ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2803/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2803/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 20 decembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C B. S.R.L, să se dispună anularea hotărârii AGA din data de 21.05.2015, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 785 din 14.12.2018 Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale active, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei hotărârii a formulat apel reclamantul A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 2.10.2020 a fost depusă la dosar cererea de intervenție în interes alăturat, în subsidiar, intervenție în interes propriu, formulată de C., în vederea sprijinirii apărărilor apelantului A., in sensul admiterii apelului și modificării in tot a sentinței civile apelate cu consecința admiterii acțiunii.

Prin precizările depuse la dosar pentru termenul din 16.11.2020, intervenientul C. a arătat că formulează ambele cereri de intervenție, atât in interes propriu, cât si in interes alăturat.

Dat fiind faptul că se află într-o cale de atac și art. 62 alin. (2) C. proc. civ. prevede faptul că cererea poate fi făcută numai în fața primei instanțe, înainte de încheierea dezbaterilor de fond, a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ., având in vedere ca această prevedere încalcă drepturile prevăzute la art. 16, art. 21, art. 24 C. proc. civ., precum si art. 6 CEDO.

Apelantul-reclamant A. a invocat excepția de neconstituționalitate a disp.art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 motivând că atât timp cât unui asociat i se interzice să introducă o acțiune în apărarea intereselor sale și a societății, se încalcă dreptul la apărare și la un proces echitabil; totodată, a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Prin încheierea din 31 martie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății până la soluționarea dosarelor nr. x/2020, nr. y/2018 si z/2011/a1 în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

A respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității denunțării ca fals a contractului de asistență juridică și a împuternicirii avocațiale.

A respins denunțarea ca fals a contractului de asistență juridică și a împuternicirii avocațiale pentru intimata pârâtă B. S.R.L..

A respins ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului intimatei pârâte B..

A respins ca inadmisibile cererile de sesizare a ICCJ pentru pronunțarea unor hotărâri prealabile formulate de apelantul A..

A respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a CCR cu excepția de neconstituționalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și art. 304 C. proc. civ., formulată de apelantul A..

A respins ca inadmisibile cererile de intervenție accesorie si principală formulate de C..

A respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a ICCJ cu dezlegarea unei probleme de drept, conform art. 519 C. proc. civ., formulată de C..

A respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a CCR cu excepția de neconstituționalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ., formulată de C..

A fixat termen pentru continuarea judecății la data de 24.05.2021.

Împotriva acestei încheieri, în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și art. 304 C. proc. civ., recurentul A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs depus la data de 21.09.2021, recurentul a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în ceea ce privește încheierea prin care a fost respinsa cererea de sesizare a Curții Constituționale referitor la neconstituționalitatea art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Recurentul a susținut că, prin hotărârea recurată, instanța s-a pronunțat în sensul respingerii sesizării fără a analiza condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992, câtă vreme a ales să respingă sesizarea afirmând că aceasta nu îndeplinește condițiile art. 29 alin. (5).

Prin regulamentul de organizare a instanțelor de judecata, s-a prevăzut, a susținut recurentul, că, în cazul excepțiilor de neconstituționalitate, instanța ar fi trebuit să creeze dosar separat și să dea posibilitatea dezvoltării argumentelor. Or, instanța nu a dat curs acestor prevederi, nu a creat dosar separat, încălcându-și astfel rolul activ.

Sub un alt aspect, arată recurentul, instanța face referire la faptul că acesta ar fi invocat excepția de neconstituționalitate prin apelul declarat. Or, solicită a se observa că, în cuprinsul apelului declarat, la fila x, a solicitat sesizarea Curții Constituționale și a arătat expres și faptul că se încalcă dreptul la apărare si dreptul la un proces echitabil. A susținut recurentul că referirea la texte care nu conțin aceste prevederi pot fi considerate ca o nemotivare, deoarece este vorba de o motivare lacunară și lipsită de orice susținere argumentativă.

Recurentul a mai arătat că excepțiile au fost invocate și oral în sala de judecată, iar, mai mult, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea 47/1992, sesizările (adresate Curții Constituționale) trebuie făcute în forma scrisă și motivate.

A subliniat recurentul că a formulat, în scris și oral, cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (4) din Legea 31/1990 și a arătat succint motivele solicitării (care rezulta din cele cuprinse pana la fila x a apelului).

Cu toate acestea, instanța a apreciat ca cererea este inadmisibilă, întrucât recurentul nu a oferit o minimă argumentare în ceea ce privește încălcarea unor texte constituționale.

Or, în lipsa pretins formală a motivării cererii, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot formula puncte de vedere cu privire la excepția invocată, fiind afectate principiul contradictorialității și al dreptului la apărare. Dacă instanța aprecia că motivarea anterioară nu poate fi admisă, că motivarea pentru apel nu este sau nu poate fi, in același timp, și motivare pentru excepția de neconstituționalitate, se impunea, în virtutea rolului activ, să dispună completarea sau să i se pună în vedere să formuleze precizări.

