ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1285/2020

Ședința publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă la data de 21.07.2015, sub nr. unic de dosar x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 811.166,98 RON, reprezentând daune materiale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a neexecutării contractului de locațiune nr. x/17.02.2015, actualizată până la data plății efective și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 33/PI din 15 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin întâmpinarea depusă în cadrul dosarului după înregistrarea acestuia la Tribunalul Neamț, pârâta a formulat pretenții proprii pe cale reconvențională, solicitând plata sumei de 900.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1402/C din 13 decembrie 2016 a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 464.969,98 RON, cu titlu de despăgubiri și suma de 8.254,7 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea reconvențională ca nefondată.

Prin decizia nr. 585/2018 din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2015 a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1402/C din 13 decembrie 2016.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că instanta a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta invocă faptul că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, deoarece a schimbat cauza în apel, reținând că, atâta vreme cât contractul de locațiune nu a luat ființă, intimata-reclamantă este îndreptățită să solicite contravaloarea lucrărilor pentru că altfel, recurenta s-ar îmbogăți fără justă cauză - art. 1345 C. civ.. Or, intimata a formulat acțiune și a solicitat obligarea pârâtei la contravaloarea lucrărilor efectuate în temeiul contractului de locațiune și a art. 1818 și art. 1823 din noul C. civ.. Pricipiul disponibilității este reglementat de art. 9 din C. proc. civ., iar în situația încălcării acestei prevederi, se aplică sancțiunea prevăzută de art. 20 din C. proc. civ.

De asemenea, recurenta arată că instanța a luat în considerare o expertiză extrajudiciară, ceea ce încalcă prevederile legale privind administrarea nemijlocită a probelor, inclusiv discutarea în condiții de contradictorialitate a admisibilității probelor, încălcând în acest fel art. 14 și art. 330 din C. proc. civ.

Recurenta mai arată că, intimata-reclamantă nu a calificat juridic, prin acțiune, care ar fi lucrările autonome sau adăugite, așa cum prevăd art. 578 și art. 581 din noul C. civ.. Potrivit art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., instanța trebuie să dea calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății și această situație trebuie să fie pusă în discuția părților.

Recurenta-pârâtă mai susține și faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, ceea ce face ca aceasta să nu aibă o motivare coerentă, pe care părțile să o poată analiza și, în cazul în care sunt nemulțumite, să poată exercita și motiva calea de atac, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.. În considerentele hotărârii, instanța a reținut că pretenția intimatei- reclamante are ca temei contractul de locațiune și că pârâta, în calitate de locator, și-ar fi dat acordul pentru efectuarea lucrărilor la spațiul închiriat. Ulterior, instanța a reținut că, atâta vreme cât contractul de închiriere a fost încheiat sub condiții suspensive, iar acestea nu s-au îndeplinit, contractul nu a luat ființă și, în această situație, sunt aplicabile regulile de la îmbogățirea fără justă cauză, respectiv art. 1345 C. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În temeiul art. 476 din C. proc. civ., care precizează că apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, a art. 22 alin. (4) din același cod, care prevede că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, a art. 251 și a art. 252 din C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel era obligată să analizeze cauza prin prisma reglementărilor incidente contractului de locațiune.

Arată că instanța de fond a reținut că nu s-au îndeplinit condițiile suspensive din culpa pârâtei, motiv pentru care a obligat-o la plata daunelor ce decurg din neexecutarea contractului, reținând ca temei juridic art. 1270, art. 1350 și art. 1530 C. civ.

Totodată, susține că instanța a analizat cauza în raport de prevederi legale străine domeniului locațiunii și, dacă a reținut că nu s-au îndeplinit cele trei condiții suspensive, era obligată să constate că actul de locațiune nu a luat ființă și să aplice prevederile art. 3 alin. (3) din acest contract.

Astfel, recurenta apreciază că instanța de apel era obligată să ia în considerare prevederile legale în materie de locațiune: potrivit art. 1823 C. civ., locatorul poate fi obligat la plata contravalorii lucrărilor adăugate și autonome efectuate de locatar, iar aceste lucrări sunt definite de C. civ. în art. 578 și art. 581, acestea trebuind executate cu bună-credință.

