierea din 1 octombrie 2019, menținută, ulterior, prin încheierea din 13 noiembrie 2019, în care Înalta Curte a procedat la reexaminarea încheierii din 1 octombrie 2019.

La 26 noiembrie 2019, petentul A. a formulat o nouă cerere de acordare a ajutorului public judiciar care a fost respinsă ca tardiv formulată prin încheierea pronunțată la acea dată, în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă.

Împotriva acestei încheieri, petentul a formulat o cerere de reexaminare, în cuprinsul căreia a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.1.2, ce face obiectul prezentului recurs.

Cu toate că, în încheierea recurată, instanța a motivat de ce judecarea cererii de reexaminare a încheierii din 26 noiembrie 2019 nu are legătură cu prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, din motivele de recurs invocate, se deduce că nemulțumirea recurentului vizează, de fapt, limitarea posibilității de a reitera cererea de ajutor public judiciar.

Or, având în vedere că instanța care a pronunțat încheierea recurată a analizat art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 din perspectiva cuantumului maxim al ajutorului public judiciar ce poate fi acordat, cumulat, în cursul unei perioade de un an, și nicidecum din perspectiva condiționării temporale a posibilității formulării și, eventual, a reiterării unei astfel de cereri, criticile recurentului sub aspectul existenței unor motive contradictorii sunt nefondate.

Așadar, știut fiind că, pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curții Constituționale, este necesar ca excepția să aibă legătură cu cauza pendinte, Înalta Curte reține că litigiul față de care trebuie să se aprecieze o astfel de legătură este cel care are ca obiect cererea de reexaminare a încheierii prin care a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea de acordare a ajutorului public judiciar.

Având în vedere că cererea a fost respinsă pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii pronunțate la 26 noiembrie 2019, respectiv, pentru depășirea termenului imperativ prevăzut de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, în mod corect, instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 care reglementează, de fapt, cuantumul maxim al ajutorului public ce poate fi acordat în decursul unui an, întrucât, eventuala constatare a neconstituționalității art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 nu este de natură a conduce la admiterea cererii de reexaminare a încheierii prin care a fost respinsă ca tardivă cererea de acordare a ajutorului public judiciar, soluția fiind determinată de nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, iar nu pe considerente întemeiate pe textul de lege criticat pentru neconstituționalitate.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 385 din 4 iunie 2019, relevant fiind considerentul nr. 24:

"Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Or, "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului".

Cât privește critica adusă încheierii recurate întemeiată pe încălcarea rolului activ al instanței, căreia i se reproșează că nu a analizat faptul că excepția de neconstituționalitate a art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 cuprinde, implicit, și neconstituționalitatea unui alt articol (33 alin. (2), indicat în mod eronat ca făcând parte din același act normativ, instanța supremă reține că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale a României, excepția de neconstituționalitate trebuie să cuprindă trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, norma constituțională pretins încălcată, precum și motivarea de către autorul excepției a raportului de contrarietate dintre cele două texte, respectiv motivarea neconstituționalității textului legal criticat.

Astfel, având în vedere că primul element al excepției se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituțional, fie menționării conținutului său normativ, Înalta Curte reține că instanța nu se poate substitui autorului excepției, indicând ea însăși textul de lege pretins a fi neconstituțional.

În sprjinul afirmației de mai sus, se cuvine menționat faptul că singura situație în care instanța poate indica ea însăși textul de lege pretins a fi neconstituțional este atunci când, din oficiu, procedează la invocarea unei excepții de neconstituționalitate. Altfel spus, când ea însăși este autoarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate invocată din oficiu.

O astfel de interpretare reiese atât din conținutul art. 29 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 47/1992, cât și din conținutul art. 29 alin. (4) teza întâi și a doua din același act normativ, care statuează că "Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial", respectiv, că "sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare."

Făcând o corectă aplicare a legii în analiza condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate invocate, Înalta Curte constată că, în mod corect, prin încheierea din 22 ianuarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019.1.2, instanța supremă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale reținând că dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 nu au legătură cu soluționarea cererii de reexaminare, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.1.2.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.