În același context, a arătat recurentul, într-un alt dosar (nr. x/2017), instanța supremă a admis recursul său împotriva hotărârii prin care a fost respinsă cererea de sesizare cu o excepție de neconstituționalitate și, trimițând dosarul spre rejudecare, instanța inițial învestită a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru excepțiile de neconstituționalitate invocate.

În ceea ce privește termenul de motivare a prezentului recurs, recurentul amintind și decizia nr. 321/2017 a Curții Constituționale, arată că în C. proc. civ. se stabilește termenul legal la care se poate formula cererea de recurs, acesta fiind cel de la art. 470, art. 487 și art. 29, alin. (5) din Legea 47/1992, care se socotește de la comunicarea hotărârii.

Recurentul a mai arătat că, la fila x din hotărârea recurată, Curtea de Apel precizează că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate a sesizării CCR nici cererea privind sesizarea cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrierea în fals nu a fost respinsă ca tardivă și a fost analizata de către instanța de judecata.

Într-adevăr, în speță, instanța a constatat ca atât contractul, cât și împuternicirea avocațială sunt înscrisuri folosite de parte.

În opinia recurentului, art. 304 C. proc. civ. încalcă prevederile articolelor: 16, 21 si 24 din Constituția României și 6 CEDO (care prevede dreptul la un proces echitabil).

Recurentul a mai susținut că norma - art. 132 alin. (4) din Legea 31/1990 este neclară și acordă instanțelor de judecată posibilitatea să emită decizii divergente independent de preferințele acestora.

Astfel, în jurisprudența naționala, s-a constatat, printre altele, ca norma n-ar fi aplicabilă în cazul asociatului administrator. În cazul concret de față, instanța a apreciat că administratorul nu are dreptul să ceara anularea hotărârii AGA prin care a fost revocat.

Pe lângă faptul că o hotărâre AGA a asociatului D. nu a existat niciodată și că avocații din cauza de față nu au fost niciodată mandatați de asociatul de la data respectiva să îl reprezinte și prin prisma faptului că D. nu a fost niciodată asociat unic si nici singurul asociat, norma indicată nu distinge între asociatul administrator și un administrator extern angajat care este revocat din funcția de administrator.

În speță, a susținut recurentul, prin încheierea penala din dosarul x/2020, instanța penala a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că E. a falsificat actele de numire în funcția de administrator prin contrafacerea semnăturii.

În ceea ce privește drepturile constituționale încălcate de art. 132, recurentul a apreciat că se încalcă dreptul de acces la justiție, dreptul la un proces echitabil, iar acestea au fost menționate în apel. Prin urmare, plecând de la premisa ca instanța cunoaște dispozițiile legale, menționarea dreptului precizat (proces echitabil și drept la apărare) sunt cunoscute instanței de judecata și nu necesită numirea lor expresă prin indicarea articolului care le prevede.

În ceea ce privește concretizarea încălcărilor arătate, recurentul a susținut că acestea rezultă din cuprinsul apelului și al actelor depuse la dosarul cauzei.

Art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că hotărârea poate fi luată de către orice acționar care nu a luat parte la adunarea generala. Or, susține recurentul, acesta era la data anului 2015 asociat și, prin urmare, avea calitate procesuală.

În contradicție cu acestea este art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 care prevede că administratorul nu poate să conteste aceste hotărâri AGA.

Norma nu diferențiază și în cazurile în care cel care are dreptul conform art. 132 alin. (2) și cel care nu are dreptul conform art. 132 alin. (4), sunt una și aceeași persoana; norma nu soluționează această discrepanță și nici nu conține vreo prevedere în acest sens.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului si casarea hotărârii recurate, cu consecința sesizării Curți Constituționale, sau retrimiterea cauzei pentru soluționarea de către instanța inițial învestită.

Prin memoriul de recurs depus la data de 22.09.2021, recurentul a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în ceea ce privește încheierea prin care a fost respinsa cererea de sesizare a Curții Constituționale referitor la neconstituționalitatea art. 304 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că, prin hotărârea recurată, instanța s-a pronunțat în sensul respingerii sesizării fără a analiza condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992, cată vreme a ales sa respingă aceasta sesizare afirmând că delegația de avocat, în cauză, a fost emisă în baza unui contract de asistenta juridica din 2019, însă dosarul este pe rolul instanțelor de judecata din februarie 2015. Astfel că toate actele de procedura depuse de acest grup infracțional au fost introduse fără să aibă la baza sa un contract de asistență juridică, așa cum D. personal a precizat.

