ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 407/2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub număr de dosar x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, să se dispună anularea hotărârii AGA din data de 21.05.2015.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 31.08.2015, judecata cauzei a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Constanța și repusă pe rol prin încheierea din 23.11.2018.

Prin notele scrise depuse la 12 iunie 2018, reclamantul a invocat excepția lipsei calității de reprezentant raportat la contractul de asistență juridică încheiat de pârâtă în prezenta cauză.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2018, instanța a dispus respingerea excepției lipsei calității de reprezentant.

La 13 iunie 2018, C. a formulat cerere de intervenție în interes alăturat reclamantului, iar în subsidiar în interes propriu.

Prin sentința civilă nr. 785 din 14 decembrie 2018, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale active, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat apel, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.

Pentru termenul de judecată din 20 mai 2019, C. a depus la dosar cerere de intervenție în interes alăturat, în subsidiar intervenție în interes propriu.

Prin încheierea din 3 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de intervenție formulată de C., ca inadmisibilă.

Împortiva încheierii din 3 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, C. a declarat recurs.

În motivarea cererii de recurs, arată, în esență, că, prin cererea de intervenție formulată în interesul alăturat al apelantului A., recurentul în cauză a justificat un interes personal în formularea cererii de intervenție având în vedere faptul că prin contractul de asociere încheiat între asociații societății intimate s-a stipulat faptul că se va înființa o societate de teren care va fi ținută de asociații D. și Turbatu și pentru asociații E. și F..

Asociații societății intimate sunt A. și D., astfel cum rezultă cu opozabilitate față de terți din certificatele constatatoare depuse în probatoriu. În realitate, așa cum rezultă din contractul de asociere și din contractele de fiducie, părțile sociale ale societății sunt deținute: din cota de 50% deținută de către reclamantul pârât D., acesta în calitate de fiduciar, deține 25% din părțile sociale ale societății pârâte pentru E.. Fapt confirmat de el însuși prin declarațiile de inculpat în dosarul penal în care a fost găsit vinovat de anumite infracțiuni.

Din cota de 50% deținută de către A., în calitate de fiduciar 25% din părțile sociale ale societății pârâte în numele și pentru fratele acestuia F., acesta cesionând părțile sociale deținute în cadrul acestei societăți către C., situație demonstrată prin contractele de fiducie și recunoscută de către intimatul reclamant prin contractul de împrumut din data de 3 septembrie 2008 și prin declarația sa de inculpat din dosarul penal 80 BS 1/15, fapt care a fost și reținut de către instanța penală.

Totodată, mai arată recurentul, părțile sociale deținute de F. au fost cesionate recurentului prin contractul de cesiune din 02.02.2009.

Cu alte cuvinte, apelantul, A. junior, fiul recurentului, deținea, în raport de înscrierile cuprinse la Oficiul Registrului Comerțului, 50% din capitalul social al S.C. B. S.R.L., însă, în realitate, deține o cotă de 25% din capitalul social, celalalt procent de 25% reprezentând părțile sociale deținute de către C. din capitalul social al societății intimate.

În drept, precizează că sunt incidente motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, susține, în esență, că prin decizia civilă din dosarul 4 C 187/18 - rămasă definitivă prin nerecurare - instanța civilă a decis cu autoritate de lucru judecat că deținea prin A. junior 25% din părțile sociale în sistem fiduciar și că este proprietarul părților sociale în cuantum de 25% din părțile sociale ale societății.

Astfel, arată recurentul, decizia civilă sus precizată stabilește cu titlul definitiv proprietatea sa asupra celor 25% părți sociale, pe care fiul său le deținea fiduciar și îl obliga pe acesta să i le predea în urma rezilieri contractului de fiducie, în condițiile în care prin decizia de excludere se stabilește doar că părțile sociale aparținând acestuia vor fi predate către D..

Totodată, în opinia recurentului, instanța și-a încălcat rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., art. 254 alin. (5) din același cod, neadministrând niciun probatoriu din cele propuse în aflarea adevărului.

Or, divergențele dintre declarațiile părților intimate nu sunt admisibile într-un stat de drept și într-un proces civil în care judecătorul are obligația să constate adevărul.

În condițiile în care instanța penală a decis cu autoritate de lucru judecat că societatea are patru asociați și câtă vreme trei instanțe au constatat că recurentul este asociat, apreciază că există și un interes personal de a interveni în favoarea fiului său, A. junior.

