ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2358/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, la data de 03.05.2019, sub dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.-Organizația Județeană Galați și Organizația Locală Buciumeni a B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea deciziei nr. 56/2/15.04.2019 prin care a fost respinsă contestația promovată împotriva hotărârii nr. 2/18.03.2019 a Organizației Județene a B. Galați; anularea hotărârii nr. 2/18.03.2019 a Organizației Județene a B. Galați; anularea procesului-verbal din data de 03.03.2019 al Biroului Organizației Locale a B. Buciumeni; suspendarea efectelor deciziei nr. 2/18.03.2019 a Organizației Județene a B. Galați până la soluționarea definitivă a prezentei acțiuni și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 14/2003, a Constituției României, art. 24 și deciziei Curții Constituționale nr. 530/2013.

Pârâtul B. - Organizația Județeană Galați a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, întrucât reclamanta nu a exercitat căile de atac la organele cu atribuții jurisdicțiunile din cadrul B., prevăzute de statutul acestei formațiuni politice, indicând în acest sens prevederile art. 33 din Statutul B., art. 9 și 15 alin. (3) din Legea nr. 14/2003.

În ședința publică din 03.12.2019, instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1394/10.12.2019, Tribunalul Galați a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. - Organizația Județeană Galați și Organizația Locală Buciumeni a B., ca fiind inadmisibilă.

A respins cererea de suspendare a efectelor hotărârii nr. 2/18.03.2019 a Organizației Județene a B. Galați, până la soluționarea definitivă a cauzei, ca fiind nefondată.

Împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Galați a formulat apel reclamanta A., criticând hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate și solicitând anularea sentinței apelate și soluționarea fondului în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 47/A/17 iunie 2020, Curtea de apel Galați, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 1394/10.12.2019 a Tribunalului Galați.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 31.08.2020.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă A. a arătat că hotărârea recurată este nelegală, solicitând admiterea recursului în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei și a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Galați apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După ce a prezentat situația de fapt, recurenta a arătat că, legea prevede dispoziții procedurale privind soluționarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceștia și conducerile organizațiilor partidului, precum și organele competente pentru soluționarea acestor diferende (comisiile de arbitraj la nivelul partidului și al organizațiilor sale teritoriale, care reprezintă, în realitate, organe proprii cu atribuții jurisdicționale).

În aceste condiții, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, care instituiau competența exclusivă a organelor cu atribuții jurisdicționale ale partidului politic de a aprecia asupra respectării normelor statuare de către membrii de partid, elimină, în fapt, controlul judecătoresc în ceea ce privește respectarea de către aceste organe a propriului statut și împiedică astfel accesul liber la justiție. De altfel, Curtea reține că problema constituționalității prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 trebuie privită cu maximă exigență în condițiile în care pierderea calității de membru al unui partid poate fi expresia unor premise subiective ori a arbitrariului.

Deși acceptă că, având în vedere prevederile art. 15 din Legea nr. 14/2003, membrii unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor determinate de excluderea din partid, să parcurgă procedura în fața jurisdicțiilor interne ale partidului, să solicite acestora aplicarea întocmai a prevederilor statutare și, doar în cazul în care consideră că aceste organe au încălcat prevederile statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea sesizării instanței judecătorești și că organele cu atribuții jurisdicționale ale partidului își desfășoară activitatea pe baza unor prevederi statutare care, în principal, trebuie să asigure părților dreptul la opinie, dreptul de a se apăra și o procedură echitabilă, recurenta susține că acestea nu pot fi considerate ca întrunind condițiile specifice unui tribunal independent și imparțial, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Susține recurenta că, în cazul dedus judecății, instanța nu a aplicat corect dispozițiile art. 33 din Statutul partidului, interpretând greșit semnificația termenului "poate" din conținutul acestei dispoziții.

Conform definiției dex, verbul a putea înseamnă a avea voie, a avea dreptul de a face ceva - definiție care, în contextul reglementarii din art. 33 al Statutului B. reprezintă posibilitatea membrilor săi de a se adresa, prioritar, organelor de jurisdicție internă, înainte de a sesiza instanța de judecată cu o cauză ce vizează controlul de legalitate al actelor emise de structurile de conducere ale B..

Arată recurenta că nicăieri în cuprinsul Deciziei nr. 530/2013 Curtea Constituțională nu intervine în mecanismul intern de reglementare a jurisdicției interne a partidelor politice, singura precizare a Curții în referire la această chestiune fiind aceea a obligației fiecărui membru de partid de a respecta prevederile statutului partidului din care face parte.

Or, în condițiile în care Statutul B. nu prevede obligația de a epuiza căile interne, ci doar posibilitatea membrilor de a se adresa atât organelor județene de control, cât și celor naționale, apreciază că soluția instanței de fond și de apel de a modifica voința exprimată în art. 33 din Statut reprezintă o încălcare a normelor de drept material.