Din lista depusă la dosarul penal rezulta ca D. nu a mandatat niciodată acest grup de avocați pentru dosarul de față, sens in care afirmațiile instanței de judecată sunt lipsite de suport probatoriu. Afirmațiile instanței ca semnăturile doamnei E. ar corespunde cu cea de la Registrul Comerțului sunt irelevante atât timp cât înscrierea în fals a fost efectuată față de actele întocmite de acest grup pentru acte anterior anului 2018. Adică a actelor de procedura realizate de acest grup anterior numirii doamnei E. in funcția de administrator.

Mai mult, instanța penala din dosarul x/2020 a constatat ca E. a falsificat actele prin care s-a autonumit în funcția de administrator.

Astfel, in dosarul penal ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, dosar penal care are ca obiect urmărirea penala față de doamna E. pentru infracțiunile de fals și uz de fals, in legătura cu hotărârea AGA de (auto)numire administrator al societății B. S.R.L., s-a început urmărirea penala față de doamna E., care s-a autonumit in funcția de administrator, prin falsificarea semnăturii domnului D. în actele pe care le-a depus la Registrul Comerțului, așa cum constata și judecătorul de camera preliminară.

Recurentul a mai arătat că, prin încheierea penala din data de 21.04.2021, pronunțata in dosarul x/2020, de către Judecătoria Constanta, judecătorul de camera preliminară a admis plângerea fata de ordonanța parchetului de neîncepere a urmăririi penale, deoarece in cauza de față E. a falsificat semnătura numitului D., autonumindu-se in funcția de administrator. In același timp, parchetul a dispus începerea urmăririi penale față de E., nedispunând însă nimic față de începerea urmăririi penale dispuse anterior privind falsurile. Prin urmare nu a fost clasat dosarul față de începerea urmăririi penale care a fost dispusa in cauza, de către procuror.

Recurentul a susținut că, în speță, instanța a nesocotit prevederile legale, așa cum rezulta din regulamentul de ordine interioara, de a realiza un dosar separat pentru excepția de neconstituționalitate și de a o respinge motivat, instanța respingând excepția cu o singură propoziție.

Instanța nu a analizat înscrierea în fals față de documentele realizate de către pretinșii apărători anterior numirii in funcția de administrator al doamnei E., iar afirmațiile instanței ca, în speță, contractul ar purta aceeași semnătura a doamnei E. sunt contrazise de constatările judecătorului de Camera preliminară din dosarul x/2020

Recurentul arată că a invocat neconstituționalitatea și a art. 304 alin. (3) C. proc. civ., care prevede ca instanța va ordona. Această normă este neclară și dispozițiile ei sunt lăsate la interpretarea instanțelor de judecata. Așadar, daca legea prevede ca instanța va ordona, exista posibilitatea instanței să nu ordone, daca partea denunța ca fals.

Poate instanța sa renunțe la ordonarea prezentei ca partea să depună originalul și să dea explicațiile necesare, mai ales că, din nenumărate dosare, se arata că intimații au falsificat semnăturile.

Recurentul a arătat că, în speță, nu a invocat neconstituționalitatea art. 304 alin. (1) C. proc. civ., ci neconstituționalitatea art. 304 alin. (2) si 3 din același cod, iar instanța nu a dat curs prevederilor legale si nu a analizat reglementările imperative ale art. 304 alin. (2) C. proc. civ.

Prevederile art. 304 C. proc. civ. îngrădesc și încalcă drepturile procesuale, constituționale, precum și prevederile CEDO, având in vedere faptul ca impun prin sintagma "va ordona să se prezinte", dar de fapt instanța nu ordonă prezentarea acestuia niciodată dacă avocații atestă cu mențiunea "conform cu originalul", adică falsificatorii atesta că ei nu au falsificat și instanța renunță la verificări.

În plus, recurentul a susținut că hotărârea conține motive contradictorii și că instanța nu a motivat deloc respingerea excepției, decât cu motive nelegale și contrare prevederilor legale; motivarea cu motive străine de legea in vigoare poate fi socotita ca nemotivare și, mai mult, s-au folosit motive contradictorii in respingerea ei.

Încălcarea regulilor de procedură este un alt motiv de casare, iar art. 304 C. proc. civ. prevede citarea părților în sensul să precizeze dacă mențin actul sau nu, lucru care nu s-a întâmplat.

Respingerea pe motivul ca împuternicirea avocațiala nu este un document folosit de parte in proces este o nesocotire a dreptului material și în dezacord cu jurisprudența.

Prin memoriile de recurs depuse la dosar, recurentul a arătat că înțelege să invoce excepția de neconstitutionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea 47/92 coroborat cu art. 487 alin. (1), art. 470 alin. (5) C. proc. civ., art. 486 alin. (3), art. 489 din același cod, pentru încălcarea articolelor 16, 21, 24 ale Constituției si art. 6 CEDO, care prevede dreptul la un proces echitabil in ceea ce privește termenul pentru motivarea acestui recurs.