Contrar celor reținute de instanță, menționează că nu intervine pentru a fi numit administrator, ci pentru a susține interesele administratorului A. junior.

Consideră, totodată, că nu trebuie confundat interesul în formularea unei cereri de intervenție cu scopul urmărit prin formularea unei asemenea cereri.

Astfel, indiferent de tipul intervenției, fie că este accesorie, fie că este în nume propriu, intervenientul trebuie să justifice un interes în formularea unei cereri de intervenție, chiar și în interes alăturat, iar argumentele recurentului atât în cererea de interveție, cât și în prezenta cerere de recurs arată că are un interes personal atât în ceea ce privește o cerere de intrevenție în interes alăturat, cât și în interes propriu.

Instanța, mai susține recurentul, nu a pus în discuția părților calificarea juridică a acestei cereri, cu toate că s-a pronunțat în sensul respingerii, pe considerentul faptului că a apreciat că acestă cerere este una în interes personal, deși avea obligația să o facă, pentru respectarea dreptului la apărare.

Câtă vreme recurentul a solicitat intervenția în interes alăturat apelantului, în fața instanței de apel, și a înțeles să sprijine doar apărarea acestuia în cadrul apelului, consideră că această solicitare nu poate fi apreciată ca reprezentând o cerere indamisibilă.

În ceea ce privește reținerea instanței potrivit căreia cererea de intervenție în interes alăturat este inadmisibilă din perspectiva faptului că din mențiunile cuprinse la ORC, C. nu deține calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L., solicită a se avea în vedere faptul că atât dispozițiile Legii nr. 31/1990 cât și ale Legii nr. 26/1990 reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii, vizeza opozabilitatea față de terți a hotărârilor AGA, respectiv a mențiunilor înscrise în Registrul Comerțului, neavând însă niciun efect față de asociații societății, dispozițiile Legii nr. 31/1990, republicată, statuând în sensul că între asociați produc efecte hotărârile adoptate.

Or, câtă vreme asociații au recunoscut componența societății intimate, respectiv faptul că aceasta funcționează cu patru asociați și doar aparent, față de terți cu doi asociați, nu se poate da prevalență înscrierilor de la ORC într-un litigiu ce vizează exclusiv relațiile dintre asociați, între aceștia producând efecte numai voința lor juridică, expresie clară a principiului "afectatio societatis".

Toate normele precizate de instanța de apel nu au relevanță în cazul de față atâta timp cât tot cazul privește relația între asociați. Dat fiind faptul că nu a fost contestată existența societății și nici nu este vorba de vreun terț în cazul de față, aprecieză ca fiind neavenite reținerile instanței.

Contrar celor reținute de către instață, în sensul că nu ar avea nici un prejudiciu, recurentul susține că justifică un interes personal în formularea cererii de intervenție accesorie și din perspectiva faptului că dacă prin hotărârea AGA din 25.01.2015 nu s-ar fi retras mandatul de administrator al fiului său, societatea intimată ar fi continuat litigiile cu D. și G. și H., ce aveau ca obiect pretenții ale acestei societăți față de terții sus precizați (și față de D.), iar ca urmare a revocării mandatului fiului său, noul adminstrator a renunțat sau a încercat să renunțe la aceste litigii, producând în acest fel un prejudiciu societății, prejudiciu care pe recurent îl afectează în mod implicit.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii cererii de intervenție accesorie, astfel cum a fost formulată.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare.

La termenul din 20 septembrie 2019, A. a recuzat completul de judecată, iar, în raport cu dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a acordat cuvântul asupra cererii de recurs și a amânat pronunțarea în vederea soluționării cererii de recuzare formulată de intimatul-reclamant A..

Prin încheierea din 4 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de petentul A. privind recuzarea completului nr. 4 compus din doamnele judecător I., J. și K..

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, deși recurentul a invocat și dispoziții ale C. proc. civ. de la 1865 și dispoziții ale C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată că prezentul litigiu este supus regulilor C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, întrucât procesul, cu toate fazele pe care acesta le presupune, se derulează sub incidența acestui act normativ, în raport de data promovării cererii introductive înregistrate pe rolul Tribunalului Constanța, respectiv 9 februarie 2015.