Prin rezoluția din 20 octombrie 2020, Înalta Curte a fixat termen la data de 12 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 47 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de reclamanta A. este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Sub un prim aspect recurenta apreciază că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 33 din Statutul partidului, interpretând greșit semnificația termenului "poate" din conținutul acestei dispoziții, care echivalează cu posibilitatea și nu obligativitatea membrilor săi de a se adresa, prioritar, organelor de jurisdicție internă, înainte de a sesiza instanța de judecată cu o cauză ce vizează controlul de legalitate al actelor emise de structurile de conducere ale B..

Potrivit articolului supus analizei, hotărârea de sancționare adoptată de către organele competente la nivelul organizațiilor locale de la nivel județean poate fi contestată în termen de 15 zile la Comisia Județeană/de sector de Etică, Integritate și Arbitraj, respectiv la Comisia Municipală de Etică, Integritate și Arbitraj București, pentru toate hotărârile de sancționare adoptate de organele de conducere ale organizațiilor județene/de sector și de la toate nivelurile municipiului București. Hotărârea de sancționare adoptată de către organele competente la nivelul organizațiilor județene și a Municipiului București poate fi contestată în termen de 15 zile de la comunicare Comisiei Naționale de Etică, Integritate și Arbitraj.

După ce Comisiile analizează contestațiile, acestea confirmă sau infirmă sancțiunea aplicată de către organul de conducere care a adoptat hotărârea de sancționare, iar împotriva hotărârilor Comisiilor se poate face recurs în termen de 15 zile de la comunicare, acțiune adresată organului statutar ierarhic superior, în conformitate cu prevederile statutului.

Analizând din punct de vedere logico juridic textul anterior menționat, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut instanța de apel că acest text se referă la posibilitatea contestării deciziilor de sancționare de către membrii de partid, contestare care presupune două grade de jurisdicție internă, respectiv contestația la Comisia Județeană, Municipală sau Comisia Națională (în funcție de nivelul organului care a aplicat sancțiunea) și recurs la organul statutar ierarhic superior împotriva modului de soluționare a contestației.

Recurenta face referire la definiția gramaticală a cuvântului a putea, sinonim cu a avea voie, a avea dreptul de a face ceva, dar îi dă o interpretare eronată, în contextul reglementării din art. 33 al Statutului B., apreciind că acesta nu înseamnă obligativitatea urmării acestei proceduri, în prealabil sesizării instanței de judecată, ci doar posibilitatea, în mod opțional, a membrilor săi de a se adresa, prioritar, organelor de jurisdicție internă, înainte de a sesiza instanța de judecată cu o cauză ce vizează controlul de legalitate al actelor emise de structurile de conducere ale B..

Instanța de recurs constată că prin aplicarea regulilor de interpretare logică a textelor aflate în discuție (cu mențiunea că aceasta se realizează pe baza legilor logicii formale, pentru lămurirea sensului unei norme juridice, prin prisma unor reguli de bază, precum și a mai multor argumente), rezultă că prin folosirea cuvântului poate în cadrul art. 33 al Statutului B. nu s-a internționat a se da procedurii urmată în fața organelor de jurisdicție internă un caracter facultativ, ci are semnificația că persoanele sanționate pot ataca, dacă doresc, aceste măsuri.

În susținerea acestei concluzii se poate aduce și argumentul reducerii la absurd - reductio ad absurdum, potrivit căruia o anumită soluție este admisibilă rațional, pentru că o soluție contrară ar fi inadmisibilă, inacceptabilă, absurdă.

Pornind de la acest considerent, se pune în mod logic întrebarea, dacă dispozițiile art. 33 din Statutul B. vizau posibilitatea persoanelor sancționate de a opta, în cazul în care erau nemulțumite de această măsură, să urmeze procedura internă ori să se adreseze direct instanței de judecată, care ar mai fi eficiența și rostul acestor prevederi din Statutul acestui partid.

S-ar ajunge astfel la situația ca aceste contestații să fie analizate de Comisiile interne, sau nu, după simpla voință internă a contestorului, o soluție inacceptabilă, astfel încât, în baza argumentului sus menționat se impune concluzia obligativității urmării în prealabil a procedurii interne și de abia ulterior recurgerea la dreptul de a se adresa instanței de judecată.

Cu atât mai mult se impune această concluzie cu cât reclamanta a parcurs primul demers din cadrul celor prevăzute de art. 33 anterior menționat, contestând decizia de sancționare numai la Comisia Județeană, recunoscând practic prioritatea procedurii interne, fără a mai formula ulterior recurs la modul de soluționare a contestației către Comisia Națională.