Recurentul A. a depus note de ședință la data de 22.09.2021, prin care a solicitat admiterea recursului și respingerea argumentelor intimatei. Totodată, a arătat, în sinteză, că înțelege să invoce lipsa calității de reprezentant legal, lipsa calității de reprezentant convențional, precum și că se înscrie în fals față de actele întocmite de intimat.

A mai solicitat și suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului penal x/2019 și a cauzei civile din dosarul x/2019, prin care s-a solicitat anularea hotărârii AGA prin care s-a autonumit E. in funcția de administrator.

La 10 noiembrie 2021, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de recurentul A. cu privire la recursul formulat de recurentul C., prin care a invocat, în esență, o serie de neregularități procedurale și a solicitat suspendarea prezentei cauze până la soluționarea mai multor dosare, respectiv dosarul penal nr. x/2019, dosarul civil nr. x/2019 și dosarul civil nr. x/2011

Recurentul C. a declarat recurs împotriva încheierii din 31 martie 2021, în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenție accesorie și principală; totodată, a declarat recurs și în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu consecința admiterii cererii de intervenție formulata in interesul apelantului, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de intervenție.

Recurentul a susținut că, în mod nefondat, a reținut instanța faptul ca este terț față de societatea intimata, aspect dedus din cuprinsul mențiunilor de la Oficiul Registrului Comerțului, câtă vreme potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990, republicată, hotărârile AGA produc efecte între asociați de la data adoptării. Arată că asociații au recunoscut aptitudinea sa de a deține această calitate în cadrul societății, ca urmare a contractului de fiducie existent intre A. și C., contract ale căror efecte s-au transferat către acesta din urmă.

În mod contradictoriu apreciază instanța, a susținut recurentul C., faptul ca prin modul in care a înțeles să invoce existența unui interes personal al său în formularea cererii transformă cererea de intervenție in interes alăturat in cerere de intervenție in interes propriu.

Or, practica judecătoreasca, chiar și a instanțelor din Constanta, este unanimă în aprecierea potrivit cu care în cazul formulării unei cereri de intervenție în interes alăturat, intervenientul accesoriu trebuie sa justifice un interes personal în formularea acestei cereri, justificarea existenței unui interes fiind obligatoriu a fi dovedită atât in cazul unei cereri in interes propriu, cât și in cazul unei cereri in interes alăturat. Diferența naturii juridice intre cele doua tipuri de intervenție fiind doar scopul pentru care acestea sunt formulate, respectiv scopul de a obține pe calea instanței un drept propriu in persoana intervenientului, in cazul cererii de intervenție in nume propriu, si scopul de a sprijini apărarea părții in favoarea căreia se intervine, in cazul cererii de intervenție in interes alăturat.

Recurentul C. susține că atâta vreme cât a declarat că cererea de intervenție formulată este în interes alăturat apelantului, in mod nefondat instanța a schimbat natura și înțelesul vădit al cererii, reținând că, prin motivele invocate, cererea formulata de A. senior depășește limitele unei simple sprijiniri a apărărilor apelantului, invocându-se motive de nelegalitate ale hotărârii AGA proprii intervenientului.

În mod eronat instanța nu a reținut că, în realitate, aceste apărări erau subsumate dovedirii interesului său in formularea acestei cererii, condiție de admisibilitate obligatoriu a fi îndeplinita și în cazul intervenției accesorii.

Or, a susținut recurentul C., în mod evident, prin cererea de intervenție nu a încercat ca instanța de apel să îi recunoască drepturi necontestate de către asociați și nici ca, pe calea cererii de intervenție accesorie, instanța, investita cu acesta cerere, să analizeze contractul de fiducie sau să procedeze la analiza hotărârii AGA contestate in cauza, din perspectiva unor motive de nulitate a acestei hotărâri AGA pe care ar fi in măsura să le invoce având în vedere calitatea sa de asociat în cadrul societății. In mod evident, toate aceste aspecte au fost invocate pentru a se dovedi interesul său de a formula cererea accesorie in fata instanței de apel. Această cerere fiind formulata in scopul susținerii apărărilor intimatului, ope legis, nu putea să determine instanța, ca in situația admiterii să constate prin hotărâre judecătoreasca aceste drepturi ale sale.

Față de toate aceste considerente, in raport de cererea pe care a înțeles să o formuleze, recurentul C. a considerat ca instanța a schimbat înțelesul vădit al cererii sale, pronunțând o încheiere nelegală, situație in raport de care a solicitat admiterea recursului.

Ulterior, recurentul C. a depus motive de recurs cu privire la încheierea prin care instanța de apel a respins cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate art. 62 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul a susținut că, în fapt, la termenul de judecata din data de 05.10.2020, a formulat cerere de intervenție in interes alăturat apelantului și, in subsidiar, cerere de intervenție in interes propriu in soluționarea apelului formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile pronunțate de Tribunalul Constanta.