Recursul a fost declarat în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora:

"încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanță, respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel".

Se constată că recurentul C. s-a raportat prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6); când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat (pct. 7); când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

Este de menționat că o cerere de intervenție accesorie, formulată în condițiile art. 63 C. proc. civ., presupune ca cel care o formulează să aibă un interes propriu în a susține apărările părții în favoarea căreia intervine, în limitele procesuale existente în dosarul în care intervine, atunci când hotărârea ce s-ar pronunța i-ar prejudicia drepturile și interesele.

Art. 33 C. proc. civ. prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Din cuprinsul normelor legale sus-menționate rezultă că și terțul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenției, aceasta fiind o condiție sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile.

Intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține.

Se poate aprecia că susținând una dintre părțile inițiale, terțul urmărește să preîntâmpine pronunțarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situație de natură a-i compromite propriile drepturi.

Trecând peste aspectele de ordin teoretic legate de interesul intervenientului accesoriu de a deveni parte în proces - interes personal, distinct de cel al părții pe care o apără - și reținând că intervenția voluntară accesorie, ca regulă generală, este admisibilă în orice materie, neexistând niciun text de lege care să limiteze în mod expres sfera sa de aplicare, Înalta Curte urmează a verifica în ce măsură instanța de apel a realizat o corectă interpretare și aplicare a normei anterior menționate referitoare la existența interesului de a interveni în cauză.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, amplu argumentat și legal motivat, la momentul pronunțării asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie, instanța de apel a avut în vedere domeniul de aplicare al intervenției și interesul propriu al terțului (C.) în legătură cu modul de soluționare a acțiunii principale.

Aceasta, deoarece, terțul care intervine nu este un simplu apărător al părții în favoarea căreia intervine, ci el are un interes propriu la judecata procesului respectiv, pentru că, prin aceasta, poate evita să fie acționat ulterior în judecată de partea pe care o sprijină.

În mod greșit, recurentul se prevalează de o eventuală confuzie a instanței între interesul în formularea unei cereri de intervenție și scopul urmărit prin formularea unei asemenea cereri, întrucât prin interes se înțelege chiar folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.

În speță, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, prin cererea formulată C. și-a justificat interesul de a interveni arătând că de fapt societatea B. S.R.L. este o societate care a avut 4 asociați: A. junior, D., F. și E.. D. deținea părțile sociale pentru E., iar A. deținea părțile sociale pentru F., care le-a cesionat lui C., așa cum ar rezulta din contractele de fiducie, respectiv cesiune depuse la dosarul cauzei 8, declarația lui E. în dosarul x/2011, Protocolul din data de 05.06.2008 a lui F., astfel că societatea are în realitate 3 asociați la momentul actual.

Astfel, în calitate de asociat al societății B. S.R.L., apreciază că justifică un interes în intervenția în favoarea apelantului, A. junior, în scopul susținerii acestuia referitor la apelul dedus judecății.

Instanța de apel a constatat că prin motivele invocate cererea formulată de către C. depășește limitele unei simple sprijiniri a apărărilor apelantului, invocându-se motive de nelegalitate ale hotărârii AGA proprii intervenientului (neconvocarea sa, afectarea pretinselor părți sociale proprii), astfel că intervenientul tinde la recunoașterea și stabilirea unei calități și a unor drepturi proprii în legătură cu părțile cauzei și la anularea hotărârii AGA din motive independente de cele invocate de către reclamant.

Mai mult, s-a constat că prin cererea de intervenție solicită ca prin hotărâre definitivă să se constate că este asociat în societatea B. S.R.L..

În acest context, s-a reținut cu justețe că se impune a se califica cererea de intervenție ca fiind una de intervenție principală care însă, în lipsa acordului expres al tuturor părților, este inadmisibilă în fața instanței de apel potrivit art. 62 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

De asemenea, corect s-a reținut inadmisibilitatea cererii ca intervenție accesorie, întrucât admisibilitatea cererii de intervenție este condiționată și de existența unui interes specific, și anume cel de a interveni într-un proces ce se poartă între alte părți.

Se constată că recurentul a invocat formal încălcarea dreptului la apărare, întrucât la termenul de judecată la care s-a soluționat cererea de intervenție, părțile au pus concluzii pe cererea formulată, aspect ce rezultă din practicaua încheierii recurate.