În cauza dedusă judecății, nici intimata-reclamantă și nici instanța de apel nu au arătat care sunt lucrările adăugate și cele autonome, pentru ca apoi acestea să fie determinate printr-o expertiză tehnică judiciară, iar nu printr-o expertiză extrajudiciară, așa cum s-a făcut la fond și apel.

Locatarul, chiar dacă a efectuat lucrările cu consimțământul locatorului, nu este de bună-credință atâta vreme cât intimata avea cunoștință că pârâta nu deținea titlu de proprietate, imobilul nu era înscris în cartea funciară, nu exista autorizație de construcție, situații care sunt prevăzute în cele trei condiții suspensive din contractul de locațiune, inclusiv faptul că intimata a preluat imobilul în momentul când acesta era în faza de "roșu" și de aceea nu avea autorizație de functionare. În aceste împrejurări, sunt incidente prevederile art. 586 C. civ., ceea ce conduce la concluzia că intimata nu poate pretinde contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil.

În această situație, locatorul nu putea să fie obligat la contravaloarea acestora, ci avea dreptul să rețină lucrările, dar numai cu plata a jumătate din valoarea materialelor și a manoperei, sau putea să ceară desființarea lucrărilor efectuate - art. 584 alin. (2) C. civ.

În consecință, recurenta-pârâtă susține că, atâta vreme cât instanța de apel nu a analizat în mod efectiv cauza prin prisma normelor de drept substanțial specifice contractului de locatiune și a definițiilor date unor lucrări de către noul C. civ., această situație echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei, caz în care sunt incidente prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., motiv pentru care recurenta solicită casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În situația în care instanța nu va admite această solicitare, recurenta arată că se impune admiterea recursului și respingerea acțiunii.

În cazul în care cele trei condiții suspensive nu sunt îndeplinite, aceasta înseamnă că actul de locațiune nu a luat ființă, motiv pentru care nu se poate pune problema executării acestuia și a lucrărilor efectuate de locatar. De aceea, părțile contractante au prevăzut la condiția suspensivă nr. 3 alin. (3), clauza conform căreia neîndeplinirea condițiilor suspensive duce la încetarea de drept a contractului și la obligarea recurentei la restituirea sumelor achitate de intimată Acest lucru nu a fost solicitat de intimata-reclamantă prin acțiune, astfel că instanța nu este sesizată legal cu o asemenea pretenție.

De asemenea, nu s-a făcut dovada sumelor de bani remise de locatar locatorului.

Dacă nu s-a stabilit care sunt lucrările autonome și care sunt cele adăugate, așa cum sunt definite de noul C. civ., pe baza unei expertize administrate legal, acțiunea nu poate fi admisă.

Locatarul este un detentor precar și conform art. 597 din noul C. civ., i se aplică regulile incidente autorului de rea-credință, situație în care nu poate pretinde contravaloarea lucrărilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru netimbrarea/insuficienta timbrare a cererii, precum și în baza dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus un punct de vedere cu privire la raport, prin care a susținut că soluția de anulare a recursului din cuprinsul raportului este netemeinică, deoarece în memoriul de recurs au fost invocate motive de casare subsumate dispozițiilor art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

De asemenea, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat un punct de vedere la raportul întocmit în cauză, prin care a arătat că achiesează la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepția netimbrării și excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 585/2018 din 11 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, fiind stabilit termen de judecată la 1 aprilie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 1 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția din 19 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 8 iulie 2020.

Examinând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile) și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că, în mod nelegal, instanța a schimbat cauza în apel, încălcând principiul disponibilității reglementat de art. 9 din C. proc. civ., potrivit căruia instanța va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Este lipsită de fundament și de corespondent în considerentele deciziei din apel această susținere a recurentei, în contextul în care referirea din cuprinsul deciziei recurate la îmbogățirea fără justă cauză nu schimbă temeiul răspunderii juridice invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, motivarea instanței de apel vizând analiza cauzei prin prisma reglementărilor incidente contractului de locațiune încheiat de părți și a condițiilor suspensive menționate în acest contract. În realitate, considerentul instanței de apel a fost unul subsidiar și a vizat consecința nedespăgubirii intimatei-reclamante pentru lucrările executate la spațiul închiriat, care au sporit valoarea acestuia.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 14 și art. 330 din C. proc. civ., deoarece a luat în considerare o expertiză extrajudiciară, ceea ce încalcă prevederile legale privind administrarea nemijlocită a probelor, inclusiv discutarea în condiții de contradictorialitate a admisibilității probelor.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea dispozițiilor legale evocate, utilitatea și relevanța probelor fiind analizată în raport de ansamblul întregului probatoriu, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției.