În justificarea interesului in promovarea acestei cereri, atât din perspectiva cererii de intervenție in interes propriu, cât și din perspectiva cererii în interes alăturat, a susținut că interesul propriu rezulta din decizia definitiva din dosarul 4C 187/18, care conform art. 636 C. proc. civ. a fost investita cu titlul executoriu european, potrivit Regulamentului 1215/2012, prin care, se constata ca A. senior este asociat in aceasta societate, prin hotărâre definitiva executorie. Acesta i-a cesionat 1% din părțile sociale si urmează sa îi cesioneze și restul de părți sociale, după ce se va clarifica acest dosar. Astfel, a arătat ca are un interes să susțină partea reclamantă, care nu a fost revocată din funcția de administrator in anul 2015.

Instanța de apel, a menționat recurentul, soluționând cererea de intervenție în interes alăturat a apreciat ca acesta nu justifică un interes propriu în formularea unei asemenea cererii, iar în ceea ce privește intervenția în interes propriu s-a apreciat că aceasta, fiind formulata direct în apel, în raport de dispozițiile art. 62 C. proc. civ., este tardivă și inadmisibilă.

În acest context, recurentul a arătat că a înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 62 C. proc. civ., având în vedere că redactarea acestui text de lege încalcă dreptul de acces la justiție a unei părți interesate de soluționarea unei cauze în care nu are calitate de parte, dar în cadrul căreia are interes să intervină indiferent de faza procesuală în care aceasta se regăsește.

În ceea ce privește termenul de motivare a prezentului recurs, recurentul amintind și decizia nr. 321/2017 a Curții Constituționale, arată că în C. proc. civ. se stabilește termenul legal la care se poate formula cererea de recurs, acesta fiind cel de la art. 470, art. 487 și art. 29, alin. (5) din Legea 47/1992, care se socotește de la comunicarea hotărârii.

În opinia recurentului, art. 62 C. proc. civ. încalcă dispozițiile articolelor: 16, 21 si 24 din Constituția României și 6 CEDO (care prevede dreptul la un proces echitabil).

Din perspectiva îndeplinirii aspectelor de neconstituționalitate ale art. 62 C. proc. civ., recurentul a considerat că imposibilitatea intervenirii in interes propriu de către o parte terță de litigiu, în orice stare s-ar regăsi cauza, inclusiv în apel sau recurs, încalcă prevederile art. 16 si 21 din Constituție referitoare la liberul acces la justiție.

Recurentul a arătat că înțelege să susțină acest aspect, având in vedere că o parte terță se poate regăsi în situația în care nu are cunoștință despre litigiul pornit între alte părți în faza procesuala a fondului, astfel încât nu poate interveni în aceea fază pentru protejarea intereselor și drepturilor care o vizează, luând la cunoștința de existenta litigiului in alta faza procesuala.

Or, limitarea dreptului de intervenție in interes propriu numai la nivelul soluționării cauzei in fond, reprezintă in mod evident o încălcare a dreptului de acces la justiție garantat constituțional.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și sesizarea Curți Constituționale, sau retrimiterea cauzei pentru soluționarea de către instanța inițial învestită.

În final, recurentul a arătat că invocă excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992 coroborat cu art. 487 alin. (1)., art. 470 alin. (5) C. proc. civ., pentru încălcarea articolelor 16, 21, 24 ale Constituției și art. 6 CCDO (care prevede dreptul la un proces echitabil în ceea ce privește termenul pentru motivarea acestui recurs).

Intimata B. S.R.L. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul C. împotriva încheierii din 31 martie 2021 prin care a fost respinsă cererea de intervenție accesorie, în subsidiar principală.

La termenul din 10 noiembrie 2021, A. a recuzat completul de judecată, iar, în raport cu dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a acordat cuvântul asupra cererilor de recurs și a amânat pronunțarea în vederea soluționării cererii de recuzare formulată în cauză.

În ședința publică din 10 noiembrie 2021, recurentul A. a formulat în legătură cu reprezentarea convențională a intimatei, o solicitare de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 C. proc. civ., solicitare care a fost pusă în dezbaterea părților, împreună cu celelalte excepții și cereri invocate de acesta.

Cu referire la termenul de motivare a recursului, în ședința publică din 10 noiembrie 2021, recurentul A. a arătat că înțelege să nu mai susțină cererile de sesizare a Curții Constituționale, pe temeiurile invocate, astfel încât instanța nu le-a mai avut în vedere.

