ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2517/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 26 octombrie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea Politehnică București, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.574,03 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale de penalități nr. x/09.10.2017, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 879 din 9 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.574,03 RON, reprezentând penalități de întârziere conform facturii fiscale x/09.10.2017; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON taxa judiciară de timbru și 250 RON onorariu de avocat redus.

Prin decizia nr. 284 A din 25 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta Universitatea Politehnică București împotriva sentinței civile nr. 879 din 9 mai 2018, a Tribunalul București, secția a III-a civilă. A fost obligată pârâta la 400 RON, cheltuieli de judecată către intimatul A..

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta Universitatea Politehnica București, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin motivele de recurs pârâta arată că, în speță, nu sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, și anume existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Arată că neexecutarea obligației de plată nu s-a datorat culpei Universității Politehnica București, afirmațiile reclamantului vizând faptul că universitatea a fost notificată în repetate rânduri și a refuzat plata facturii nr. x/03.11.2014 nefiind reale. Atât factura fiscală, cât și notificarea nr. x/31.05.2016 au fost primite pe bază de proces-verbal de predare-primire abia la data de 19.09.2017. Imediat după primirea acestora universitatea a procedat la plata facturii, dovedind bună credință în executarea obligațiilor sale.

Emiterea unei facturi fiscale de penalități calculate de la data de 26.10.2014 este nelegală. Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, termenul legal de plată a sumelor de bani este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii sau a oricărei alte cereri echivalente de plată. În cauză, factura a fost primită abia la data de 19.09.2017 și a fost achitată la data de 06.10.2017, în termenul legal de 30 zile de la data primirii.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 486 și urm. C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta pârâta Universitatea Politehnica București împotriva deciziei nr. 284A din 25 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 noiembrie 2020, cu citarea părților, în ședință publică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru achitarea cu întârziere a remunerației datorate datorate artiștilor interpreți pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aferente perioadei 01.07.2014-30.09.2014.

Ceea ce se critică de către recurenta-pârâtă, și reprezintă motiv de recurs, este reținerea greșită în sarcina acesteia a unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție față de achitarea remunerației datorate artiștilor interpreți la 6 octombrie 2017, în condițiile în care reclamantul este cel care i-a comunicat cu întârziere factura fiscală nr. x/03.11.2014 prin care a fost stabilită în sarcina sa obligația de plată a remunerației, abia la data de 19.09.2017.

Recurenta susține că penalitățile de întârziere pot fi acordate doar în cazul în care obligația principală nu este îndeplinită la scadență, însă apreciază că obligația de plată a devenit exigibilă doar la momentul în care a luat cunoștință de existența acesteia, la momentul comunicării notificării nr. x/31.05.2016, împreună cu factura nr. x/03.11.2014.

Se constată că în cuprinsul deciziei recurate a fost reținut temeiul juridic al cererii de chemare în judecată ca fiind unul delictual, iar nu unul contractual, doar în această a doua ipoteză reclamantul având obligația de a emite facturi fiscale, în cadrul răspunderii civile delictuale debitorul fiind de drept în întârziere de la data săvârșirii faptei. Obligația de plată izvorăște direct din lege, nefiind, așadar, reprezentată de factura fiscală, care constituie, de fapt, o simplă înștiințare de plată care nu condiționează, însă, existența și cuantumul obligațiilor de plată.

Așa cum au reținut instanțele de fond, în Decizia ORDA nr. 133/2012 se prevede în mod expres că "remunerația se plătește trimestrial până la data de 26 a primei luni următoare trimestrului pentru care este datorată".

În acest context a reținut Curtea de Apel că scadența obligației de plată pentru perioada 01.07.2014-30.09.2014 s-a împlinit la 26.10.2014, și că de la acest moment pârâta datorează penalități de întârziere.

Astfel, atâta timp cât în recurs nu s-au criticat argumentele reținute de către instanța de apel referitor la temeiul delictual iar nu contractual al cererii de chemare în judecată, criticile recurentei legate de faptul că nu i s-ar fi comunicat legal factura decât la data de 19.09.2017 nu sunt relevante cu privire la stabilirea culpei și a existenței faptei ilicite în cazul acestui gen de răspundere civilă.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtă, nefiind întrunite în cauză cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se va face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de către intimatul-reclamant, și va obliga pe recurenta Universitatea Politehnica București la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul A., conform OP nr. x/26.07.2019, care atestă efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea Politehnica București împotriva deciziei nr. 284A din 25 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe pârâta Universitatea Politehnica București la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.