Prin urmare, dezbaterile asupra admisibilității cererii de intervenție, astfel cum aceasta a fost formulată, au avut loc în ședință publică, părțile au pus concluzii în regim de contradictorialitate, aspecte ce rezultă din practicaua încheierii atacate în care au fost consemnate, în esență, susținerile părților, iar faptul că C. nu a înțeles să se prezinte și să-și susțină cererea de intervenție la acel termen de judecată nu înseamnă că instanța a nesocotit dreptul la apărare al acestuia.

Susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel a încălcat art. 22 C. proc. civ., care consacră principiul rolului activ al judecătorului, constituie numai opinia sa personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Se impune precizarea faptului că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părțile au obligația să-și probeze susținerile, în condițiile, în ordinea și la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, a de a veghea la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului se circumscrie respectării drepturilor procesuale ale părților și a principiilor care guvernează procesul civil.

Intervenția judecătorului de a ordona probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, sau de a cere lămuriri și explicații, constituie un drept al judecătorului, atunci când consideră necesar, fără ca prin această intervenție să se substituie părții care este datoare să își dovedească susținerile, deoarece s-ar încălca grav cerința de imparțialitate în raporturile cu părțile procesului.

În privința probelor, este de menționat că instanța are dreptul, iar nu și obligația de a le administra din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În plus, deși recurentul arată că interesul intervenirii sale în cauză se justifică prin prisma calității sale de asociat, este de esență faptul că instanța de judecată a fost chemată să se pronunțe într-un litigiu având ca obiect acțiune în anulare a hotărârii AGA din 21 mai 2015 prin care s-a adoptat revocarea apelantului-reclamant A. junior.

Contrar susținerilor recurentului referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat vizând pretinsa calitate de asociat, în speță nu se poate face abstracție de informațiile extinse furnizate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța, potrivit cărora asociați în B. S.R.L. au fost A. junior și D., în prezent A. fiind exclus prin hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că B. S.R.L. funcționează având ca asociat unic pe D..

Prin urmare, chiar dacă C. pretinde că justifică un interes prin prisma calității sale de asociat al B. S.R.L., din mențiunile înscrise cu caracter de opozabilitate la Registrul comerțului nu rezultă calitatea sa de asociat în B. S.R.L., iar ca terț față de societate, avându-se în vedere obiectul hotărârii AGA contestate, acesta nu justifică interesul de a interveni în litigiul pendinte, aspecte reținute cu justețe prin încheierea atacată.

De altfel, cum în mod legal a reținut și instanța de apel, chiar dacă s-ar aprecia că această calitate ar fi fost recunoscută (intervenientul invocând considerentele încheierii Curții de Apel Constanța din 25.11.2015, în dosarul x/2011, potrivit cu care "excluderea pârâtului A. din societate nu afectează drepturile și obligațiile ce rezultă din contractul de fiducie și cel de cesionare"), doar prin deținerea acestei calități, acesta nu justifică un interes propriu pentru a interveni în prezentul proces nici ca intervenient accesoriu, întrucât hotărârea ce se va pronunța nu îl expune nici unui viitor litigiu și nu îi produce, lui personal, vreun prejudiciu procesual.

Este de necontestat că, dacă din poziția pretinsă, de asociat, se consideră vătămat prin hotărârea AGA contestată în cauză, recurentul din cauză are la îndemână acțiunea în anulare prevăzută de art. 132 din Legea nr. 31/1990 Republicată, neputând, sub pretextul caracterului accesoriu al cererii sale, să conteste hotărârea cu privire la care nu a exercitat o acțiune în anulare proprie.

Nu în ultimul rând, în condițiile în care Înalta Curte a fost învestită cu un recurs împotriva unei încheieri prin care s-a respins cererea de intervenție accesorie, se impune precizarea faptului că susținerile vizând fondul cauzei nu pot forma obiectul judecății.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurent, încheierea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-intervenient C. împotriva încheierii din 3 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, menținând încheierea recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei S.C. B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului--intervenient C. la plata sumei de 5631,08 RON cheltuieli de judecată către intimata S.C. B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-intervenient C. împotriva încheierii din 3 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-intervenient C. la plata sumei de 5631,08 RON cheltuieli de judecată către intimata S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2020.