Prin încheierea din 14 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cererea de recuzare a membrilor completului de judecată a fost anulată, ca insuficient timbrată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității de reprezentant legal al intimatei și excepția lipsei calității de reprezentant convențional a apărătorului intimatei, invocate de recurentul A., ca neîntemeiate, reținând următoarele:

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată, din coroborarea art. 209 alin. (1) și (2) C. civ. și art. 197 din Legea nr. 31/1990, că o societate cu răspundere limitată este reprezentată în raporturile cu terții prin administratorul său numit în condiții legale prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Sub aspect procesual, potrivit art. 80 C. proc. civ. părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară, iar potrivit art. 84 alin. (1) C. proc. civ. persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.

Conform art. 85 alin. (3) C. proc. civ. împuternicirea de a reprezenta o persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei.

Totodată, potrivit art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită.

Înalta Curte reține că, în speță, intimata B. S.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, atașând împuternicirea avocațială având inserate mențiunile impuse de Anexa II la Statutul profesiei de avocat.

Având în vedere că, potrivit evidențelor Oficiului Registrului Comerțului, doamna E. are calitatea de reprezentant legal al societății B. S.R.L., aceasta fiind astfel învestită cu puterea de a reprezenta societatea în raporturile cu terții și în justiție, ținând cont de împrejurarea că la dosar se regăsește împuternicirea avocațială prin care F. și Asociații a făcut dovada calității de reprezentant al intimatei S.C. B. S.R.L., conform dispozițiilor art. 85 alin. (3) C. proc. civ. și Legii nr. 51/1995, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității de reprezentant legal al intimatei și excepția lipsei calității de reprezentant convențional a apărătorului intimatei.

De asemenea, Înalta Curte va respinge cererea recurentului A. privind înscrierea în fals, ca inadmisibilă, reținând următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., "dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părți declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină".

Din analiza literală și logico-gramaticală a acestor dispoziții legale, rezultă că oricare dintre părți poate declara că este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii un înscris folosit în proces de către partea potrivnică, procedura falsului fiind o modalitate de validare a veridicității probatorii a unui înscris.

Or, ipoteza prevăzută de lege nu se regăsește în speță, recurentul nefiind persoana care a semnat contractul de asistență juridică în baza căruia a fost emisă împuternicirea avocațială aflată la dosarul cauzei, acesta fiind terț față de raportul juridic respectiv.

Mai mult decât atât, pe de o parte, împuternicirea avocațială nu reprezintă "un înscris folosit în proces", ci aceasta produce efecte doar între părțile semnatare ale contractului de asistență juridică și nu are niciun efect juridic față de partea care a denunțat înscrisul ca fals, iar, pe de altă parte, soluția ce urmează a se pronunța în cauză nu se va întemeia pe acest înscris.

Așadar, cum situația factuală invocată în speță nu se încadrează în ipoteza prevăzută de lege, cererea recurentului va fi respinsă, ca inadmisibilă.

Referitor la cererile de suspendare a judecății până la soluționarea dosarelor nr. x/2019, nr. y/2019 și nr. z/2011/a1, formulate de recurentul A., Înalta Curte le va respinge ca neîntemeiate, având în vedere următoarele:

Deși recurentul nu indică niciun temei de drept în baza căruia înțelege să solicite suspendarea judecății cauzei, incidente sunt dispozițiile art. 413 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) din C. proc. civ. "Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți; 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel; 3. în alte cazuri prevăzute de lege".

Dispozițiile legale anterior evocate, care reglementează suspendarea facultativă a judecății, oferă judecătorului opțiunea de a aprecia asupra oportunității aplicării acestei măsuri față de împrejurările concrete ale cauzei.

Analizând motivele invocate în argumentarea cererilor de suspendare în raport de textele normative incidente, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile legale evocate și, în plus, apreciind asupra oportunității suspendării, având în vedere, totodată, caracterul facultativ al normelor menționate, constată că nu se impune luarea acestei măsuri, sens în care respinge ca neîntemeiate cererile formulate de recurent.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul A., instanța o va respinge având în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Printr-o analiză structurală a textului legal se poate observa că, pentru admisibilitatea cererii, este necesară întrunirea următoarelor patru condiții: existența unei chestiuni de drept; chestiunea de drept pusă în discuție să fie esențială, determinantă pentru soluționarea cauzei în fond; chestiunea de drept supusă soluționării să fie nouă; Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra acesteia și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Se observă că, deși verificarea condițiilor de admisibilitate este un atribut al Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea de sesizare - ca act procedural - nu a fost lăsată de legiuitor la dispoziția părților, ci a fost instituită ca o facultate a completului învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare.

Obiectul hotărârii prealabile este reprezentat de o chestiune de drept, respectiv de o normă legală neclară, imprecisă, cu un potențial de dificultate și de interpretare neunitară de natură a impune activarea mecanismului de unificare reglementat de art. 519 și urm. din C. proc. civ.