Un alt argument este cel al interpretării per a contrario a dispozițiilor în discuție, potrivit căruia ar fi trebuit ca în cadrul formulării textului, în locul lui poate să fie introdusă sintagma trebuie sau un alt corespondent al acesteia, rezultând construcția: împotriva hotărârilor Comisiilor trebuie a se face recurs în termen de 15 zile de la comunicare, care nu poate fi acceptată în contextul în care fiecare persoană are dreptul de a alege de a declara sau nu această cale de atac.

În aceste condiții nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că Statutul B. nu prevede obligația de a se epuiza căile de atac interne, ci doar posibilitatea membrilor de a se adresa atât organelor județene de control, cât și celor naționale, astfel încât se impune concluzia că interpretarea și aplicarea art. 33 din Statut a fost făcută în mod corect de către instanțele anterioare.

Cu privire la susținerea că în mod greșit a fost aplicată Decizia nr. 530/2013 a Curții Constituționale, întrucât nicăieri în cuprinsul ei Curtea nu intervine în mecanismul intern de reglementare a jurisdicției interne a partidelor politice, ci singura precizare a Curții în referire la aceasta chestiune este aceea a obligației fiecărui membru de partid de a respecta prevederile statutului partidului din care face parte, se rețin următoarele:

Prin Decizia nr. 530/2013 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de C. în Dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Călărași, secția civilă și s-a constatat că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt neconstituționale.

În forma avută în vedere în cadrul acestei decizii, dispozițiile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 6 august 2012, aveau următorul cuprins: "Dobândirea sau pierderea calității de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicției interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului."

Curtea a constatat, că, aceste dispoziții, în forma citată anterior, presupun că, primind o cerere, prin care se contestă legalitatea excluderii din partid, instanța judecătorească, chiar dacă ar observa că au fost încălcate procedurile statutare, nu poate decât să respingă cererea ca inadmisibilă, nefiind competentă material să o judece, ceea ce apare ca fiind în contradicție cu art. 21 și 126 alin. (2) din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Este adevărat că, în cadrul acestei decizii nu se statuează asupra mecanismului intern de reglementare a jurisdicției interne a partidelor politice, dar cu privire la această procedură s-a menționat în mod expres că, având în vedere prevederile art. 15 alin. (1) și (3) din Legea nr. 14/2003, membrii unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor determinate de excluderea din partid, să parcurgă procedura în fața jurisdicțiilor interne ale partidului, să solicite acestora aplicarea întocmai a prevederilor statutare și doar în cazul în care consideră că aceste organe au încălcat prevederile statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea sesizării instanței judecătorești.

Iată deci că, susținerea recurentei în sensul că procedura instituită prin art. 33 din statutul partidului ar fi una opțională, iar nu obligatorie a fost infirmată în mod expres, chiar în cuprinsul acestei decizii, așa cum în mod just au constatat instanțele anterioare.

Recurenta mai susține că prevederile art. 15 din Legea nr. 14/2003 (potrivit cărora soluționarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceștia și conducerile organizațiilor partidului se face de comisiile de arbitraj la nivelul partidului și al organizațiilor sale teritoriale, care sunt organizate și funcționează conform unui regulament aprobat de organul statutar, ce trebuie să asigure părților dreptul la opinie și dreptul de a se apăra, precum și proceduri echitabile de decizie) nu pot fi considerate ca întrunind condițiile specifice unui tribunal independent și imparțial, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cu privire la aceste critici se poate observa că, în speță, nu s-a pus în discuție inadmisibilitatea acțiunii justificată de faptul că nu se poate realiza controlul judecătoresc decât asupra statutului și a regularității desfășurării procedurii statutare în fața organelor cu atribuții jurisdicționale ale partidului, și nu asupra oportunității sancțiunii aplicate, ci pentru faptul că, nefiind urmată procedura recursului la modul de soluționare a contestației către Comisia Națională, nu a fost epuizată procedura internă.

Având în vedere că, în această situație, analiza dispozițiilor art. 15 anterior menționat nu a avut loc în cauză, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt fără relevanță în acest context.

Referitor la aplicarea prevederilor art. 193 C. proc. civ., potrivit cărora sesizarea instanței de judecată se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta, recurenta susține că cele cuprinse în statutul partidului nu se încadrează în noțiunea de "lege".

Sub acest aspect, se apreciază că în mod corect instanța de apel a constatat că normele din statutul partidului politic au forță juridică obligatorie și se înscriu în noțiunea de "lege" aplicabilă părților care au aderat la statut, astfel cum aceasta a fost conturată și potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ca noțiune autonomă (Georgiadis împotriva Greciei, pct. 34; Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) pct. 43; Nait-Liman împotriva Elveției, pct. 106, Regner împotriva Republicii Cehe pct. 99).

Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente în speță criticile de nelegalitate invocate, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 47 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 47 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2020.