De altfel, instanțele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenței și utilității probelor solicitate de părți, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Totodată, susținerea recurentei conform căreia ar fi fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a calificat juridic prin acțiune care ar fi lucrările autonome sau adăugite, astfel cum prevăd dispozițiile art. 578 și 581 din C. civ. reprezintă o critică de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât se referă tot la interpretarea probelor, din perspectiva stabilirii situației de fapt deduse judecății.

Înalta Curte apreciază că nu se poate reține o contradicție între considerentele expuse în justificarea raționamentului instanței de control judiciar, deoarece, astfel cum s-a arătat, în decizia recurată nu s-a reținut aplicarea dispozițiilor art. 1345 C. proc. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză; hotărârea cuprinde motivele pe care se întemeiază, precum și argumentele pentru care instanța a reținut situația de fapt în baza căreia a fost pronunțată soluția, situație care exclude incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă.

Argumentele invocate în susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material din domeniul locațiunii, ci privesc doar aspecte factuale în legătură cu reaua-credință a locatarului, nedovedirea sumelor de bani remise de locatar și necesitatea stabilirii printr-o expertiză tehnică administrată de instanță a lucrărilor adăugate și a celor autonome.

În felul acesta se tinde la o devoluare a fondului, la stabilirea altei situații de fapt, în raport de care să se aprecieze de către instanța de recurs că în speță sunt incidente prevederile art. 586 din C. civ. privind buna-credință a autorului lucrării, dispoziții pe care recurenta nu le-a invocat în apel; totodată, recurenta a invocat prevederile art. 251 și art. 254 C. proc. civ. care nu sunt incidente și nu au relevanță în cauză.

Faptul că se fac trimiteri la anumite dispoziții legale, fără să se susțină o argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză, deoarece în calea de atac a recursului nu poate fi reexaminată situația de fapt și nici nu se pot analiza critici invocate omisso medio.

Recurenta solicită aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Potrivit acestor dispoziții, ipoteza necercetării fondului raportului juridic litigios, are în vedere situațiile în care instanța a soluționat greșit procesul în temeiul unei excepții procesuale sau a acordat altceva decât s-a cerut. Or, în speță, nu era incidentă o atare situație, în contextul în care tribunalul a admis în parte, pe fond, pretențiile în funcție de obiectul cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., argumentând că aceasta a făcut dovada despăgubirilor solicitate.

Sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora instanța a analizat cauza în raport de prevederi legale străine domeniului locațiunii, precum și cele referitoare la faptul că, în ipoteza în care a reținut că nu s-au îndeplinit cele trei condiții suspensive, era obligată să constate că respectivul contract de locațiune nu a luat ființă și să aplice prevederile art. 3 alin. (3) din contract.

Potrivit condiției suspensive nr. 3 alin. (3) din contract, "(...)În cazul în care Condițiile suspensive nu s-au îndeplinit, iar Locatarul nu și-a manifestat, în scris, opțiunea de renunțare la îndeplinirea oricăreia dintre condițiile suspensive, prezentul contract încetează de drept și operează restitutio in integrum cu privire la orice sumă achitată de Locatar Locatorului conform art. 1552 și art. 1553 din C. civ., fără intervenția instanței de judecată ori a altui organ jurisdicțional și/sau a unei curți arbitrale și fără acordarea unui termen suplimentar la emiterea, de către Locatar, a unei notificări de neîndeplinire a condițiilor suspensive."

Curtea de apel a reținut în mod corect că, și în situația în care s-ar da eficiență celor înserate în contract la condiția suspensivă mai sus evocată, chiar dacă nu se mai pune problema executării contractului de locațiune și, implicit, a lucrărilor efectuate de locatar, totuși recurenta-pârâtă ar datora (în raport de consimțământul exprimat cu privire la efectuarea lucrărilor), contravaloarea lucrărilor de amenajare și investiții, conform art. 1530 C. civ.

Față de toate considerentele expuse, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 585/2018 din 11 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 585/2018 din 11 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2020.