Or, în speță, recurentul nu invocă asemenea aspecte în legătură cu un text legal, ci are în vedere o jurisprudență divergentă la nivel de instanță cu privire la modul în care Înalta Curte s-a pronunțat în ceea ce privește admisibilitatea înscrierii în fals față de împuternicirea avocațială.

Recurentul nu indică norma juridică a cărei interpretare este considerată a fi potențial creatoare de interpretări divergente, nefiind îndeplinite condițiile care să impună declanșarea mecanismului reglementat de art. 519 din C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, cererea formulată de recurent urmând a fi respinsă.

Trecând la examinarea încheierii atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 31 martie 2021, referitor la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și art. 304 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

În argumentarea cererii de recurs, au fost indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește ipoteza "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Raportat la acest text de lege, criticile recurentului privind încălcarea de către instanța de apel a rolului activ, având în vedere că, potrivit Regulamentului de organizare a instanțelor de judecata, în cazul excepțiilor de neconstituționalitate, instanța ar fi trebuit să creeze dosar separat și să dea posibilitatea dezvoltării argumentelor, precum și criticile prin care se susține că au fost afectate principiile contradictorialității și a dreptului la apărare, nu sunt întemeiate.

Astfel, chiar dacă s-ar constata neaplicarea dispoziției din regulament privind constituirea unui dosar separat pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, această împrejurare este lipsită de relevanță, în condițiile în care nu rezultă nicio vătămare concretă a drepturilor procesuale ale recurentului, acesta având posibilitatea de a-și formula apărările pe care le-a considerat necesare, în condițiile în care a fost legal citat, iar cererea a fost soluționată de instanța învestită cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, inclusiv a principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, care în opinia recurentului ar fi fost afectate

Apoi, Înalta Curte reține că art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. instituie părților îndatorirea să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător, să își probeze pretențiile și apărările, precum și să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, fără întârziere.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurentul, constituie numai opinia sa personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat prin dispozițiile art. 22 C. proc. civ., nu poate suprima sau înlocui principiul disponibilității, care presupune inclusiv obligația pentru parte de a-și proba și motiva susținerile.

În egală măsură, Înalta Curte reține că, potrivit art. 10 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituție, republicată, sau de legea sa organică. Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate".

Or, verificând actele dosarului, se constată că titularul cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, recurent în cauza pendinte, nu a indicat motivele pentru care textele legale invocate ar fi contrare Constituției și nici articolele din Constituție pretins a fi încălcate, astfel încât, în mod corect, a reținut curtea de apel că nu poate proceda la o analiză efectivă a condițiilor de admisibilitate ale sesizării prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.

Prin urmare, în căile de atac, o hotărâre judecătorească nu poate să fie casată de instanța de control judiciar pentru lipsa de rol activ, fiind o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat decât însăși partea care dorește realizarea unui drept sau apărarea sa.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 304 C. proc. civ., în mod legal curtea de apel a constatat că aceasta nu îndeplinește condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, dat fiind că cererea de înscriere în fals nu a fost respinsă ca tardivă, ci a fost analizată de către instanță.

În realitate, prin argumentele formulate sub acest aspect, recurentul înțelege să critice soluția dată asupra cererii de înscriere în fals, ceea ce nu este posibil la acest moment procesual, când instanța are competența de a analiza doar măsura respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Nu se poate susține cu temei incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sub aspectul nemotivării încheierii recurate față de cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, în condițiile în care recurentul nu a adus critici pertinente în raport cu considerentele reținute de Curtea de Apel Constanța în argumentarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța arătând, în mod expres, care sunt motivele pentru care nu poate proceda la o analiză efectivă a condițiilor de admisibilitate ale sesizării prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Criticile privind nemotivarea și motivarea contradictorie, invocate de recurent, în raport cu soluția de respingere a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a art. 304 C. proc. civ., sunt nefondate, în condițiile în care instanța, în analiza efectuată, a indicat expres textul de lege a cărui neconstituționalitate se invocă și a arătat motivele pentru care a apreciat că cererea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate ale sesizării Curții Constituționale, respectiv faptul că cererea de înscriere în fals nu a fost respinsă ca tardivă, ci a fost analizată de către instanță.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, de fapt, prin argumentele expuse, recurentul își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția instanței de apel, fapt ce nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurent, este nefondat, având în vedere că, în memoriul de recurs, recurentul nu indică ce norme de drept material au fost încălcate și aplicate greșit, ci este nemulțumit de faptul că instanța s-a pronunțat în sensul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, fără a analiza condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Susținerile recurentului cu privire la dispozițiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu pot fi avute în vedere de instanța de recurs, întrucât acestea au legătură cu fondul cererii de sesizare a Curții Constituționale, or, în speță, o analiză efectivă a condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu a fost posibilă, întrucât titularul cererii de sesizare nu a indicat motivele pentru care textele legale invocate ar fi contrare Constituției și nici articolele din Constituție pretins a fi încălcate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că susținerile recurentului cu privire la dispozițiile art. 304 C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere de instanța de recurs întrucât argumentele formulate sub acest aspect vizează, în realitate, soluția dată cererii de înscriere în fals.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul C. împotriva încheierii din 31 martie 2021, referitor la soluția de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de intervenție accesorie și principală, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, reținând următoarele considerente:

Criticile formulate de recurentul C. prin memoriul de recurs relevă nemulțumirea acestuia cu privire la soluția dată de instanță cererilor de intervenție accesorie și, în subsidiar, principală. Acesta a susținut, în esență, că, în mod contradictoriu, a apreciat instanța transformarea cererii de intervenție în interes alăturat în cerere de intervenție in interes propriu, față de modul în care a înțeles să invoce existența unui interes personal al său în formularea cererii, precum și că diferența naturii juridice între cele două tipuri de intervenție este doar scopul pentru care acestea au fost formulate, instanța schimbând natura și înțelesul vădit al cererii și nereținând că, în realitate, apărările sale erau subsumate dovedirii interesului său în formularea cererii.

Înalta Curte apreciază că, în speță, criticile formulate de recurent pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar încheierea pronunțată în cauză este dată cu interpretarea și aplicarea corectă, la circumstanțele de fapt ale litigiului, a normelor de drept procesual incidente, respectiv a prevederilor art. 61 alin. (1), (2) și 3 din același cod.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 alin. (1) C. proc. civ., "Procesul civil se desfășoară în conformitate cu prevederile legii", iar art. 22 alin. (1) din același Cod prevede că "Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile."

Conform art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare, iar intervenția este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.

La momentul pronunțării asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie, instanța trebuie să aibă în vedere domeniul de aplicare al intervenției și interesul propriu al terțului în legătură cu modul de soluționare al acțiunii principale. Aceasta deoarece terțul care intervine nu este un simplu apărător al părții în favoarea căreia intervine, ci el are un interes propriu la judecata procesului respectiv, pentru că, prin aceasta, poate evita să fie acționat ulterior în judecată de partea care o sprijină.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic și observând modul în care partea și-a conceput demersul în justiție, precum și argumentele aduse în sprijinul cererii de intervenție accesorie, prin raportare la considerentele încheierii recurate, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut instanța de apel că prin motivele invocate în cererea formulată de către intervenientul accesoriu sunt depășite limitele unei simple sprijiniri a apărărilor apelantului A..

Astfel, întrucât se invocă motive de nelegalitate ale hotărârii AGA proprii intervenientului (neconvocarea sa, afectarea pretinselor părți sociale proprii) acesta tinde la recunoașterea și stabilirea unei calități și a unor drepturi proprii în legătură cu părțile cauzei și la anularea hotărârii AGA din motive independente de cele invocate de către reclamant, cererea de intervenție capătă natura juridică a unei intervenții principale.

În aceste condiții, cum cererea părții nu reprezintă o susținere a poziției procesuale a apelantului, specifică intervenției accesorii, Înalta Curte reține că soluția curții de apel de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul C. este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale prevăzute de art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Referitor la critica recurentului conform căreia, în mod nefondat, a reținut instanța faptul că este terț față de societatea intimata, Înalta Curte constată că în susținerea acesteia au fost invocate aspecte de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Referitor la cererea de intervenție principală formulată în subsidiar, se reține, cu privire la momentul până la care poate fi formulată intervenția principală, că art. 62 alin. (2) C. proc. civ. prevede că aceasta " poate fi făcută numai în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond", această limitare procesuală fiind justificată de însăși natura juridică a intervenției principale, în privința căreia trebuie respectate toate gradele de jurisdicție.

În mod excepțional, intervenția principală se poate face și direct în apel, însă cu acordul expres al părților, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., iar lipsa acestui acord atrage inadmisibilitatea intervenției principale formulate direct în apel.

În cauza dedusă judecății, se constată că petentul C. a formulat, în subsidiar, cererea de intervenție principală direct în apel, neexistând acordul expres al tuturor părților ca aceasta să fie făcută și în apel.

Cum cererea formulată de C. are natura juridică a unei intervenții principale și nu există acordul expres al tuturor părților ca aceasta să fie făcută și în apel, în mod legal și temeinic a statuat instanța că o astfel de cerere este inadmisibilă, nefiind întrunită cerința imperativă impusă de art. 62 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge recursul declarat de C., ca nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul C. împotriva încheierii din 31 martie 2021, referitor la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 62 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 5 din același act normativ arată că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Așadar, condițiile de admisibilitate prescrise de lege pentru sesizarea Curții Constituționale sunt următoarele: excepția să privească o lege sau o ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să fie ridicată de părți, procuror sau instanță din o